www.bibliotecivalcene.ro: Drăgășani: Concursul ”Vâlcea - colț de rai”, ediția 2016, etapa locală

luni, 13 iunie 2016

Drăgășani: Concursul ”Vâlcea - colț de rai”, ediția 2016, etapa locală

Concursul ”Vâlcea - colț de rai”, etapa locală, s-a încheiat în data de 10 iunie 2016. Pentru a stabili câștigătorii acestei etape s-a întrunit o comisie formată din următoarele persoane: prof. de limba și literatura română, Alina Rogobete, prof. de desen, Andrei Luță și bibliotecar, Cristina Prunel-Bărbulescu. Elevii au participat cu lucrări la următoarele secțiuni : proză, poezie, desen și pictură religioasă precum și la secțiunea videoclip.

In urma jurizării lucrărilor înscrise la etapa locală au fost desemnați următorii câștigători:

SECȚIUNEA PROZĂ

Premiul I - FALLEN ANGEL cls. VII-a
Premiul II- ELY    cls. VI-a
Premiul III- KAY    cls. V-a
Mențiune - MIRI                       cls. VI-a

Taina sufletului care plânge…

Oare ce am făcut ca să merit așa ceva? De ce sunt pedepsit ca pentru o crimă pe care de fapt nu am săvârșit-o? De ce moartea mea să fie în van? De ce doar a mea? De ce nu și a altora? De ce să fiu eu singurul care își dă viața pentru ca alții să fie salvați? Și destinul meu e prețios, eu țin la el, e singurul pe care îl am și nu am de gând să îl dau nimănui…n-am de gând să îl schimb pe promisiunea unei libertăți din acest Holocaust contemporan. Cineva mi-a spus „Dacă vrei să trăiești, fugi sau luptă cu prețul vieții. Poate că într-o zi, vei ajunge și tu ca mine și îi vei spune altuia să fugă și să fie salvat. Probabil că te întrebi de ce ai pune alt om mai presus de tine…știu, pare un nonsens desprins parcă dintr-un film horror.”

Dacă stau, voi arde în sufletul meu ca într-un iad fără de sfârșit dar, dacă plec, pot doar spera că voi ajunge de partea cealaltă a cuștii care mă ține captiv. Măcar aici nu voi fi singur, voi îmbrățișa tainicele șoapte întunecate … sângeroase și mă voi înveli cu teama că nu voi mai vedea ziua de mâine pentru că,nu am pe nimeni…sunt singur…nu e nimeni acolo care să îmi ridice noaptea când întunericul va veni aproape. Sunt făcut din cioburile inimii frânte ce își tânjește libertatea veșnică. Dar, oare îmi pot permite așa un sacrificiu? Mă simt slab, mă simt mic…poate că, cu această otravă voi putea trăi în această lume infectată sau poate că nu.

E un foc care-mi arde în suflet și oțelul rece mă strigă pe nume dar, acum am fugit de durerea care mă sfâșia…voi țipa, voi țipa și mă voi elibera pentru că a venit timpul să îmi înfrunt soarta față în față. Nimic nu mai e alb, nimic nu mai e bine sau rău, toată lumea a fost trădată la un moment dat dar, acum, poate că e timpul ca cineva să întoarcă roata. Mă simt ca un om într-un deșert pustiu, cu o armă cu un singur glonte în mână care pretinde că e fără inimă. Era fragil și înghețat când destinul l-a lovit, dar acum , parcă e din ce în ce mai distrus pe clipă ce trece. Nu știe ce să facă, să rămână sau să plece. Și-ar dori să adoarmă și să nu se mai trezească niciodată. Nu ar mai vrea să trăiască, dar nici să moară, și-ar dori doar să mai aibă pe cineva aproape care să-i mai ia din durere, cineva a cărui căldură să-i încălzească sufletul distrus de mult. Și-ar fi dorit ca cineva să-l trezească din coșmarul în care se afundase și în care nu mai știa cine era cu adevărat. Se îngrozea de persoana care devenise dar nu mai avea cum să își repare greșelile…își omorâse soția, își bătuse copiii…îi lăsase orfani și la granița dintre viață și moarte. Avea nevoie de un erou care să îl salveze însă, trebuia să lupte pentru a mai trăi încă o zi, deși credea cu tărie că cineva va veni și îl va ajuta tocmai la timp. Dar, în speranța că va găsi liniștea…cu ce s-a ales… nu mai avea familie, nici copii, nu mai avea acum pe nimeni care să îi țină greutatea pe umeri și să-l mai care un pas…și încă unul…

