Secțiunea POEZIE:
Premiul I, Codruța, clasa a VIII-a
Din calea luminii
Au dreptate când fug speriați
Din calea luminii liliecii și șerpii,
Buha pe întuneric, să slujească un horn?
Sunt pe lume două comunități:
Vietăți ale beznelor
Și vietăți ale luminii
Interesant…
O parte a lumii slujește lumina
O alta întunericul.
Sunt vietăți ale hrubelor
Crescute în grote.
Și am văzut ieșind din hău
Mai închiși la culoare și cu toții închinați la rău
E partea dintre ei care fug de lumină
Aleargă pentru a putea sa scape
Și scapă cum pot în umbra îndoielii
Ei, suflete pereche-n noapte
Au fost ținuți în brațe la botez greșit pe masă
Și s-au privit în oglindă pe partea din dos
Să fim imparțiali: CINE ÎNTRECE LUMINA?
Ce s-ar putea pune în locul ei?
Cum să o înlocuim?
Ce facem cu întunericul…rău necesar?
Îl ocrotesc unii și totuși se poartă
Câte și câți nu se plămădesc în grote și-n întuneric!
Câți nu-și duc viața în găuri ca șerpii
….și ies iar la
soare?
Prin despicături de stâncă umede,
Și sunt ce nasc beznele întunericului
…..unde nu face ochi soarele!
…..unde e rânced!
…….unde miroase urât!
Nu ne învinuim singuri iubind întunericul,
Și încercând să dăm la o parte lumina?
În dos multe se despică
Urmează întrebarea diabolica ,,CINE MĂ VEDE?,,
,,CINE ȘTIE CE FAC EU?,,
Dar poți ține sudoarea luminii?
Poți smulge florilor mirosul?
E oare adevărat că nimeni nu te vede în întuneric?
Dar totul va ieși la iveală
Mai devreme sau mai târziu
Când nu te aștepți…..
Definire
Poezia rămâne
în sufletul meu
precum clipocitul
apei de izvor,
albastrul cerului
fără nor,
cântecul pescărușului
în zbor,
răsăritul de soare
în zori,
cristalinul sunet
de viori,
gingășia buchetului
de flori….
Tezaur
Maica românilor e Limba Străbună
Cu graiul
cel sfânt în dulcele-i cânt,
E foșnet de
brad ce adie-n cunună
Limba Română
sfințită-n cuvânt.
E rază de
soare, Limba străveche
Lumină
încrustată-n slove de aur,
Icoană-n
altar, etern stând de veghe
Cu
scrierea-i sfântă-n poezia tezaur.
Botezul în
rouă e Limba Română
Și floare de
mac în lanul de grâu,
E Maica
Bătrână cu brâu-i de lână
Torcând
Limba dulce-n susur de pârâu.
Bogată
Regină e Limba Română
Zeiță
frumoasă cu glasu-i duios,
Sipet de aur e Limba Străbună
Ecou de azur
și dar prețios.
Tăcerea lunii
Luna,
coaptă-n vatra veche,
Suie
gândurile toate
Și le-arată
stelei mele
Care-i
spune: NU se poate!
Că norocul
rătăcește
Prin
pârloagă și pustie.
Dacă duci
tăcere-n lume
N-are cine
să te știe!
În oceanul
de tăcere,
De aștepți o
simfonie,
Mi-e că îți
vei pierde glasul,
Căci talgere
sunt o mie!
Cine nu te
înțelege
Când tăcerii
te dai dusă,
Nici
cuvântul nu-ți pricepe
Și-i mai
poți cădea în cursă…
Lună,tu,
noptatic oaspe,
Câte vezi,
dar taci și-aștepți,
Cu măsură,
zici tu, poate
Ne vor
judeca cei drepți!
Premiul II, IRIS, clasa a VII-a
Destin
Sunt doar o marionetă în mâna ta, DESTIN!
Hazard…. sau Zeu?
Oricine-ai fi … te înfrunt!
Și mă căznesc…căci nu pot să mă smulg,
Doar sforile mă poartă-n jocul lor…
Caraghios…
Nefast…
Umilitor,
Cu visele-mi strivite care-mi mor,
De dor,
De dragoste,
De viață…și-adevăr…
Și,
Totuși, orice ar fi,
Nu mă târăsc…
Ci …ZBOR!
