DANICEI - FINALISTII CONCURSULUI "VALCEA- COLT DE RAI"

Vineri, 19.06.2015, odata cu festivitatea de incheiere a anului scolar, au fost premiate urmatoarele lucrar, in cadrul concursului "Valcea colt de rai", etapa locala, 2015:

 Sectiunea PROZA:

      PREMIUL I: 

                                                     O poveste încâlcită                                   

A fost odată ca niciodată o casă ţărănească în apropierea unui izvor, aflat aproape de sat. În ea locuia fata babei, tot urâtă, dar mai harnică şi plină de amintirea fiarelor ce o mâncaseră, însă  fata moşului găsise o poţiune pentru a le readuce la viaţă, căci inima sa îi era mare.

Într-o zi, la uşa fetei apăru o capră bătrână ce îi încredinţă un ieduţ mic şi singur. Trebuia să aibă grijă de acesta şase luni, iar dacă ieduţul era sănătos când se întorcea, îi dădea o vrajă a frumuseţii. Fata oftă şi spuse:

-Pentru frumuseţe fac orice.

După ce ieduţul adormi, când aceasta se pregătea de somnul de frumuseţe, puiul începu să plângă iar şi iar, până când se făcu dimineaţă, reuşind să o supere pe fată. Acesta avea 4 anişori, deci şi energia şi imaginaţia maximă. Se juca de ziua până seara, dar într-o zi mâncarea se termină, aşa că merseră împreună în sat pentru a lua de-ale gurii. Banii se împuţinau, aşa că fata babei trebuia să muncească.

În timp ce zilele treceau, Clara, căci acesta era numele ei, se făcea din ce în ce mai frumoasă şi bună la suflet. Se juca alături de ieduţ, dar şi îndeplinea rolul unei gospodine iscusite.

Într-o zi ieduţul le zări pe cele trei nurori ce îşi construiau case din cărămizi. Acesta le întrebă:

- Ce faceţi aici? Toate trei casele din cărămidă? Cred că sunteţi unice!

- Vine lupul şi ne mănâncă, tu nu îl cunoşti… Ne sperie! strigară cele trei în cor.

- Nu, eu sunt curajos şi îl voi înfrunta!

- Nu te lăsăm singur, venim şi noi.

Cei patru prieteni porniră spre ascunzătoarea lupului. Când, deodată, se întâlniră cu fiul său ce înfulecă o fată şi fugi. După aceea veni mama-lup care mâncă şi ea încă una, iar când se întâlniră cu lupul cel rău, nora cea mică, fiind cea mai deşteaptă, împreună cu ieduţul îl învinseră şi scăpară. Fata moşului veni cu copilaşii ei să se joace cu puiul de capră şi aflară cele întâmplate.  Tare se mai întristară de ceea ce păţiseră cele două nurori! Dar erau uimite de curajul ieduţului.

Într-o altă zi, ieduţul se rătăci prin pădure şi se întâlni cu un urs imens cu blana maronie ca scoarţa copacilor şi cu ochii ca două scântei îndurerate. Acesta era înţeleptul pădurii, ce în tinereţe fusese păcălit de o fiinţă crudă şi vicleană şi dusese lupte cumplite cu animale rele, dar descoperise învăţături prin păţaniile din viaţa sa.

Ieduţul îşi recăpătă curajul povestind basme şi buclucuri pe care le auzise, dar le şi încercase pe pielea sa. Ursul povesti şi el, punând accentul pe păcăleala vulpii viclene, care se pare că îl afectase cel mai mult. Cineva chiar scrisese şi o carte despre această întâmplare, povestind despre umilinţa pe care i-o produsese, iar acum toţi îi ştiau furia ce îi cuprindea sufletul ca o pasăre fără glas ce se zbate să scape din cuşcă.

În altă zi se întâlni cu vulpea cea şireată, care, la fel ca ursul, povesti aceeaşi poveste, dar puţin schimbată, că nici nu îţi dădeai seama cine spune adevărul şi cine nu. După două zile lungi se gândi să aibă încredere în urs, căci el era înţelept, iar vulpile sunt de fel viclene.

Avusese cele mai frumoase două luni, iar iedul se gândea la cât de trist va fi momentul despărţirii, aşa că se duse în sat să îi cumpere un buchet de flori persoanei pe care o iubea aşa de mult şi care îl îngrijise în acest timp.

Iată că veni şi capra bătrână pentru a-şi lua ieduţul… Aceasta îl găsi mai năzdrăvan, dar foarte educat. Acesta dori să rămână alături de cea care îi fusese mamă pe parcursul celor şase luni, iar în acel moment fata babei înţelese ce este iubirea adevărată.

