vineri, 17 iunie 2016

Pietrari- Concursul ”Vâlcea - colț de rai”, ediția 2016, etapa locală

  Concursul ”Vâlcea - colț de rai”, etapa locală, s-a încheiat în data de 10 iunie 2016. Elevii au participat cu lucrări la următoarele secțiuni : proză, poezie, desen și pictură religioasă precum și la secțiunea videoclip. Pentru a stabili câștigătorii acestei etape a fost stabilit un juriu alcătuit din: prof. lb.română Anamaria Săndulescu, înv. Irina Ceprăzaru și bibliotecar Crina Popescu.

Secțiunea pictură religioasă/pictură pe sticlă:


Locul I: GALACTIC, cu lucrările






 Locul II:  DACIA, cu lucrările



Locul III: ARTAR, cu lucrările



Secțiunea desen:

 Locul I: R2016, cu lucrările

Locul II: D2016, cu lucrările


 

Locul III: L2016, cu lucrările



Secțiunea proză:

Locul I: ALY 2016

Satul meu, sat de poveste

În serile lungi de iarnă, alături de bunica mea ce torcea caierul de lână, ascultam vrăjită, parcă, frumoasele legende pe care mi le spunea până mă adormea. Sunetul scos de fusul care se răsucea la nesfârșit, trosnetul lemnelor ce ardeau mocnit în focul din sobă, mirosul de gutui și mere coapte, de scorțișoară și de zahăr ars, transformau aceste clipe în momente minunate, momente  care voiam să nu se mai termine niciodată. Iar bunica, cu vocea ei caldă, povestea, povestea și nu se mai oprea…povestea despre văile și dealurile din jurul comunei noastre, cele care încătușează parcă satul într-o strânsoare blândă ce se lărgește ușor spre miazănoapte, despre conace, boieri, domni  și prințese care altădată trăiau și conduceau satul nostru cel plin de oameni mândri, despre haiducii care care trăiau în pădurile dese de fag dinspre Govora, dar și despre eroii căzuți în războaie, printre aceștia numărându-se chiar bunicul meu.
Despre locurile mele, din satul meu cel plin de legende, mai știu și acum poveștile pe care mi le spunea bunica…Dealul care se ridică în spatele casei mele, Motești, spunea bunica că își ia numele  de la numele unui băiat sărac, Motea, care se zice că avea un frate ce se îmbogățise prin căsătoria lui cu Ana, fata boierului din sat.  Cel bogat avea un plug, dar acesta nu îi dădea plugul lui Motea decât duminica sau în zilele de sărbătoare, special ca să nu-l poată folosi. Într-o zi, Motea, s-a urcat pe deal  și a început să strige la fratele său că are nevoie să-i trimită plugul cu boii. Atunci, boierul auzidu-l, l-a întrebat de ce ară în timp de sărbătoare. Acesta i-a explicat  motivul pentru care face aceste lucruri, i-ar boierul, bun la suflet și nu hain ca frate-său, a poruncit ca plugul fratelui său să fie al lui și i-a dăruit și acel deal. Și iată cum boierul a făcut dreptate între cei doi frați…
Povestea bunica și despre Ion Pietrariu, unul dintre cei mai cunoscuți haiduci, bine cunoscut din cauza izbândelor și faptelor lui vitejești. Trecând prin Pietrari, a fost prins de către turci prin trădare. Aceștia vrând să-l omoare, Ion Pietrariu l-a prins la rândul lui pe preot, îl legă și îi puse hainele lui pe acesta. Turcii, văzând într-un târziu că au fost păcăliți, au jurat că se vor răzbuna, l-au căutat pe Ion Pietrariu, dar acesta le scăpa și se preschimba de fiecare dată. Tot despre el povestea bunica că ajunsese la o casă unde trăia o femeie sărmană, dar „frumoasă de pică”…așa zicea… fără bărbat, fusese luat de turci, cu trei copii și fără nici un sprijin. Văzând cât de frumoasă era și cât de tristă, a scos haiducul din sân o slabă de galbeni și i-a prins-o la gât…i-a zis să scoată din salbă doar câte un galben de fiecare dată când va avea  nevoie să ia mâncare la copii…și copiii s-au făcut mari, iar unul  a fost chiar străbunicul meu…De la numele haiducului spunea bunica, că ar veni și numele comunei Pietrari.
Poveștile de pe front erau însă cele mai impresionante…Nu știm și nu  vom  ști  vreodată ce-au gândit și ce-au simțit acei soldați. Povestea bunica că cei care supraviețuiseră erau marcați pe viață și că în acele zile de foc în  văzduh și  pe pământ se amesteca un formidabil bubuit de tunuri, iar exploziile obuzelor trăsneau pretutindeni,  mitralierele țăcăneau nebune, îmbinându-și rafalele de secerare cu pocnetele nervoase ale puștilor și cu explozia cutremurătoare a grenadelor, obuzelor, mortierelor, șrapnelelor. Și ei trăgeau. Trăgeau mereu. Schimbau locurile, pe rând, și trăgeau. În fața lor creșteau  mormane de cadavre. Și de-ai noștri, și de- ai lor…Și parcă fiecare pocnitură a mitralierelor striga: ”Nu veți trece, nu!...Nu veți trece!...”  De unde le-a venit oare puterea, tăria, neînfricarea tuturor acelor oameni simpli? Din ce străfunduri au sorbit eroismul? Din câte veacuri de necurmate bătălii și jertfe? Au căzut unul câte unul în dramaticele clipe ale apărării liniilor de front. Au căzut. Au murit. Dar nu s-au retras. O mână de oameni, izolați de ai lor, împroșcați cu schije și gloanțe, sfârtecați, urlând de durere, trăind ultimele clipe într-o lume transformată în iad, n-au dat locul frământat cu sângele moșilor și strămoșilor. Să le fie țărâna ușoară acelora care au rămas în pământuri străine, în țări străine, fără cruce, fără mormânt, fără prohod, fără lumânare.
Da, toți acești eroi ale căror nume stau scrise cu litere aurii pe plăcile de marmură din cimitire sau care s-au pierdut în negura vremurilor povestite de bunica, s-au bătut pentru libertatea și unitatea României, cu prețul vieții lor… și au biruit. Iar noi nu avem altceva de făcut decât să-i cinstim și să ne plecăm frunțile în fața monumentelor  ridicate ”Întru slava Eroilor Neamului” și să strigăm cu frunțile spre cer: 
”Căzut pentru Patrie!”.