Dor de Eminescu
ȘI dacă-n
jurul meu privesc
Văd chipu-ți
parcă dăltuit,
În tot ce
este românesc
Ca într-o
rocă de granit.
E dăltuit cu
slove-adânci
În doină, în
cântec și în vers,
În codri, în
râuri și în stânci,
E dăltuit în
Univers.
Deși demult
te-ai săvârșit
Plecând spre
astrele cerești,
Tu ai rămas
la nesfârșit
Izvorul
limbii românești.
Prin
slava-ți binecuvântată
De muze întâiul fiind ales,
Nu ai să
poți muri vreodată
Dar nici n-o
să te naști prea des.
Vei fi mereu
printre cei vii
Chiar dacă-n
goană timpul trece,
Iar geniul
tău va străluci
Cum spui,
nemuritor și rece.
Și dacă
ramurile-n geam
Mai bat și
fără soț sunt plopii,
Eu doar
un singur dor mai am:
De noi mereu
să te apropii.
Joc de cuvinte
Ursulețul – prezent și el
Nisipul - mă așteaptă
Păpușile – vor o nouă modă
Muzica - s-a schimbat,
Dar ce contează.
Norii trec și toamna vine,
Dar primăvara mă învie.
Dar unde este leagănul ce-mi
fura gândurile
Și trenul cu
jucăriile?
Să mă ducă din nou spre
aceeași destinație
COPILĂRIE.
Premiul III, Franklin, clasa a VI-a
Culesul viilor
Se mărită podgoriile
Își nuntesc sărbătorile
Ciorchinii cu ochi de glorie,
Se retrag în taverne
De nuntiri eterne,
La flacăra vinului
Să-și împlinească destinul.
Dor
Vatra de basme cu sete de cuvânt
În dorul munților de-acasă,
Și-n râsul cerului răsfrânt
În marea argintie de mătase.
Țara cu ape prăvălind din stânci
În dangăt viu ca dorul pentru vatră,
Când le răspund pădurile adânci.
Iar păsări se răsfață-n zbor
În soarele ce-ar vrea să mai rămână,
În visele doinitului ogor.
E Țara mea
E Limba Românească,
Durată în zăvoade
Să doinească.
Drapelul
De demult, de tine taica,
Îmi spunea mereu povești
Ca de steaua cea mai mândră
A oștirii românești.
Și pe când mi-aduc aminte
Pomenind numele tău.
Se închina precum se închină
Un creștin lui Dumnezeu.
Pânza ta,
zicea bătrânul
Cu grai
blând și mângâios,
Este ca și
giulgiul sfânt
Al Domnului
Hristos.
Și apoi, mai
spun eroii:
În țesutul
de mătase,
S-a întrupat
cerul cu stele
Limpede și
nepătat;
Spicu îmbelșugat
al holdei
Ce se
leagănă în vânt,
Sângele ce-a
curs spre slava
Strămoșescului
pământ,
Avusese el
norocul,
Să te poarte
fluturând
În război ce
prin văzduhuri
Treceau
plumbii fluierând.
Secțiunea PROZĂ:
Premiul I, EDA, clasa a VII-a
Anotimpurile vieții
Mai este puțin și ne vom lua rămas bun și de la acest
an care nu ne-a lăsat prea mult timp pentru a înțelege sau a face lucruri
mărețe, dar totuși a avut ceva special… A avut atâtea fapte și întâmplări
paradigmatice, a fost ca o carte și fiecare zi a constituit o nouă pagină, o
nouă lecție din care mulți dintre noi am luat notițe pentru viitor. Mă pierd în
sentimentalisme și simt cum mă inundă nostalgia vremurilor apuse. Sfârșitul
acestui an îmi creează o stare inefabilă și tot plouă peste mine cu gânduri
negre, cu amintiri și imagini prăfuite dintr-un trecut ce nu-mi dă pace…
dintr-o poveste care ar mai vrea să rămână. Dar timpul nu tine cont de
dorințele noastre și aleargă nebun spre orizonturi învinse demult, spre apusul
infinit, spre…eternitate.
