Sectiunea desen/pictura
Locul I: CER SENIN, cu lucrarile:
Locul I: EIRTIMID, cu lucrarile:
Cel mai frumos zbor sau zborul spre
lumină
S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă a
munților falnici și, doritor de lumină, în această dimineață, scăldată de
soare, a întins aripile, ca o flamură deasupra brazilor bătrâni.
Razele aurii ale soarelui i-au mângâiat vulturașului ciufulit
trupul fraged, și totuși puternic, în timpul primului lui zbor din cuibul
părintesc. Dorința de a zbura dincolo de prăpastia întunecoasă unde văzuse
lumina zilei, dădea aripilor curioasei vietăți o putere de care ea nu se credea
in stare înainte de ivirea zorilor acelei zile. Plutea deasupra lumii în
înălțimea liniștitoare a cerului, unde nimic și nimeni nu îl speria, unde nu
exista umiditate și întuneric, unde era căldură și lumină, multă lumină. Ochii
lucioși de bucurie priveau cu încântare palatul de smarald al codrilor de
brazi, din care pornise tânărul prinț al înălțimilor, să exploreze lumea.
Fețele muntelui, scăldate în roua dimineții, străluceau ca argintul și
vulturașul amețit de atâta frumusețe își spunea că nu poate să existe un loc
mai frumos, în care să se joace cu vulturașii de-o vârstă cu el, să-și
clădească, într-o zi, palatul său. Lumina ochilor săi strălucea ca un diamant
la vederea colierelor de cristal, formate de pârâiașele repezi, care împodobeau
gâtul golaș al muntelui. A zburat zi de vară până-n seară, fără odihnă și fără
hrană. Odihna lui a fost încântătorul zbor, hrană i-au fost minunățiile lumii
de sub cer. Izvorul rece de la poalele muntelui i-a amintit că un strop de apă ar face fericirea lui
deplină. A zburat lin la marginea izvorului, a sorbit apa rece cu o delicatețe
de adevărat prinț, și-a văzut chipul frumos în oglinda izvorului, și-a deschis
hotărât aripile și a început să zboare spre soare repetându-și în gând: ''Ce
minunată e lumea, ce minunată!''…Deodată un sunet de armă și o durere de
nedescris a aripii drepte i-au curmat gândurile și i-au îngreunat zborul…
Simțea că ceva îl trage în prăpastia întunecoasă și umedă din care se ridicase
în zori, dar căldura luminii de deasupra palatului de smarald îl striga cu
toată forța ei… Trebuia să-i răspundă cu orice preț, trebuia să rupă sfoara
nevăzută care îl trăgea în întuneric. Durerea îi învăluise tot corpul și
picături de sânge din aripa-i frântă cădeau peste brazi și peste ape tulburând
imaginea perfectă a lumii de sub cer, dar el continua să zboare spre înălțimi
acolo unde nimic și nimeni nu îl speria, unde totul era liniște și lumină,
multă lumină… În sfârșit a reușit să-și strângă ghearele cu putere pe creanga
unui brad din vârful muntelui. Pe voioșia tânărului prinț al înălțimilor a pus
stăpânire o imaginară pânză de păianjen prin care, eroul nostru, a continuat să
privească lumea cu fascinație, cu blândețe…
Era atât de fericit că aparține lumii acesteia minunate
încât, cu ultimele puteri, a întins aripile ca o flamură a învingătorilor în
lumina sângerie a soarelui la apus și a scos un strigăt de încântare, de
uimire, de iertare, de fericire, care a trecut dincolo de soare, dincolo de
lumea asta încântătoare…
Eirtimid
Poveste
cu un norișor
Supărat pe toată lumea care-l arătase cu degetul și-l certase
astă-toamnă, pentru că lăsase robinetele deschise la butoaiele cu apă de ploaie
pe care le avea în grijă, prea multă vreme, sau pentru că astă-vară a strâns
prea tare robinetele butoaielor din dotare și n-au căzut pe pământ decât vreo
doi-trei stropi de ploaie, un norișor s-a gândit că mai bine se odihnește cât e
anul de mare, decât să mai fie criticat că n-are grijă cum trebuie de butoaiele
cu apă de ploaie.
Pe la sfârșitul lunii iulie, însă, un tunet mânios că nu se
mai poate odihni din pricina arșiței verii, a bătut cu putere la poarta
norișorului adormit să-l certe pentru că n-a mai udat natura de multă vreme.