Şi, ca-n orice poveste, un fecior de împărat îşi făcu apariţia la casa acestora. Nunta a durat aşa de mult, că poate chiar şi azi se mai petrec, dacă nu cumva vor fi îmbătrânit. Şi am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus o mare minciună.

M.E.D. - vi

PREMIUL AL II-LEA:

Prin lumea poveştilor

        Stau la fereastră, iar luna răsare împrăștiind pulbere argintie. Pătrunde în odaia mea pe care o luminează, iar pleoapele străvezii încearcă să-mi aducă somnul. Imediat văd că o zână din povești cu straie de aur coboară pe pământ și, la rugămintea mea, cu bagheta ei magică mă duce în lumea fantasticului, a poveștilor.

        Un mic colț de rai mi se arăta în fața ochilor. Era lumea din vis... lumea la care am visat totdeauna. Eram încântată și plăcut surprinsă. Preafrumoasa zână îmi ghicise gândurile și mă dusese exact acolo unde voiam să ajung. Dar, totuși, nu cunoșteam pe nimeni.

         La scurt timp, zâna m-a lămurit unde eram: în lumea basmelor. Lumea din vis. În timp ce mergeam pe aleile împodobite cu flori cu potirul rubiniu și albăstriu, ce să vezi? Ne-am întâlnit cu Cenușăreasa. M-am speriat foarte tare, dar era lumea din vis. Fața sa feciorelnică m-a impresionat. Era altfel în realitate. Întotdeauna mi-a plăcut literatura franceză și în această lume am avut ocazia să-l întâlnesc pe Cocoșatul de la Notre-Dames, dar lumea poveștilor a avut mereu ceva mult mai misterios, ceva magic, fascinant, mult mai atrăgător.

         Drumul nostru pe aleile frumos împodobite, s-a oprit în fața unui castel impunător, care trona toată grădina personajelor de poveste. Am pășit în castel și, la o primă privire, m-am speriat. Statuile m-au înfricoșat. Speram ca restul castelului să nu fie la fel. Zâna m-a condus către sala tronului. Ajungând acolo, m-am înclinat, așa cum văzusem în filme că fac domnițele, în fața regelui, care era chiar Peter Pann. Am facut cunoștiință, iar eu eram foarte rușinoasă. Totul arăta altfel decât în realitate (am vizitat și eu niște castele de la noi din țară) și era greu să-mi dau seama dacă obiectele din jurul mei erau materiale sau puteam să pipăi doar aerul, ele fiind un fel de holograme. Nu îndrăzneam să verific. Încăperea era pavoazată cu tablouri frumos pictate, în culori curcubeice. Scaunul regelui vestit era tapițat în aur, cu pietricele prețioase. Toate lucrurile erau prețioase. Înțelegeam asta, pentru că doar eram în lumea prinților și a prințeselor, dar totul era prea mult pentru ființa mea, crescută la bloc, într-un apartament modest. Holul către altă încăpere era foarte lung: parcă am mers o eternitate. În sala de oaspeți m-a întâmpinat nimeni alta decât  Albă-ca-Zăpada. Rochia sa era de un galben strălucitor, cu pietricele firave străvezii. Pe cap purta o coroniță frumos lustruită, din flori de cristal, cele mai frumoase flori ale grădinii palatului. Prințesa m-a poftit înăuntru, în sala de oaspeți. M-a servit cu o ceașcă de ceai regal după care mi-a istorisit din trecutul castelului. Am aflat că a fost construit demult, demult, atât de demult că negura timpului a șters urmele întemeierii, încât nici bătrânul vrăjitor nu mai știa.        
          După minunatele povești grăite de Albă-ca-Zăpada, am ieșit din castel în splendida grădină. Tot ce-am auzit și ce-am văzut m-a fascinat. Toată istoria castelului și frumusețile sale vor rămâne în mintea mea ca o amintire de neuitat. Aceata este lumea la care visez de câteva luni, ani..., dar știu că nu o voi aparține ei niciodată, pentru că eu sunt o simplă muritoare care poate ajunge doar cu gândul în această lume de basm...

            Am ieșit pe poarta castelului să plec... nu știu nici eu încotro. Mergând așa abătută, m-am întâlnit cu un ostaș rus pe nume Ivan. Tocmai ce se întorcea de la oaste și, văzându-l atât de obosit, am hotărât să-l ajut să se așeze la umbra unui copac. Și, cum s-a așezat lângă copac, gura nu i s-a mai oprit. A început să îmi spună viața sa în multe fraze, fraze mai lungi sau mai scurte, mai simple sau mai întortocheate, ce mai, amintiri din copilărie... Dar, ce mai copilărie!... memorii dureroase, dar și unele mai vesele. Câte mi-au auzit urechile... vrute și nevrute... Și,, pe când îmi povestea el d-ale lui, din depărtare se aud niște zgomote. Încetișor ne-am ridicat de la umbra copacului și ne-am îndreptat în direcția de unde veneau sunetele.