Timpul este ca
briza mării, nu îl vezi, dar îi simți adierile ușoare. Simți cum te învăluie
ușor și te face să privești în urmă…. Privești spre nisipul din clepsidră și ai
vrea ca timpul să își oprească zborul măcar puțin…. Ai vrea să rogi providența
să spargă clepsidra vieții tale și să întoarcă timpul , să renaști odată cu
răsăritul soarelui, acolo unde cerul se unește cu marea, să-ți strigi bucuria
renașterii cu glas de pescăruș și să plângi cu lacrimi de rouă.
De câte ori mă gândesc la viața unui om , îmi vin în
minte cele patru anotimpuri ce formează un an din viața fiecăruia. Atunci când
un om se naște, se deschide ca o floare de primăvară. Sub primele raze de
speranță, îi îmbobocesc aripile și ia lecții de zbor…. Apoi , totul se derulează
într-un ritm exaltat, plin de pasiunea și candoarea specifică adolescenței... O
vară fierbinte, delirantă în care se simte plutind în aer parfumul primei
iubiri, parfum ce ne va însoți chiar și în toamna vieții când vom culege
roadele dulcii nebunii de peste ani. O simfonie de culori, sute de amintiri și
tot atâtea melodii ne vor vorbi fără cuvinte, despre …trecut,…despre viață.
Totul se va ofili ușor și se va stinge lăsând în urmă doar cenușa amintirilor
ce va fi spulberată la prima adiere de vânt. Ultimul anotimp va acoperi cu
fulgi mari și albi toată tristețea toamnei. Totul va îngheța și vei crede că
s-a sfârșit tot ce a existat cândva…dar din înaltul cerului, un înger îți va
trimite o rază ce îți va șterge lacrima rebelă…
Cândva îmi era teamă de timp. Acum nu mă mai tem
pentru că am înțeles că viața este o eternitate măsurată în clipe petrecute la
marginea oceanului vieții și că timpul poate fi învins tot prin timp.
Grădina amintirilor
Timpul
nemilos trece ca o săgeată. O nouă foaie se desprinde din calendar și, odată cu
ea aduce vara… Revin pe meleagurile copilăriei după o lungă absență.
Cu pași mărunți mă îndrept spre casa
bunicilor, casa copilăriei, casa dragostei. Am emoții, oare este așa cum o
știam, cum o văd eu atunci când mi-e dor de clipele acelea minunate?
Am ajuns. Mintea îmi e năpădită de amintiri
frumoase…amintirile copilăriei fericite, amintirile lumii de vis. Deschid cu
sfială portița ce străjuiește comoara inestimabilă a sufletului meu. Se bucură
de revenirea mea și mă întâmpină cu un scârțâit atât de cunoscut! Pășesc timid,
ca-n vis, spre fascinanta lume a copilăriei, a fericirii alături de cei dragi.
Pășesc spre o lume de basm și amintirile mi se derulează în minte ca secvențele
unui film a cărui protagonistă sunt eu…eu și părinții mei…eu și bunicii mei….eu
și copilăria mea!
Fiecare pas pe care îl fac mă doare, dar sunt
fericită, mă simt fetița de odinioară ce dăruia flori oamenilor care treceau
prin fața porții noastre. Îmi plăceau florile! Îmi plac și astăzi. Florile au
fost prietenele și confidentele mele. Lacrimi de cristal îmi apar în colțul
ochilor, prelingându-se pe obrazul fin. Iată-l! îmi spun în sine-mi. Martorul
copilăriei mele …și a bunicii…și a mamei mele. Poate acolo bunicul i-a furat
bunicii primul sărut. Da! E leagănul ce-mi găzduia serile neliniștite sau,
dimpotrivă, serile de extaz. Când trăia bunicul, îl vopsea, îl îngrija. Acum
scârțâie la fiecare mișcare, parcă plânge. Un soare dulce îmi făcea, în
copilărie, din fiecare zi o mare bucurie. Mi-e atât de dor! Mi-e atât de dor!
În paradisul acesta mi-am trăit toată copilăria, toată magia și farmecul vremurilor
dulci, dar, ce păcat, trecute!
Pridvorul…e negru de timp. L-au bătut ploile,
l-au ars razele soarelui… Îmi amintesc cu nostalgie de serile în care organizam
aici concursuri cu premii ( cireșe!), concursuri ce ne fermecau copilăria.