Norișorul, trezit pe neașteptate din dulcele-i somn și speriat de puternicul
zgomot al bătăii tunetului în poarta sa, a fost foarte nepoliticos. N-a vrut
să-i deschidă poarta prietenului său tunetul, trimițându-i, în schimb,
printr-un fulger înspăimântător, mesajul:
''Lasă-mă să dorm, tunet rău!''.
Tunetul, mâniat
peste măsură, a scris în grabă un bilețel în care-l judeca serios pe norul,
întors pe dos, și s-a grăbit să i-l dea personal somnorosului nor. A bătut din
nou, cu toată forța sa, la poarta norului. Necăjit de îndrăzneala tunetului de
a se întoarce sa-l certe, norișorul din povestea noastră a fulgerat cu atâta
putere, încât a ars bilețelul Tunetului, a aprins sălciile bătrâne din marginea
râului, precum și butoaiele cu apă din cămara sa. Într-o clipă butoaiele s-au
făcut scrum și apa din ele s-a scurs pe pământ.
N-am cuvinte să vă povestesc câtă veselie a produs sub cer apa căzută cu
"butoiul'' pe pământ. Tunetul a dat uitării conflictul cu amicul său
norul. A căscat, după atâta neodihnă, l-a felicitate pe norișor pentru
răcorirea atmosferei și s-a grăbit să doarmă nițel, cât mai era puțină răcoare
sub cer. Livezile i-au zâmbit ștrengărește norișorului obosit, florile
parfumate și-au ridicat capetele aplecate și l-au salutat cu mare prietenie pe
norișorul bosumflat, care le-a adus atâta bucurie.
Copleșit de atenția care i s-a acordat, fără să fi făcut un
lucru bun, intenționat, norișorul din poveste a lăcrimat. Lacrimile sale au
limpezit apa de ploaie, care avea în stropi puțină cenușă din butoaiele făcute
scrum de mânia sa îngrozitoare. Apoi, a hotărât să doarmă mai puțin vara și
să-și facă mai cu simțire treaba, deschizând, când e nevoie, robinetele la
butoaiele cu apă de ploaie. Astfel, gândea norișorul, nimeni nu-l va mai certa,
prietenia cu tunetul gălăgios nu se va mai strica, prietenoasele livezi îi vor
zâmbi ștrengărește și florile parfumate îl vor privi cu mare drag, după fiecare
ploaie răcoroasă de vară…
Eirtimid
Povestea unui copil de Craciun
E seara. Ninge frumos de-o vreme peste satucul
nostru de la poale de munte.Gerul a pus stapanire pe tara. In casuta noastra e
cald, miroase a cozonaci cu nuca , a sarmalute cu cimbru, a cetina de brad…e
ajunul Sfintei Sarbatori a Craciunului.
Pregatirile
pentru Ajunul Craciunului sunt , aproape
, gata. .Mi-am facut baita,mi-am pus hainute
curate si –ncerc s-o ajut pe mama sa facem ultimele pregatiri petru intampinarea
marii Sarbatori a Nasterii Domnului. Anul acesta ne bucuram de
bucate alese si de magia Sfintei
Sarbatori : eu si …mama, doar noi, caci
tata…tata-i departe…a plecat, in
urma cu doi ani, sa munceasca intr-o alta tara…a plecat pentru ca a trebuit sa
plece….pentru noi, pentru familia
noastra…”sa ne fie bine intr-o zi”, cum spune mama,….sa putem pune acoperis
casei noastre, sa pot merge la scoala la care-mi place, sa pot face
tenis, sportul meu preferat, sa nu-i
lipseasca mamei bani pentru medicamente..Cand a plecat am fost gata sa renunt la toate visele mele, numai ca tata sa ramana
acasa….si am fi putut sa mai stam si fara acoperis la casa …dar m-am gandit la mama, la medicamentele
mamei…Am inteles , in cele din urma ,ca trebuie sa plece , desi mi-a fost tare
greu…cine stie cand aveam sa-l mai vad… la plecarea tatei, nu stiu cum, m-am trezit cu ochii in
lacrimi , ne-am imbratisat si i-am promis ca n-am sa mai plang , ca voi fi”
barbat” si voi avea grija de mama. S-au scurs
doi ani din acea zi…mi-e atat de
dor de
tata…acum merg la tenis si la
scoala la care-mi place, mamei ii
ajung banii pentru medicamente si acoperisul casei e aproape gata, am tot ce mi-am
dorit, dar tata …tata nu-i aici ..Mi-a
spus, ca e posibil sa vina la vara…si -am sperat sa-l vad venind , in fiecare zi … si-a terecut
si vara aceasta…cat mi-as fi dorit sa-i vad chipul, sa