Satul meu, sufletul meu…

Comuna noastră, Pietrari, este așezată în partea central-nordică a județului Vâlcea, în zona treptelor înalte ale Subcarpaților Getici, pe ambele părți ale cursului mijlociu al Otăsăului. Istoria comunei este de asemenea  foarte veche și interesantă . Este amintită încă din anul 1536 într-un document dat de domnitorul acelor vremuri, Radu Paisie Voievod. Pe teritoriul satului, în Primul Război Mondial, s-au purtat lupte, în amintirea eroilor neamului fiind ridicate cele două "Monumente ale eroilor”. Îmi amintesc de poveștile spuse de bunica, când îmi spunea cât de mult trebuie să prețuiești eroii și locul la care ții cu adevărat. Aici, în Pietrari, este locul unde mi s-au întâmplat atâtea lucruri fie bune sau rele, alături de persoane dragi mie. Satul sufletului meu este satul în care am văzut lumina zilei într-o dimineață de mai încărcată de mirosul trandafirilor îmbobociți. Înconjurat de păduri și traversat de ape cristaline își duce existența de multe secole la rând. Tăcut, așteaptă generații peste generații. Un sătuc micuț, dar totuși mare în ochii mei deoarece pentru mine nu există altul mai frumos. Oriunde ne-ar purta valurile vieții, satul în care am crescut nu-l vom putea uita niciodată. Nu ai cum să uiți ulițele copilăriei, aventurile de la miezul nopții sau poveștile spuse de bunici, strigătul clopotului bisericii Schit la care-i răspunde clopotul bisericii din Anghelești  chemând mirenii la slujbă în zilele de sărbătoare, cum nu putem uita nici plimbările în miezul verii pe ulițele ce duc spre cărări răcoroase.
Satul Pietrari este un loc pitoresc ca multe altele din țara noastră binecuvântată de Dumnezeu. Ascuns printre dealuri, este locul unde soarele este mereu luminos și unde vântul șoptește vechi povești păstrate cu dragoste și grijă de bătrânii satului păstrând mirajul acelor vremuri de demult.
Și totuși, locurile acestea pe care credeai că le cunoști și unde pașii te-au purtat mereu, îți pot dezvălui secrete numai de ele știute. Sufletul ți se umple de frumusețe văzând în zare Munții Căpățânii cu crestele lor înalte care sprijină cerul, străjuind din depărtare, cu deosebită grijă, sătucul nostru, pădurile ce îmbracă dealurile tresărind la cântecul păsărilor, apele repezi  ori domoale care sărută țărâna străbună. Peisaje deosebite, monumente istorice reprezentative, obiceiuri si tradiții ce poartă parfumul arhaic al anilor dar și ecoul tainic al trecutului găsești în aceste locuri pe care le iubesc. Iubesc acest loc deoarece este locul în care am copilărit, locul în care m-am născut, locul în care am învățat să merg, și, mai ales, locul în care am zis pentru prima dată dulcele cuvânt „mamă”. Aici am învățat tainele scrisului și ale cititului, aici am fost călăuzită de dascăli pricepuți și devotați care mi-au vorbit de istoria acestor meleaguri, despre vremurile de prigonire, despre personalități precum Episcopul Climent, Dionisie Eclesiarhul, Nicolae Popescu-Rebus și care m-au făcut să mă simt mândră că aparțin acestor meleaguri.