Deși sună a scenariu de film, aceasta este poveste vieții mele. De ce? Din cauza dorinței de violență care m-a consumat, dorind să le ofer cât mai multe celor dragi, am sfârșit rănindu-i. Îi iubeam în punctul în care aș fi putut muri pentru ei în orice clipă însă, nu mai e nici o cale de întoarcere acum, nu mai am de ales decât să merg pe calea pe care mi-am făcut-o și să lupt în continuare…pentru că ,aceasta este taina sufletului care plânge…

FALLEN ANGEL

Grăunte de spirit ...

Ai fost vreodată forţat să iubeşti ce cândva urai de moarte? Când am păşit prima oară pe scena vieţii nici nu închipuiam un spectacol care să schimbe atâtea… La dracu, n-a crezut nimeni c-o să mă schimb într-atât! Nici Iadul n-avusese un astfel de coşmar precum este trecerea timpului! Dar se pare că vine o zi când şi dracul se preschimbă în cel mai bun heruvim.

Gloata îmi reproşa cândva că el însuşi n- ar urî atât.

Drept urmare, am închis ochii, am pus mâinile pe piept şi m-am coborât în Iad; l-am găsit pe drac şi-am dat să-i mulţumesc pentru refuzul de a-mi ţine concurenţă, însă el s-a grăbit să-mi răspundă sobru cum c-ar vrea chiar podiumul! I-am vândut sufletul ca să mă-ntorc printre cei vii. Am venit la ei plin până peste cap de surprize; le-am adus chiar şi o replică: le-am spus să- i facă o vizită bunului Lucifer şi să-i transmită că podiumul urii este deja al meu şi că, deci, n-are decât să-şi pună pofta-n cui!

Nu-mi pare rău, nici azi, c-a trebuit să fac această călătorie între două Timpuri diferite dar totuşi asemănătoare, căci ştiam că pot, oricând ca să adun destule resurse ca să-mi răscumpăr trecerea graniţei către Timpul în care mă uitase Dumnezeu ca să trăiesc şi să-mi plătesc păcatul…

Păcat! Păcat că primul păcat este mereu urmat de un întreg şir! Căci asta este timpul pentru noi, cei de aici: o simplă înşiruire de păcate...

Cât mi-aş dori să fiu acum păcatul care le prezicea pe oricare dintre cele ce aveau să îi urmeze! Cât aş vrea să fiu dur ca atunci, acum că nu mai pun preţ pe nici una din vieţile pe care reuşisem să le cumpăr pentru mine însumi!

Asta e, vine o zi când le- ai da pe toate doar să mai poţi cumpăra-napoi pe cea în care nu ştiai nici vorbi, nici râde, nici auzi, ci doar te bucurai că respiri viaţa din plin!

Aceste fraze-s probabil devoratoare de zile pentru un copil care se-ntreabă doar cum să plătească pentru păcatele altora şi de ce nu răspunde nimeni singurei sale nevoi. Orice ar face, joacă aşa cum îi cântă unii sau alţii. E- atât de greu, într-un Timp care înnoadă sforile şi-l vezi ţopăind cu faţa înflorită de zâmbete. E imposibil de-nchipuit; e ca şi cum te- ai aştepta să auzi fie şi doar un început de rugăciune din gura unui drac răstignit în ştreangul vreunei spânzurători uitate într-o margine de Timp…

Singur, în haina- i veche ― mulţimea scuipă, râde şi cântă ― e copilul nimănui, iar asta-l doare şi mai tare când i se vorbeşte iar şi iar că de mâine, timpul l-ar putea pune la aceeaşi masă cu greutăţile unei alte vârste… Şi tot asta îl îngroapă de viu când se înalţă, de te miri de unde, ca florile după o râvnită ploaie, capete seci şi inimi fără dram de sânge care îi cer ori să uite, ori mai rău, să afişeze o cruntă nepăsare. Ce să fac, draci cu cozi dar fără pic de minte, doliul şi lacrima n-au cum să fie-n vogă într-un timp din care au fugit toate cele sfinte! Mai am doar o singură dorinţă ― s-apuc să trăiesc ziua când să vă văd cum m-am văzut pe mine: muntele îndoit peste un coşciug întrebându-mă-nainte de-a vărsa vreo lacrimă dacă există-ntr-adevăr, un timp în care

să se merite, fie să mori, fie să trăieşti ?! …

Până atunci, însă, luaţi cu toţii aminte: vine o zi când scopul nu mai scuză mijloacele, însă acestea schimbă situaţiile, le face mult prea greu de suportat. Cu alte cuvinte, într-o lume-n care sentimentele devin ori lanţuri, ori cătuşe, gândurile unui păcătos, la fel şi trăirile-i sunt coşciugul celui mai sfânt dintre sfinţi.