Atunci le spuneam spectacole. Trei copii mai îndrăzneți erau circari,
scamatori, poeți, prezentatori, ceilalți erau spectatorii… Vise dulci lăsate-n
urmă de bătrânul orologiu….
Mă îndrept spre ușa casei – poartă spre
trecut. Până acum totul e neschimbat. Până acum totul e la fel : flori cu
miresme, pomi înfloriți, leagănul, pridvorul… Inima-mi bate să iasă din piept.
În sufletul meu e ceva neclar, confuz, o nerăbdare dureroasă. Fiori îmi
invadează întreaga ființă. Apuc clanța și-o deschid cu un fel de teamă. Ce
durere! Casa mi se deschide pustie! Trecutul meu nu mai este. E de mult timp o
negură așternută peste clipele dulci de odinioară. Pe unul dintre pereți mă
întâmpină zâmbind o fetiță . Sunt eu!
-
Bine
te-am regăsit! Ce faci aici singurică, fără bunica? Cine-ți spune povești? Cine
te ia în brațe și te dezmiardă ? Cine-ți împletește codițele bălaie?
Multe întrebări îi pun
printre lacrimile calde și repezi ce-mi șiroiesc pe obraji. Mi-am ușurat
sufletul cu gândul la ei, la bunicii mei. Am plecat spre leagănul din grădină.
Alături de el mi-am retrăit zile bune din copilărie, dar, ce păcat! Acolo stă
închisă doar o parte a vieții mele. Restul amintirilor le-au luat frunzele
toamnei și le-au dus spre apa albastră a cerului, făcând din ele corăbii pentru
iluziile frumoase.
Două zile am rămas în
casa copilăriei. Grădina e ca și-altădată, dar grija ei n-o mai poartă bunica,
ci mama mea atunci când are liber de la serviciu. Bunica nu mai este, a
chemat-o Domnul la El. E în Rai. Spune povești îngerașilor. Așa mi-a spus mama
atunci când a plecat bunica. Raiul meu de pe pământ a devenit tristețea mea de
când bunica nu mai este. Casa e acum rece, nu-i mai simt căldura care mă chema,
îmi pare chiar că mă izgonește.
Durerea, că timpul nemilos a furat ce-a fost
frumos, m-a alungat din grădina bunicilor mei, azi eroii mei de basm, divinii
mei bunici!
Pagină din mine….
Plouă… Privesc
cum picăturile de ploaie se lovesc de transparența geamului. Cu fiecare
picătură, o lacrimă se scurge pe obraz. Ceva pare bizar. Geamul camerei mele e
o barieră între interior și exterior, între ploaie și lacrimi, două substanțe
lichide ce izvorăsc însă din locuri diferite : ploaia vine din cer; lacrimile
mele își găsesc izvorul în suflet, în minte, în teamă. Trec secunde, trec
minute, trec ore, și îmi este tot mai teamă. Îmi e teamă de viitor.
Poate că acum
privesc în urmă și aș vrea să fiu un copil, fără griji, doar cu vise; fără
responsabilități, doar cu drepturi; aș vrea să fiu un copil, pentru că atunci
când o să cad și o să-mi julesc genunchii mama să vină să mă strângă în brațe,
să îmi șteargă lacrimile ce-mi șiroiesc pe obraji, să îmi curate rănile, să îmi
aducă o nouă jucărie și să îmi zică: ”va trece…totul trece!”.
Aș vrea să
fiu din nou copil, pentru ca tata să mă țină în brațe și să privească stelele,
să îmi arate una, aflată într-un colt îndepărtat al plafonului celest și să îmi
zică: ”Privește! Aceea e steaua ta…”; mi-aș dori ca toți să mă răsfețe, să fiu
din nou cea mai de preț podoabă a vieții lor. Dar azi nu mai sunt copil, azi
pășesc cu nesiguranță pe o nouă cale. Trebuie să trec o graniță, granița spre
adolescent. Și îmi e enorm de greu. Simt cum totul trece fără ca eu să am
habar, sunt debusolată, iar fuga secundelor mă prinde într-un labirint, din
care încerc, dar nu reușesc să găsesc o cale de scăpare.
Îmi e din ce în
ce mai frică; îmi e teamă să iau hotărâri, să îmi asum responsabilități, să îmi
exercit drepturi.