jucam tenis si fotbal impreuna , sa-mi regleze vitezele la bicicleta, sa mergem impreuna cu
mama in drumetii cu bicicletele, prin locuri stiute numai de noi …De cate ori
aud vocea tatei la telefon imi stapanesc
cu greu lacrimile…pentru ca i-am promis sa nu mai plang…. si nici nu vreau sa
ma vada mama plangand…e de ajuns ca stie ca- mi lipseste tata si eu stiu , ca si ei ii e dor de tata si , ca nu-i
e usor sa-mi fie si mama si tata..Mama , draga mea mama, e bolnava, desi se
comporta ca si cum nimic n-ar avea…e operata, merge in fiecare an la doctori ,
face , de cand ma stiu, tratamente pentru ca vrea sa fie sanatoasa pentru mine,
pentru familia noastra. Cu toate astea ,
mama alearga ca o albinuta de colo pana colo, are grija
de mine si de toata gospodaria noastra,
merge la serviciu… munceste mult., dar nu se plange nicicand. Oricat de
obosita ar fi, zambeste mereu si nu uita
sa ma-imbratiseze cand ne despartim si ne-ntalnim , sa-mi spuna povesti inainte
de culcare, sa ma sarute de noapte buna, sa ma asculte, sa ma incurajeze tot timpul, sa se bucure ,cu tot sufletul ,de orice bucurie a mea. ..Am
devenit nostalgic si nu-mi place, nici
mamei nu-i place sa ma vada asa..e
ajunul Craciunului, toata lumea trebuie sa fie fericita, sa astepte cadouri de
la Mos Craciun…Colegul meu, Marius, mi-a
spus ca nu exista Mos Craciun…ca , doar bebelusii cred asa ceva, ca primesti cadouri
doar daca are mama sau tata bani…si cate si mai cate rautati…am fost tare
suparat…cum sa nu existe Mos Craciun?...nu mai sunt bebelus, stiu si eu ca Mos
Craciun nu are loc pe horn, dar cred ca Dumnezeu stie cat am fost de buni sau de rai, ce ne dorim fiecare , de Craciun, si trimite Mosului,
prin ingerasi, gandurile fiecaruia dintre noi…Mosul le citeste si trimite, prin
spiridusi(tot un fel de ingerasi) cadouri… Mama spune ca am
fost baiat foarte cuminte anul acesta…eu stiu ca am mai si gresit, pesemne, mama” a uitat”…asa ca , nu stiu daca Mosul va fi
uitat ,si el ,de prostioarele mele…Daca
ma gandesc bine nici nu stiu ce dar mi-ar placea sa primesc de Craciun…puzzleuri
…am cateva…carti, asemenea, jocuri…am si dintr-astea , cateva…nu prea stiu..Privesc
afara prin ochiul de geam..gradina si ulita noastra seaman cu trena unei rochii
de mireasa, sclipitor de alba si de frumoasa…In capatul ulitei imi pare ca vad o silueta ce-ncearca sa-si croiasca
cale spre casa noastra…sa fie Mos Craciun…ce prostie!...Mos Craciun nu se arata
niciodata… si , totusi zapada
scartite strivita sub pasi grei,
obositi, dar tare , tare grabiti…imi lipesc nasul si fruntea de geam…oare, am
inceput sa visez cu ochii deschisi…
“_Te astept in sufragerie,
dragul mamei… masa e gata!”…vocea mamei ma trezeste din visare..Imi dezlipesc nasul din geam
, dau fuga in sufragerie, aprind
luminitele in bradut,si ma asez la masa alaturi de mama mea ,draga. Mama
aprinde o lumanare rosie si-o pune in mijlocul mesei, s-aduca mai aproape spiritul
Craciunului..cata magie in gesturile mamei si-n casuta noastra!...gandul imi
zboara la tata…o fi avand, si el, o
lumanare rosie aprinsa pe masa….in curand ne vom auzi la telefon…anul trecut,
mama , mi-a spus ca , vocea mea va duce , cu siguranta , spiritul
Craciunului cat mai aproape de tata…ne
indreptam privirile spre rasarit si-i multumim Domnului pentru ce suntem si pentru ce avem…
Un
zgomot de clopotel si-o bataie grabita in usa, sporeste magia din casuta
noastra cu bradut luminat si masuta incarcata cu bunatatri…tresarim…mama ma
priveste mirata, parca intreband, din priviri:”Cine sa fie, oare ,la usa
noastra ,pe-o astfel de vreme”…raspund , fara sa ma gandesc vr ún
pic….”spiridusii lui Mos Craciun…au venit cu daruri.’.Usa se deschide si’n prag…minune! …pe cap, cu stelute de ger, cu
luminite de fericire in ochi, cu bratele deschise pentru imbratisare, ne asteapta
…tata…
Bucuria este adevaratul dar
al Craciunului!..