Un copil ce are doar un zâmbet prefăcut, doar câteva râsete triste şi rare; faţa îi e stană de piatră, i-a modelat-o durerea ― a paralizat şi aşa va rămâne ― căci nimeni nu-l iubeşte, totuşi toţi simt că-ar vrea să poată să-l urască şi mai profund! Oare, chiar mai e nevoie?

Sorţile par dependente de droguri ― azi trăiesc la extrem, mâine trăiesc din pariuri ― mai cumplit e că poimâine le poţi găsi învârtind ruleta cu zâmbetul pe buze. E ca un biet ţânc încolţit care caută timp. Timp ca să se gândească cum şi ce vină să arunce pe oricine poate, doar să scape cu încă o clipă de linişte, o clipă în care să nu-l certe nimeni pentru cum a încurcat borcanele. La toate astea, mai aduni şi toată vina care, în cele din urmă, tot doar pe el cade de parcă Dumnezeu ar vrea să-i probeze puterea de a înfrunta totul ca un bărbat.

Bătut de soartă, această putere-i tot ce mai are. Plictisit însă, îşi visează mai departe coşmarul. Dumnezeu de-ar fi, tot ar spune că e un simplu om.

Astfel, în zilele-ntunecate, rămâne în trecut, fumând o ţigară la fereastră, privindu-şi sentimentele cum îl droghează. Din când în când, o bufniţă mai naşte o lacrimă-n plus. Oare chiar n-are nimic altceva de făcut? Uneori, îi pare că viaţa curge prea încet ― lumea trece prin el ca prin silueta fără contur ori culoare a unei fantome prizonieră a propriului său destin ― iar alteori, când viaţa pare a fi pe ducă, îşi dă seama că-i doar un drog care nu-l mai poate droga…

Doamne, doar de-aş putea să sar măcar un capitol, l-aş sări chiar de următorul s-ar deschide deasupra unei prăpăstii; oricum, mai adâncă decât cea pe-al cărei fund sec înot acum, nici c-ar putea săpa cineva!

Cea mai fierbinte ură se răceşte din ce în ce mai mult, chiar scufundată fiind în smoala încinsă a Tartarului. Nu pot s-o-ncălzesc, dar nici nu mă obosesc să-ncerc! Acum, probabil că faci poze pentru prima pagină de mâine: drogatul sinucigaş ce înscenează sfârşituri pentru furie! dar, să fiu sincer cu tine, chiar cred că mi-ar prinde bine o pauză, acum!

Îmi pare că mă lasă puterea; oare să cedez, ori să-ncerc înc-odată să-mi plimb

crucea prin acest iad ― poate doar oi afla o creştinare a dracilor din el!

Am avut un singur rost pe lume: s-arăt cât de uşor poate fi învins oţelul… Nu-i

nemuritor cum credeau toţi, căci oricâte zile ar sfida sclipirea soarelui cu strălucirea lui, vine o zi când şi aceasta se va supune ruginii.

Vine însă o zi când putrezeşte şi osul ce cândva rupsese paloşul în două…

Vine şi-o zi când tot ce ai e un gând şi o cerinţă: vreau o minune, vreau să pot eu spune "să se stingă lumina!" şi... să se stingă-ntocmai! Dar, constaţi că...

“ Pentru fiecare grăunte de spirit

Există un grăunte de nebunie,

Pentru fiecare lucru ce ai pierdut

Ai câștigat ceva.

Și pentru fiecare lucru câștigat

Pierzi ceva…”
ELY

Lacul in noapte

Noaptea….Cea mai calmă parte a zilei. Până și lacul adoarme răcorit de vântul care suflă încetișor nuferii, să se găsească unul pe altul. Cerul e de abanos. Trist. Întunecat….fără viață. Parcă noaptea aceasta este cea mai neagră dintre toate. Până și trestiile dorm liniștite, legănate și ele , la rândul lor, de vânticelul verii.