Și privesc din
nou pe geam și întorc capul; vreau să-mi mai privesc camera încă odată. Peste
câteva luni va fi pustie, mă va aștepta cuminte să vin în vacanță , voi lua din
ea tot ce e al meu; voi lua amintiri, voi lua vise: vise realizate sau vise
spulberate; voi pleca pleca cu zâmbete sau lacrimi, cu ochii plângând de
bucurie sau cu inima sfâșiată de durere. Oricum se va întâmpla, voi pleca…voi
lăsa în urmă persoane dragi, cele mai dragi: părinți, prieteni, o întreagă
copilărie…și o voi lua de la capăt, o să încep o nouă viață departe de pilonii
mei de susținere: o viață pe cont propriu….
Și deși poate
părea ciudat, gândul unui nou început mă înspăimântă. Mă simt incapabilă de a mă
descurca. Mă simt în imposibilitatea de a-mi făuri un drum în viață, de-a face
totul de una singură, prin propriile –mi forțe… Și afirm că poate părea ciudat
pentru simplul fapt că nu așa sunt eu, nu sunt eu genul de persoană terifiată
de provocări. Mereu am încercat să obțin tot, mereu am fost de una singură, am
luptat pentru a-mi realiza fiecare dorință și aproape întotdeauna am reușit ce
mi-am propus. Singurele momente în care nu am reușit au fost cele în care nu am
știut dacă ceea ce vreau să obțin e ceea ce îmi doresc cu adevărat. Am eșuat în
încercările mele doar atunci când nu am crezut suficient în mine, doar atunci
când nu am crezut că pot.
Dacă o să
greșesc și acum? Dacă visele spre care mă îndrept nu sunt visele mele ci ale
altora? Dacă mă înșel și îmi atribui dorințe ce sunt departe de sufletul meu?
Poate vreau doar să repar o greșeală a destinului, poate am încercat să îi
conving pe toți că asta aștept de la viață încât am reușit să mă conving și pe
mine. Dar o să merg înainte, voi tine capul sus și nu voi privi în urmă. Ce va
fi, va fi!
Deocamdată
miroase a copilărie. Și, deși știu că e departe de mine, că a luat-o la goană
prin timp și m-a abandonat, aș ruga-o să mai rămână puțin. Să-și ia un răgaz
pentru a mai privi un moment în trecut, alături de mine. Nu vreau să se evapore
mirosul. E copilăria mea, sunt cei mai scumpi ani ai vieții mele. Vreau să îmi
amintesc mereu , să nu uit că am fost copil, așa cum au uitat atâția adulți în
jurul meu. Și îmi umplu plămânii cu acest miros. Să îmi ajungă, să îmi ajungă o
veșnicie. Să am mereu o fărâmă de inocență în sufletul meu, un strop de
naivitate copilărească…să pot trăi așa cum am făcut-o mereu: simțind, visând,
iubind.
Premiul I, CODRUȚA, clasa a VIII-a
Suflet de
mamă
Miresme bahice se preling din viile de pe coama
dealurilor spre văile palide, unde doar cărămiziul codrilor mai îmbujorează
peisajul.
Îmbrăcată în fracul de culoarea abanosului, o
rândunică subțirică încerca să se pregătească pentru lunga călătorie spre
țările calde. Plină de emoție și încântare, zbura de colo-colo și ciripea
nerăbdătoare. Sufletul ei de mamă nu putea să nu țină seama de cei patru
puișori ai ei, încă micuți și neajutorați. Ii considera încă nepregătiți pentru
marea încercare, de aceea, era puțin nehotărâtă. Își amâna plecarea și
considera că o zi și încă o zi îi mai călea pe micuții săi. Rânduri de cocori înnegurau
cerul albastru de Voroneț, care devenise un plumburiu bacovian. Vântul tomnatic
apleca la pământ crengile bătrânului stejar ca într-o amplă plecăciune. Cerul își
revărsa șuvoiul de lacrimi asupra pământului aproape zilnic iar, pe pământul
reavăn apăruseră bălți mari și noroioase la tot pasul. Rândunica privea cerul,
ploaia, pământul, suratele sale care plecau rând pe rând, frunzele, copacii, și
totuși nu se putea hotărî să plece. Cei patru păreau mult prea firavi. Zilnic,
dimineața devreme și seara la apus făcea cu ei lecții de zbor. Aripile micuțe
ii făceau să obosească repede, și astfel, nehotărârea mamei o făcea să mai amâne
plecarea lor. Timpul hain trecea. Covorul de frunze moarte se așternuse deja la
rădăcina copacilor, într-un strat gros și pufos. Nopțile erau din ce în ce mai
reci. Rândunica își strângea sub penele sale puișorii, promițându-și că mâine
va pleca. În acea dimineață, cerul era neobișnuit de senin. Câteva raze
stinghere se strecurau timide printre ramurile stejarului, drept pe cuibul rândunicii.