Suntem păstrătorii unei mari varietăți de datini: de la moșii de vară la cei de iarnă, de la obiceiurile de peste an la cele specifice sărbătorilor de iarnă și până la obiceiurile legate de viața omului- nașterea, nunta, înmormântarea. Localitatea Pietrari este sediul festivalului folcloric ''Hora costumelor'', unde participă reprezentanții tuturor zonelor folclorice ale județului Vâlcea, festival care are loc în Duminica Floriilor, în luna aprilie. Modalitățile de sărbătorire sunt numeroase, de o deosebită bogăție,  implicând participarea întregii colectivități, inclusiv a copiilor.
Satul meu, locul  în care mi-am petrecut copilăria. Pentru mine acest loc are o semnificație foarte specială . Simt că sunt lucruri pe care nu le-am descoperit încă. Toate amintirile legate de acest loc le păstrez în inima mea și nu o să le uit niciodată. Sper ca fiecare copil să aprecieze locul unde a petrecut cele mai frumoase clipe. Mă mândresc că fac parte din acest sat.Și voi aparține acestor locuri atâta timp cât sufletul meu va tresări și se va bucura pentru fiecare obicei păstrat, pentru fiecare poveste, pentru fiecare sărbătoare trăită în lumină și în pace, ocrotite de sute de ani, ca o comoară neprețuită.






Amintiri din Pietrari
Pietrari este casa mea, locul unde m-am născut și unde trăiesc în continuare. Eu cred că fiecare dintre noi are un colț de rai sub picioare de care se bucură cu mare drag. Îmi amintesc de clipele frumoase ale copilăriei mele în care mă jucam cu vecinii mei dragi, mergeam cu ei pe plaiuri și culegeam flori de câmp sau ne făceam coronițe pe care le aduceam acasă și le păstram până se ofileau. Îmi amintesc de plimbările pe câmp unde mă duceam împreună cu ai mei la strânsul prunelor și al merelor.
În colțul meu de rai există multe obiceiuri pe care le-am moștenit de la părinți, bunici și străbunici: „Aolică Mare” când se aprind focuri mari pe dealuri, marcând astfel  începutul Postului Mare, cu mătăuzuri cu coadă aprinse, făcute din coji de cireși  și mesteacăn, urând peste sat de răsună dealurile:
„ De-ar da Dumnezeu la vară
Să se facă prunele
Să se mărite bunele
Să se facă și dovlecii
Să se-nsoare nătăfleții!”
Apoi vopsirea ouălelor, pregătirea bunătăților pentru masa de Înviere, mirosul îmbietor de cozonaci proaspeți care umple  întreaga casă, hainele cele noi pregătite special, aranjarea ultimelor detalii ca întâmpinarea Domnului nostru Iisus să fie așa cum se cuvine.
În apele repezi ale Otăsăului m-am bălăcit și m-am distrat alături de alți copii, prin păduri și pajiști ne-am plimbat  bucurându-ne de soare și de vacanțe liniștite…
Din păcate, în colțul meu de rai nu am trăit numai momente fericite, aici mi-am pierdut și ființa cea mai dragă din lume, pe mama… Lacrimile mele, cele care au udat din plin mormântul mamei mă vor ține pentru totdeauna legată de aceste locuri. În amintirea ei toate aceste obiceiuri învățate cu dragoste de la ea, trebuie să nu le uit, să le păstrez cu sfințenie  pentru a le da mai departe copiilor mei.
Așa au trecut și vor trece anii în raiul meu, cu bune și cu rele, mai am numai un an și jumătate și toate aceste amintiri or să rămână în sufletul meu și în colțul meu de rai pe care nu-l pot uita pentru că aici mama mi-a dat viață. Acesta este colțul meu de rai pe care cred că l-ați putut  descoperi  citind aceste câteva rânduri.