Luna plină e singura ce dă lumină, oglindindu-se în lacul întunecat ca un abis. Apa tremură ușor în răcoarea nopții înalte. Cerul sărută pământul. Luna sărută undele de întuneric.

Mă cuprind fiori. Eu, veșnicul îndrăgostit de frumusețile naturii divine, în seara asta mare simt o teamă. Ce teamă? Că mirajul va dispărea! E prea frumos aici! Uite o zână! A venit să se scalde în lac …Altele! Dar ce se întâmplă? Toate și-au dat întâlnire aici? Le privesc uluit . E adevărat. Noaptea zânele vin și se-mbăiază în lacul din pădure. Bunica îmi povestise, dar cine s-o creadă? Voi să mă credeți pe mine, de aceea sunt lacurile așa minunate, că le-au vrăjit zânele. Îmi întind piciorul gol spre oglinda apei clare, dar alunec. M-am udat! Ce rece este apa!...Aici sunt un alt om. În singurătatea ce mă înconjoară e ceva dureros de dulce. Pe oglinda lucie aleargă cercuri după cercuri, născându-se unul dintr-altul….Câtă magie!

Deși e noapte-naltă, nu simt aici dimensiunile timpului. Pentru mine orologiul a stat la clipa magică a dansului ielelor. Înveșmântate în albul feciorelnic, le-am văzut dansând într-un cerc magic. E oare cercul vieții? Nu știu ce să cred, dar așa simt : că mi-a fost dat să văd cum se rotește viața. Așa trebuie să știți : că orice clipă trebuie trăită frumos, căci sfera timpului nemilos își ia prea repede tributul.

Ceea ce v-am povestit este doar rodul imaginației mele! Fiecare undă produsă de vânt ascunde în ea un rubin magic, ce străluce. Din când în când, mai auzi : ”pic, pic”, cum cad picăturile de roua dimineții în lacul vrăjit. Tăcerea nopții este stinsă cu o rază de lumină care luminează falnică lacul solitar. Păsările și broscuțele se întorc de unde au venit, de pe lac, de pe nuferi, de peste tot și totuși , chiar dacă e noapte sau zi , viețuitoarelor nu li se pare o mare diferență. Pentru ele , lacul e tot lac și zi și noapte. Doar pentru noi este….oglinda vieții.

                                                                                 KAY

Ape tainice

Eram nespus de fericită! Îmi zburda inima în piept ! Ajunsesem la bunici și la casa lor de odinioară.

Cât îmi plăcea să stau acolo! Să privesc către cer, către pământ, către falnicul Olt!

Într-o seară de mai, sunt martora solitară a unui spectacol divin. Luna-și revărsa razele luminoase către apa lină a Oltului bătrân….Boarea plăcută mă învăluia. Pietrișul alb strălucea ca și argintul. Priveam la el, la Oltul cel sfânt.

În oglinda de cristal își contura mândru chipul. Ce se întâmpla acolo era ireal!

Doream sa-l ating. Dar….mi-era teamă. Nu știu de ce…nu știu!Cu mine se petrecea ceva ciudat. Mi-era frică! L-am atins și nu s-a întâmplat nimic.

Am văzut cum își legăna peștișorii de aur cu atâta tandrețe, eleganță, iubire. Își despletea undele și alerga către Dunărea albastră.

-Dar, vă rog…..nu plecați! Mai stați cu mine! Vreau să vă vorbesc, îl rugam disperată.

Vântul moale și răcoros mă răsfăța în fiecare clipă. Îmi mângâia parul, mi-l împletea și mi-l despletea cu atingeri gingașe . Era o joacă pentru el.

-Ce faci tu aici?

-Ce? Cine vorbește?

-Sunt eu, bătrânul Olt.

- Tu…..! Am rămas blocată o vreme. Nu-mi venea să cred. Visez oare! Mi-am revenit în cele din urmă.

- Am venit la bunicii mei, îmi plac foarte mult aceste locuri.

- Îi iubești mult, nu-i așa? Mă întreba cu un glas tainic venit parcă din veacurile de mult trecute.

- Da…Foarte mult. Sunt ca ceva sfânt pentru mine.

În acea clipă mi-a atins mâinile rumene, stropi răcoroși au țintit obrajii grăsuți și ochii mici ca două fire de colb. Am ațipit legănată de susurul lui tainic . De dimineață, o rază de soare îmi luminează fața. Deschid ochii și mă întristez, chipul acela misterios nu se mai reflecta în undele reci, plecase, dar îmi dăduse cel mai de preț lucru : ”Binecuvântarea” Sa. Era un dar nemărginit și o amintire sacră. Poate spiritul lui va mai apărea în acel tainic loc…vreodată!