Un moșneag se apropia și ne spuse că vindea șapte fluiere de aur, fermecate. Le vindea pentru că nu avea niciun ban. Era sărac și jerpelit de vreme. Bun la suflet cum era, Ivan a hotărât să-i cumpere două: unul pentru el și unul pentru mine. După ce pactul a fost încheiat, moșul i-a spus ostașului că îi va îndeplini trei dorințe fluierul. Doar trebuie să sufle în el și dorința-i gata. Auzind acestea ostașul îl crezu pe moșneag și plecarăm mai departe.

             Pe când mergeam pe câmpiile de smarald ale unui sat, am hotorât să fiu eu prima care cere o dorință. Imediat ce am suflat în el s-a spart în mici bucățele de aur. Văzând ce se petrecuse, Ivan încercă și el și cum își puse dorința care era să-și primească turbinca înapoi, cu draci cu tot în ea, căci numai ei erau de vină pentru războaiele din lume. Fluierul însă, nu făcea nimic. În secunda următoare, ostașul s-a enervat foarte tare și a aruncat cu fluierul încât s-a spart și acesta în bucățele la fel de mici ca celelalte. Dar, înăuntru era un răvaș pe care scria: Ai fost păcălit!

            Ivan s-a enervat foarte tare și se înroșise la față ca focul iar, după două secunde... a dispărut, a dispărut complet. Nu-mi venea să cred. Parcă mai auzisem eu undeva de Ivan ăsta, dar nu-mi aminteam. Și nici nu-mi puteam explica faptul că îl întâlnisem la poarta unui palat în care domnea liniștea și nimeni nu știa nimic de niciun război.

          La un moment dat, am auzit un sunet. Ca o alarmă. Era ceasul deșteptător. M-am trezit încetișor și m-am uitat la ceas, după ce îl oprisem. Era ora 10 fix. M-am speriat foarte tare, pentru că întârziasem la sceneta de la teatru cu prinți și prințese. Aveam rolul rincipal și cum puteam întârzia?

              Câteva secunde am cugetat la visul pe care l-am avut și mi-am dat seama că îmi făcusem deja rolul din scenetă în lumea din vis. Păcat că și acolo îmi mai rămăsese atâta luciditate încât să știu că eu sunt altfel decât personajele întâlnite. Dar tot nu-mi explicam ce căuta Ivan acolo...

   M.N. - v

PREMIUL AL III-LEA:

                                                Cuvinte magice

Motto: Cu gândul hai-hui

         Este o zi frumoasă de primavera. Împreună cu cei mai buni prieteni, creionul şi foaia, mă refugiez în fundul livezii lângă mărul cel bătrân, sursa inspiraţiei mele. Tot gândindu-mă la o idee pentru următoarea mea operă, zăresc nişte creaturi micuţe şi ciudate, neîntâlnite până acum. Fascinată, dar şi curioasă, încep a urmări misterioasele creaturi. Obosite de atâta mers, acestea  se opresc sub un copac. Profitând de un moment de neatenţie, mă apropii de micile făpturi pentru a afla ce sunt de fapt şi le întreb:

            - Cine sunteţi voi?

            - Noi suntem două din cele trei cuvinte, protectoarele Templului Literaturii. Eu mă numesc FANTEZIE, iar ea este AVENTURĂ. Dar tu cum te numeşti fetiţo?

            - Eu sunt Cosmin, dar cel de-al treilea cuvânt unde este? Şi ce este acest Templu al Literaturii?

            - Acum mult timp, un scriitor a conceput o carte magică. Fără să-şi dea seama,  din paginile cărţii s-a deschis un portal şi din el au ieşit realii, personajele negative ale cărţii, care au hotărât să distrugă lumea noastră. Pentru a-i opri pe aceștia, scriitorul ne-a creat pe noi. Noi am reuşit să închidem portalul deschis între paginile cărţii şi am ascuns cartea în Templul Literaturii, aflat la ruinele de la Machu Picchu în Peru, America de Sud.

            - În timp ce am încercat să oprim invazia realilor, zice Aventură completând povestea lui Fantezie, sora noastră, EMOŢIE, a fost răpită de aceşti soldaţi și dusă departe.

            - Bine, dar ce căutaţi aici? întreb eu nedumerită.

            - Am venit să-ţi cerem ajutorul. Trebuie să ne ajuţi s-o găsim pe Emoție. Singura cale de a învinge realii rămaşi este ca protectorii să fie din nou împreună. Puterea noastră adunată, a celor trei protectori, Fantezie, Aventură și Emoție, poate reînvia magia cărţii din paginile căreia să aducem la viaţă Frunzmanii, apărătorii Templului Literaturii.