În acea zi și-a luat inima în dinți și, nespunându-le puilor nimic, au plecat în lunga călătorie. Puii zglobii au crezut că e o dimineață normală de zbor, au
zburat și au zburat tot înainte. Puii n-au băgat de seama decât târziu că în
loc să se întoarcă, mergeau tot înainte. Rândunica zbura în cercuri largi în
jurul lor și îi îndemna să înainteze. Uneori se opreau pe ramura câte unui brad
sau arin să își odihnească aripile ori să se ascundă de stropii reci de ploaie.
Au zburat zile de-a rândul peste munți, dealuri, ape, orașe și sate, până
într-o zi când au ajuns. Rândunica era în culmea fericirii. Îi dusese cu bine
la destinație și acum se putea odihni în liniște. Cât de fericită era! Toate
temerile ei pieriseră ca un fum. Dar, înainte de a se odihni, s-a apucat să
clădească un cuib. Rândunica a muncit fără încetare cu teama în suflet ca nu
cumva vremea să se strice și puii să nu aibă un adăpost. Când treaba a fost
dusă la capăt, rândunica s-a simțit foarte obosită. În dimineața următoare,
aproape că nu s-a mai putut mișca în cuib. Se simțea slăbită și neputincioasă.
Cei patru pui își făcuseră noi prieteni și, plecând dimineața, se întorceau
seara, neglijându-și mama. În primele zile, i-au adus fiecare câte ceva de
mâncare, apoi, au început să uite unul câte unul. Rândunica nu mai putea zbura.
Cu ultimele puteri, își ridica capul pe marginea cuibului, încercând să-și
zărească puișorii. Cu toate că forță nu mai avea, sufletul ei de mama le oferea
prin puterea gândului grija și iubirea de care aveau nevoie. Seara, când se întorceau
la cuib, se bucura să îi vadă. Le asculta poveștile emanând o dragoste aparte. Sufletul
îi era plin de bucurie la gândul că sunt sănătoși. Puișorii, în nepăsarea lor
nu-și aminteau cu zilele că mama lor era înfometată. Uneori,câte unul îi mai
aducea câte un bob. Rândunica îl mânca încet, dar nu se supăra niciodată.
Și în acea dimineață ,puii au plecat devreme.
Rândunica se simțea foarte rău. Cu ultimele puteri,s-a ridicat la marginea
cuibului, a privit puișorii cum zburau fericiți și astfel a murit cu mulțumire
și fericire în suflet . Seara, când puii s-au întors la cuib, au găsit-o așa,
cu ochii privind în gol, împăienjeniți și cuprinși în mreaja nopții. Pe ochii
ei crispați de griji și nevoi, se uscase ultimul strop de lacrima. Și așa, pare
că bătrâna își caută puii, trecând dincolo de tărâmul dintre viață și moarte.
Avusese dureri îngrozitoare, dar pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet larg,
ca și cum, cu ultimele puteri ar fi mulțumit divinității pentru că-i dăduse bucuria
de a crește și a călăuzi în scurta viață, puii săi….
Premiul II, FRANKLIN, clasa a VI-a
Cartea, prietena
mea
Literatura, forma de cunoaștere a lumii și a
vieții, un uriaș portativ, pe care scriitorul presară cu delicatețe notele
inimii sale, răsfrânte în cuvinte, devine expresia cea mai pură a simfoniei
iubirii, ce solicită din partea cititorilor săi, inteligență, imaginație,
sensibilitate și disponibilitate către joc.