Eirtimid
Locul I:IMIDNAROG, cu lucrarile:
Dor de
Eminescu
Când vorbesc de România și de mândrul ei popor,
Mă gândesc la Eminescu și "La steaua " sa din cer.
Când vorbesc de Eminescu, de băietul visător
Gândesc la copilăria
fără griji și fără nor.
Când recit din Eminescu, din poetul tuturor,
Simt ca trec prin zări cețoase ca un soare-nvingător.
Când vorbesc de Eminescu si de geniu-i cu mult dor,
Mă gândesc la veșnicie,
la palatul ei din cer.
Când recit din Eminescu în răcoarea din pridvor,
Simt ca zbor prin ani de glorii ai românului popor.
Când vorbesc de Eminescu si de murmur de izvor,
Mă gândesc să trăiesc clipa cu iubire ș-adevăr.
Când vorbesc de Eminescu ca d-un spirit răbdător
Mă gândesc la "Rugăciune" si la îngerii din cer.
Când recit din Eminescu, având câmpul drept decor,
Mă gândesc la "Floare albastră"și la omul plin de
dor…
Când vorbesc de România și de mândrul ei popor,
Mă gândesc la Eminescu și "La steaua" sa din cer.
IMIDNAROG
Mama
Mama-i ființa care
știe
Ce te doare-n orice zi
Și cu grijă te-ngrijește,
Sănătos mereu sa fii!
Mama-i soarele ce apare
Să alunge negrii nori,
Ce se adună-n zile rele
În suflet și-n ochii
tăi.
Mama-i zâna din poveste
Care știe ce-ndrăgești
Și-ți oferă cu iubire
Tot ce știe că-și dorești.
Mama-i ființa care pune
Mai presus de orice averi
Copilașii săi ,ce-i vede
Înțelepti ca niște zei.
Mama te iubește , copile
Și te iartă oricât ai greși
Oferă-i, si tu mangaiere
Și-mbrățișaz-o –n orice zi!
IMIDNAROG
La
mulți ani, România!
Azi e ziua ta, țărișoara mea draga
Cu mândrie am arborat drapelul la poartă
Și cu bucurie-ti cânt"La mulți ani, țară"
Înțelepciune, liniște și bucuri îți doresc țărișoară
Și te salut cu stimă ,neprețuita mea țară.
Azi te sărbătoresc frumoasa mea țară,
Tărâm de basm unde-am rostit prima dată "mamă"
Ș-am învățat, cu mândrie să-ți scriu numele"țară"
Unde Dunărea ,si marea ,și munții se țin de mână
Și ne apără de nori , de rele , de furtună…
Azi te sărbătoresc mult încercata mea țară
Cu istorie zbuciumată și viteji de legendă
Care au sorbit
îndrăzneală din infinita-ți coloană
Și au privit cu seninătatea albastrului de Voroneț orice
luptă
Ca să fii liberă si
mândră, țărișoara mea sfântă.
O emoție fără de margini mă-ncearcă
Când steagul românesc sus, tot mai sus se-nalță
Și imnul țarii noaste solemn se intonează,
Iar lumea ne privește si exclamă:
"Ce oameni dârji …
Ce-ncântătoare țară!...
IMIDNAROG
Bibliotecar, Ioana Goran
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu