duminică, 10 iunie 2018

Biblioteca Publică Locală Costești: „Vâlcea - colț de rai” 2018, calificări în Etapa județeană

Mulțumim elevilor Școlii Gimnaziele „Ferigile” care au răspuns apelului nostru și profesorilor care ne-au sprijinit: Mazilu Andreea și Floricica Mîndreci!



Secțiunea - Proză scurtă/Eseu 

Locul I - Costana și arnăutul, autor „Hoțul de cărți”

Costana și arnăutul
Împreună cu un grup de prieteni ne-am gândit să luăm țara la pas și să ajungem prin locurile copilăriei fiecăruia. Fiind în apropiere, Vâlcea mea dragă, le-am propus meleagurile mele natale, Costeștiul cel încărcat de istorie, loc unde natura și omul s-au întrecut în „a construi”: Muzeul Trovanților, Cheile Costeștiului, Cheile Bistriței, mânăstirile Bistrița și Arnota, peștera Liliecilor sau „Grigorie Decapolitul” cu bisericuțele ei, Ovidenia și Toți Sfinții, bisericuțele de lemn, Grușetu și Grămești, Schitul de Sub Piatră, schitul Peri unde se află mormintelor partizanilor care și-au iubit atât de mult țara, uciși în chinuri groaznice, cu aria protejată, Parcul Național Buila-Vânturarița cu oameni aspri și harnici.
Am ajuns la Bistrița, unul dintre satele comunei Costești din județul Vâlcea. Primul loc în care am poposit a fost Mânăstirea Arnota, mănăstire care cu zidurile ei albe și turlele înalte au fost martori ai vremurilor trecute.
Cu picioarele goale mă jucam prin iarba din jurul mânăstirii și zâmbeam zidurilor tăcute ce mi-au fost duhovnic în copilărie. Ah, copilăria! Inima mi s-a umplut de sentimente profunde de tristețe pentru vremurile apuse, fericire pentru regăsirea locurilor și dor pentru tot ceea ce a însemnat copilăria mea. Simțeam că voi erupe asemenea unui vulcan dacă nu-mi voi împărtăși sentimentele transformate în lavă fierbinte.
Mi-am chemat prietenii care rătăceau prin împrejurimi, încântați de tot și toate, și am început să povestesc…
≈În acea zi, ar fi trebuit să merg la slujba de duminică dar o ploaie puternică ne-a stricat planurile. Așa cum făcea mereu când vremea era urâtă, bunica a început să-mi povestească. Privind fulgerele ce luminau zidurile Arnotei prin negura ce îmbrățișase muntele, a ales să-mi depene legenda mânăstirii.
„Se spune că pe vremea când era încă la începutul domniei sale, Matei Basarab a ajuns pe meleagurile acestea. Dintr-o pricină născocită, turcii îl urmăreau pentru a-l ucide. Gândind că scapă de ei, a urcat în munți. Armăsarul obosit s-a oprit. Nu mai era chip să-l urnească din loc. Singura scăpare pe care o mai vedea era aceea să lupte până la ultima picătură de sânge.
Când credea că totul este pierdut, unul dintre arnăuții săi care-l urmase îndeaproape a venit cu propunerea de a-și schimba hainele și caii. Voievodul îmbrăcat în hainele credinciosului arnăut s-a ascuns în stufărișul ce acoperea platoul pe care ajunseseră.
Credinciosul arnăut a fost prins și ucis de turci.
În amintirea acestuia, Matei Basarab a ridicat mânăstirea pe care a numit-o Arnota, mănăstire care se înalță mândră în vârful muntelui de parcă…”
Nu am mai auzit continuarea. Glasul bunicii devenea din ce în ce mai slab și în cele din urmă s-a stins. Totul s-a făcut negru. Nu mai știu cât am stat în beznă, secunde, minute, greu de spus. O lumină orbitoare mi-a izbit ochii făcându-mă să-i închid brusc. Am început să-i întredeschid ușor încercând să mă obișnuiesc cu puterea ei. Nu mi-a venit să cred ceea ce vedeam…