MIRI

SECȚIUNEA POEZIE

Premiul I   - FALLEN ANGEL cls. VII-a
Premiul II - KAY cls. V-a
Premiul III -MIRI                    cls. VI-a
Mențiune -ELY                     cls. VII-a

Pandurul Tudor

Vladimirescu pui de lele,

Ia hangerul de prăsele,

Bagă spaima in ciocoi

Și ascultă ici la noi!

Boierii, pământul ne-au luat

Zile fripte ei ne-au dat

Mor de foame pruncii-n case

Că de noi lor nu le pasă.

Tot muncim din zi în noapte

Că pământul ne dă roade

Dar hambarele ni-s goale

Că boierul ia pe toate,

Mămăliga și cu apa

Ne sunt hrana noastră toată,

Hainele pe noi îs rupte

Și tot plângem pe-ntrecute.

Domnul Tudor, când aude,

Ia hangerul și-l ascute

Dete pintenii la cal

Sus în deal la Drăgășani,

Strânge ceata de panduri

Și-i deșteaptă pe români.

Luptă zi și luptă noapte

Și le dă la prunci bucate

Nu vă fie frică frate

Să izbiți ciocoiu-n spate!

Nu poate fi el stăpân,

Pe pământul de român!

MOTTO: ,, Patria ne e norodul

Nu tagma jefuitorilor,,

FALLEN ANGEL

Imn la Drăgășani

E-n slove scris de-un milion de ani

Că Dumnezeu trăi un timp aici, la Drăgășani.

Și căutând argila cu care să se joace

Întruchipă-n Geneză și om și poloboace.

La om, lăsă poruncă să se spetească-n vie

Și de atunci trudește pe deal la crâmpoșie.

Când și-a adus aminte venind printre mireni,

El a găsit podgorii și-n ele podgoreni.

Că-i respectau porunca nu s-a mirat defel

Și l-a mirat să vadă excesul lor de zel

Cum răstigneau butucii, la rând, pe șpalier

Urcându-i într-o rugă cu joardele spre cer.

Cu zăibărel, Geneza, din nou ei vor s-o scrie

Și-l vor pe Dumnezeu ca truditor în vie

….De-un milion de ani, în vie și la cramă

Cu cofa ridicată, pe Dumnezeu îl cheamă….

KAY

Sunt....

Sunt ziua ce s-a născut din noapte,

Sunt scrisoarea pierdută pe front de război,

Sunt vântul ce țipete duce departe

Sunt tot ce-i în mine, sunt tot ce-i în voi…

Sunt tot un om, o avere pierdută

Ce-a greșit drumul și-a luat-o pe altă rută

Sunt un pom ce aduce rod câteodată,

Doar când inima mea nu e atât de întristată.

Sunt tot ce nu vreau și totuși sunt…

Cea mai nobilă creație de pe Pământ.

Aș vrea să fiu pește cu solzi de argint

Să nu vadă vreun pescar, să mă fure din ghiol

Unde ani de zile am trăit și conviețuit

Cu ceilalți pești de argint.

Și nu vreau să zbor cu aripi de păcat

Spre cer și pe drum s-adorm și să mă las purtată

De-un înger de foc spre alt abis întunecat

Unde tristețea-și are sălașul și bucuria-i uitată.

MIRI

Privind

Printre îngeri,

Cu demoni și oameni

Ce te rănesc la fiece cuvânt,

Printre ”uită-mă” și ”iartă-mă”

Sau ”te urăsc”, ”te iubesc”, ”stai”

Printre vise…

Într-un colț fără lumină,

Un copil plânge

Din suflet,

Privește lumea.

Privește visul.

Privește coșmarul

Sau poate idealul…

Iartă. Uită.

Urăște.Iubește.Stă.

Am auzit un țipăt înăbușit

Cănd duhul întunericului

Își desfăcea aripile aupra unei lumi

Inmărmurite….

ELY

SECȚIUNEA DESEN ȘI PICTURĂ RELIGIOASĂ



SECȚIUNEA DESEN

Premiul I - KAY cls. V-a
   Premiul II- DEA cls. VII-a
    Premiul III- ALE cls. VII-a
Mențiuni:
          - SIM cls. IV-a
- FALLEN ANGEL cls. VII-a







Premiul I
KAY