Secțiunea poezie:  


Locul I: LURA 2016   cu poeziile    


VOUĂ 
Mă uit la voi și mă uimesc!
De ce? Se pune întrebarea...
Mă uit la toți și vă văd tineri
Cu douăzeci și cinci de ani pe umeri,
Plecând cu arma-n mână vă zăresc,
Prin voi îi văd pe toți românii,
Luptând pentru pământul românesc!
Ce tineri erați toți, când ați plecat
Și câtă jertfă, unii, dintre voi ați dat...
Ați strâns în brațe muribunzii,
Le-ați sărutat salutul ultim de pe buze,
Și-nlăcrimați, voi, v-ați întors înspre obuze;
Apoi ați împlinit dorința lor din urmă:
Să sărutați și pentru ei pământul țării
Și să-i slăviți în ziua sfânt-a Înălțării.
 În suflet, purtați dorul de mamă, de copii,
Dorul de plugul lăsat în brazdă,
Voiați să vă întoarceți la neveste, vii,
Să vă vedeți avuți în propria ogradă.
El, Domnul Sfânt v-a ascultat, pe voi,
Să reveniți în țară ca mândrii mei eroi
Și iată-vă, aici, prezenți, măreți și vii!
Ca mântuire vie, dovadă fără de tăgadă.
Sunteți cu noi, maturii, strănepoții și copiii.
Vedeți prin ei avântul și tinerețea voastră,
Aveți aici, prin noi, respectul dat pe viață!
Prin voi strigăm mereu la monument,
Eroii toți, căzuți cu arma-n mână.
Voi le aduceți mereu ONORUL în țărână
Voi îi strigați, spunând în locul lor: PREZENT!
Ca ei și voi ați însemnat istoria-n carte,
Cu acte brave, cu sânge și cu moarte.
Dar, ați semnat-o pentru-a voastră țară,
Ea este-o semnătură de viață-aparte:
E semnătura voastră dată clar
                              PENTRU ETERNITATE!  
 
ALB


O iarnă ca-n povești ni se arată
Și-i pură ca privirea noastră, de copil...
În jur, copacii stau gătiți cu stele
Ca dragi mirese în voaluri de april:
Steluțe mici și fluturi gingași
Se risipesc în pulberi strălucite
E minunat să le cuprinzi cu ochii
Și să le spui că-s nemaipomenite!
În diafana hlamidă înghețată
De țurțuri, stalactite albe, mari
Se-ascund reci lacrimi de apă risipite
La căpătâi de oaste și eroi legendari
Alb! Alb pe întinsuri de șesuri și de grâne
Alb, în simțire și-n suflet de români
De-a pururi alb în fericire și unire
În neamul românesc cel de acum
Și pentru noi un “Alb” curat în inimi
Să ne putem mândri zicând:
SUNTEM  ROMÂNI!
   

 TRIMISUL ȚĂRII

Un colonel înalt, frumos și chipeș
Avurăm domn ales pentru Unire
El, Porții-Înalte nu a dat peșcheș
A fost ales cu drag, de românime.
Când era sultan, Cuza s-a prezentat,
Nu s-a plecat să-i pupe imineii
Ci, demn, cu sabia a salutat.
„Eu nu mă plec, eu sunt TRIMISUL ȚĂRII!!!!
Nu vin cu frică la sultan
Și nici nu voi de aici firman
Vreau să vă spun că ne-am unit
Și stăm la noi acasă neclintit”
S-a speriat sultanul, asudând:
„Cum? Un supus refuză temeneaua?”
Cu săculeți de galbeni sunători
La el veneau și sărutau giubeaua!
Nu un semeț cu sabie și sfidător
Să spună drept: „Eu sunt trimis
De Principate și al meu popor!”
N-avu-ncotro sultanul! Ca atare
Recunoscu prin Cuza – România
De-atunci din 1858 cu perseverență
Ne-am pregătit ca în 1877 ROMÂNIA
Să capete prin luptă sublimă INDEPENDENȚA! 

Secțiunea video:
Locul I: BIA2016

Locul II: PATRI2016