Eram în mijlocul unei poienițe verzi, într-o pădure plină de arbori uriași. În fața mea un arnăut s-a întors brusc spre mine. M-a prins de gât doborându-mă la pământ, strigând vorbe de neînțeles. Revenindu-mi din uimire, tocmai când voiam să încerc să mă eliberez, liniștea pădurii a fost spartă de tropot de copite și glasuri aspre. Am profitat de neatenția lui, m-am eliberat din strânsoare răsucindu-mă, doborându-l și țintuindu-l la pământ cu trupul meu. În poieniță a intrat, călare pe un armăsar înspumat, un boier în straie scumpe. În urma lui zece soldați turci. Boierul și-a scos sabia descălecând.
Arnăutul se zbătea puternic dar nu l-am lăsat să scape. Bolborosea furios, încercând să se răsucească sub mine.
Boierul începuse lupta. Mișca sabia cu repeziciune dar puterile i-au slăbit și în cele din urmă a fost prins. Turcii l-au aruncat la pământ pe falnicul boier și l-au legat cu funii groase. Atent la bătălie nu am simțit că slăbisem strânsoarea în care îl prinsesem pe arnăut. Cu un pumn bine țintit și cu o răsucire dibace m-a aruncat de pe el.
A început să vorbească pe limba mea, strigând furios că din pricina mea, voievodul Matei Basarab fusese prins de turci, că sunt un trădător de neam și țară, că din cauza mea turcii îi vor ucide pe toți, le vor lua agoniseala și le vor lua prizonieri pruncii și muierile și-i vor trece Dunărea, vor da foc la case și holde…
Încremenisem.
Am început să strig și eu explicându-i că nu am știut, că el m-a atacat și prin urmare și el e de vină. După ce ne-am ocărât unul pe celălalt, obosiți fiind, am renunțat la ură și am început să ne gândim cum să reparăm ceea ce stricasem.
Am coborât în satul de la poalele muntelui și am reușit să convingem câțiva voinici că Voievodul nostru are nevoie de noi. Înarmați cu tot ce am apucat, pe cărări numai de noi știute, trecând dintr-un chei în altul al râurilor, Bistra și Pietreni, și coborând de-a lungul acestuia din urmă, prin apa tulbure și vijelioasă, am ajuns înaintea lor într-o luncă cu ferigi înalte cât un om călare pe cal.
I-am luat prin surprindere pe turci. Siguri pe victoria lor, se odihniseră, mâncaseră și băuseră neștiind ce li se pregătește.
Victoria noastră a fost ușoară. L-am dezlegat pe falnicul boier care nu era altul decât voievodul Matei Basarab și am îngenuncheat în fața lui, cerându-mi iertare. M-a întrebat cum mă numesc și atunci și-a dat seama că eram doar o fată. „Costana, i-am spus, tatăl meu a fost și el oștean. M-a învățat să mânuiesc sabia, să fiu cinstită și dreaptă și să nu plec capul decât în fața domnitorului meu.”
„-Atunci pământurile astea să fie ale tale în veacul vecilor și să-ți poarte numele. Costești se va numi!”
O lumină puternică a lovit din nou ca un buzdugan…Clipeam năucită. Bunica mă privea râzând. „-Ai adormit și nu ai mai auzit povestea, a zis.”
Ce știa ea, eu îl salvasem pe voievodul Matei Basarab.≈
Prietenii mă priveau amuzați. „Anastasia, tu ești cântec și poveste! Încotro ne mai îndreptăm pașii, spre care dintre locurile tale minunate?”
Hoțul de cărți




Secțiunea - Creații video

Locul I -  „This is Costești”, regia: Allan, David și Flavia 





https://youtu.be/yGGflGuHquY

Bibliotecar,
Mihaela - Silvia Marinescu
Biblioteca Publică „G-ral Nicolae Ciobanu”