Dacă mama, ființa cea mai dragă, reprezintă
iubirea nesfârșită, căldura și bunătatea, cartea este cea mai de preț comoară
ce mi-a apărut în cale ca o floare gingașă, învăluindu-mă protector cu petalele
ei, ce-i reprezintă pe toți cei care o iubesc. Floarea se roagă să devină
nemuritoare și în același timp să nu bată vântul prea tare, ca petalele să nu
se desprindă și astfel să nu ne piardă niciodată. Această prietenă minunată
mi-a sădit în suflet și în minte lumina cunoașterii, mi-a arătat drumul
învățăturii, mi-a deschis porți către noi aventuri, m-a ispitit să pătrund în
mijlocul ei, m-a făcut să zbor mai sus decât îmi puteam imagina, m-a învățat să
ascult freamătul norilor iar seara mi-a arătat cum stelele împodobesc cerul cu
lumina lor. Am făcut cunoștință cu cărțile încă din primii ani ai copilăriei
mele, atunci când mama cu glas suav mă purta în lumea minunată a basmelor.
Dintre coperțile acestora se iveau seară de seară prinți frumoși și zâne bune
cu chip de îngeri. Mai târziu când am descifrat tainele alfabetului, bucuria
întâlnirii cu diferitele personaje din povești a fost și mai mare. Am reușit să
ajung prin intermediul cărților în ținuturi pline de farmec , pe care nu le
văzusem niciodată , în lumea minunată a celor care nu cuvântă, am învățat să
deosebesc binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât. Cu timpul am
făcut cunoștință cu strămoșii noștri, cu toți voievozii și eroii care s-au
jertfit din dragoste pentru acest pământ și pentru ca noi să trăim fericiți
astăzi. Mai am atâtea de descoperit și de învățat și sunt convins că doar ea,
cartea, prietena mea, mă va ajută să-mi potolesc setea de cunoaștere și mă va
sfătui de câte ori îi voi cere părerea, îmi va oferi clipe de relaxare și mă va
aștepta mereu atât de răbdătoare să-i răsfoiesc paginile.
Îmi găsesc cu greu cuvintele, sunt doar un
copil, nu știu să spun vorbe mari dar aș dori să le mulțumesc din suflet celor
ce scriu, toți acei oameni care prin truda și dragostea lor fac ca aceste
perle, cărțile să ajungă la noi și să ne bucure viața.
Mi-aș dori ca peste ani să pot să fiu unul
dintre ei, să pot aduce în rândul copiilor și adulților o oază de liniște și
bucurie, astfel încât nimeni să nu se simtă singur, trist sau deznădăjduit, să
găsească în cărți o rezolvare, o soluție, alinare sau chiar răspunsul la problemele vieții.
Cadoul perfect
Am parcurs
mulți kilometri de la un magazin la altul, am petrecut multe ore căutând prin standuri cadoul potrivit pentru
copilul meu. Într-o seară frumoasă de vară, după alte două ore de îndelungi
căutări, prin căldură și aglomerație, fără să mă pot opri la ceva anume, m-am
gândit să-l întreb ce și-ar dori. Am rămas siderată când mi-a sugerat câteva
idei la care nu m-aș fi gândit niciodată. A început timid cu vocea încărcată de
emoție:
-Mi-ar plăcea, să fiu Felix, motanul nostru, ca să mă
luați în brațe ori de câte ori vă întoarceți acasă….
- Mi-ar plăcea să fiu un trubadur, ca să mă simt
ascultat de voi doi, cu toată seriozitatea, să-mi auziți doar cuvintele,
fredonând ecoul singurătății mele…
- Mi-ar plăcea să fiu un jurnal, genul rețelelor de socializare, pentru
ca voi să vă rezervați puțin timp în fiecare zi, să mă întrebați ce mai e nou….
- Mi-ar
plăcea să fiu o televiziune, pentru ca , în fiecare seară, înainte de a adormi,
să mă priviți cel puțin un minut cu interes…
- Mi-ar
plăcea să fiu o echipă de fotbal pentru tine, tată, să te pot vedea explodând
de bucurie, după fiecare din victoriile mele. Iar pentru tine, mamă, aș vrea să
fiu un roman, să-mi poți citi emoțiile…
Dacă mă
gândesc bine, nu mi-ar plăcea să fiu doar ceva ce vă face plăcere uneori , aș
vrea să fiu un cadou inestimabil pentru voi doi. Nu-mi cumpărați nimic,
sentimentele nu se pot cumpăra, lăsați-mă doar să simt că sunt copilul vostru.