            - Dar, ce sunt Frunzmanii?

            - Frunzmanii sunt fiinţe albe, plate, create din frunze, care sunt singurii ce pot învinge soldaţii malefici.

            - După cunoştinţele voastre, unde o ţin captivă pe Emoție?

            - Din ceea ce am aflat, Emoție se află în ascunzătoarea lor din Obiectivitatea, o lume searbădă, fără pic de culoare, fără sensibilitate. Cosmin, ne vei ajuta în lupta pentru recuperarea Emoției?

            - Da, vă voi ajuta, dar cum vom ajunge și cu ce vom călători?

            - Cu balonul nostru cu aer cald.

            - Atunci, să pornim!

            Împreună cu Fantezie şi Aventură am pornit spre Obiectivitatea. Aventură alegea drumul și Fantezie găsea imediat soluții când întâmpinam câte un obstacol. Așa am trecut cu bine de vârfurile ascuțite ale munților Săgeată ce străjuiau la Poarta Universului Artistic. În peștera întunecată ce lega toate tărâmurile posibile, ne-am deghizat în vagabonzi și imediat ne-au deschis realii poarta, dar tot ne-au supus Testului Adevărului. Teama pusese stăpânire pe mine, pentru că am fost învățată să nu mint, dar Fantezie m-a încurajat spunându-mi că nu vom minți, ci vom îmbrăca doar adevărul în haine frumoase.

Realii ne-au spus că a doua zi în zori vom da prima probă. Aceasta implica realizarea unui labirint care să se înscrie în toate coordonatele și datele precise precizate într-un document oficial. Fantezie aproape că nu se putea abține să nu intervină cu niște idei originale. Labirintul era prea anost, nu oferea nicio satisfacție. În trei zile am reușit. Când am pus ultima cărămidă a zidului am observat că am ajuns în fața unei clădiri a cărei ușă era ferecată o  încuietoare cu cifru. Pentru că am reușit să ducem la îndeplinire proba și am căpătat încrederea realilor, aceștia ne-au dat în sarcină păzirea ușii în spatele căreia ne-au mărturisit că o țin prizonieră pe dușmanca lor de moarte, Emoție, din pricina căreia, cosiderau ei, se produseseră în trecut diverse accidente.

Dimineaţa, în zori, am mers la turnul nordic pentru a o păzi pe Emoție. Profitând de pauza de masă dată soldaţilor care se aflau acum la tot pasul în labirintul construit de noi, ne furişăm în turn, o luăm pe Emoție şi plecăm imediat din Obiectivitatea. Știind foarte bine drumul prin labirint, am reușit să fugim foarte repede, însă curând am simțit că suntem urmăriți de soldații reali. Fantezie a construit imediat un balon invizibil și am reușit să ne înălțăm și să zburăm spre Tărâmul Literaturii. Aventură ne-a reamintit că trebuie să ajungem la Pădurea Sacră pentru a-i reînvia pe frunzmani şi a dezvolta lumea literaturii.

            Frunzmanii ne-au spus că cel mai bine pentru toată lumea ar fi să facem pace între cele două tabere. Nu face bine nimănui să ne aflăm în permanent în război. Dar pentru asta trebuia să apelăm la domnul Echilibru, cel care locuia pe Tărâmul Neutru, aflat pe granița dintre Litaratură și Realitate.

            Negociator bun, domnul Echilibru a instaurat pacea și toată lumea a plecat mulțumită, iar eu m-am trezit gâdilată pe nas de o frunzuliță a mărului sub care îmi căutasem inspirația.

            Clar, experiența prin care trecusem merita din plin să fie cunoscută de toți iubitorii Tărâmului Literaturii, la poarta căruia îi primesc foarte ospitalieri Fantezie, Aventură și Emoție.

        

T.C. - VIII

 Sectiunea POEZIE:

PREMIUL I

De Paști

Când a murit Iisus pe cruce,

Întreaga omenire a salvat

De păcatul care veșnic

Ne ținea legați.

Sulița ce-a fost înfiptă

Pe cruce în fiul plăpând,

Și azi mai este amintită

În Cartea Sfântă din trecut.

Sângele ce-a curs cu-amar

Pentru păcatul nost’ murdar

A înnoit și-a curățat

Pământu-acesta vinovat.

După ce-a fost îngropat

A treia zi a înviat.

Pacea a venit în lume

Și mântuirea prin al său nume.

Toți creștinii laolaltă

Vin a mulțumi îndată

Pentru harul cel de sus

Trimis de domnul Iisus.

V.Ş.D. – v

Sectiunea  DESEN:

          PREMIUL I :

PREMIUL AL II-LEA :

PREMIUL AL III-LEA:

 

Bibliotecar,
IOANA STOICA