Iarna
Din calendar s-a desprins prima filă a lunii decembrie. În aer se simte venirea
iernii. Dar oare de unde vine ea? Din visele copiilor sau din cartea cu
povești? Poate că ea coboară din rai pe un covor de fluturi argintii sau poate
că răsare din valurile înspumate ale mării, mângâind nisipul fin și gâdilând
stâncile fără viață.
Dar iat-o
sosind, îmbrăcată într-o rochie cusută cu ace de gheață și pe cap purtând o
coroniță de steluțe argintii. Este însoțită de suita de fulgi pufoși ce cad
puzderie din cer, albind tot pământul și dansând ca niște fluturi albi, creând
un grandios spectacol al naturii și aducând multă bucurie și fericire în
sufletele noastre.
Iarna este
prințesa tărâmului înghețat, gazdă primitoare a noului an și musafirul așteptat
cu bucurie de toată lumea. Ea vine în vârful picioarelor , încercând să ne
surprindă, în timp ce noaptea , complice, ne tine mâinile la ochi, iar
dimineața observăm că și-a folosit talentul de artist, pictând geamurile cu
minunate broderii de gheață, fără pensule și vopsele, iar streșinilor le-a pus
ghirlande de cristaluri.
Harnică așa
cum o știm, își țese pânzele moi, îmbracă pomii tăcuți cu o mantie argintie iar
crengilor le pune mănuși de puf, transformându-i în fantome albe.
Seara, când
cerul se oglindește în neaua strălucitoare iar luna cu tighelul auriu ne
luminează viața , liniștea iernii se sparge de glasurile vesele ale copiilor ce
stau la săniuș pe dealurile acoperite cu plapumă groasă de omăt, bucurându-se
de tabloul măreț, feeric, plin de strălucirea zăpezii, ce se așterne fără
oprire pe întinderea nemărginită.
Iarna este
anotimpul de basm al copilăriei, un dar oferit de natură în fiecare an ca un
cadou de la Moș Crăciun, de care se bucură deopotrivă copii și adulți cu suflet
de copil.
Premiul III , ELA, clasa a V-a
Noapte
pe crestele munților
Stau pe un jilț
de iarbă mătăsoasă, într-o limpede seară de vară, în liniștea solemnă a
munților, sub un cer învăpăiat de stele și ascult versul duios al doinelor
străbune. E o noapte divină care te îndeamnă la vorbă și visare. Lângă mine stă
un cioban bătrân, dar cu chip rumen și frumos, ce-și poartă cu mândrie cămașa
alba cusută de mână, căciula de miel și chimirul strămoșesc.
În tolba lui
sunt închise balade și legende minunate născute din trupul țării, udate cu
sânge și lacrimi, frământate cu durere și dragoste. Vorbește rar și așezat și
eu îl ascult vrăjit.
Îmi spune cum,
pe câmpiile Daciei, din zăngănit de săbii și vuiet de săgeți , amestecate cu
petreceri și chiote de veselie, s-a născut neamul nostru, pe care lumea l-a
botezat cu nume dulce și frumos ca și limba lui și i-a zis poporul român. Îl
privesc insistent și observ că seamănă chiar cu dacii despre care mi-a vorbit,
de parcă ar fi coborât de pe columna lui Traian.
Ascult apoi
legenda lui Dragoș, întemeietorul Moldovei. Îmi șterg pe furiș o lacrimă când
ascult povestea tristă a copilului uitat în stejarul de la Borzești, a
Meșterului Manole care a ridicat cu prețul jertfei mândra mânăstire de pe malul
Argeșului, sau a lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi.
-
Doamne,
frumoasă țară mai avem, cât s-au luptat strămoșii pentru aceste plaiuri
minunate!
Uitat, focul din vatră s-a stins demult, ciobanul a ațipit pe cojocul lui
mițos dar povestirile lui au aprins în mine o flacără ce nu se va stinge
niciodată.
Secțiunea DESEN
Premiul I, FRANKLIN, clasa a VI-a
Premiul II , KAY, clasa a V-a
SECȚIUNEA VIDEOCLIP : BACHUS
Bibliotecar,
Cristina Prunel-Bărbulescu
