Riri
Iri
Zambilă
Bbb
Aaa
Secțiunea Poezie
Pa Pa
Suflete…
Spune-mi suflete, mai poți
Să fii călcat în picioare?
Să iei palme de la toți,
Dar să-i minți că nu te doare?
Să-ți înghiți în sec necazul?
Să-i simți gustul amărui?
Să-ți ștergi obosit obrazul?
Ai spune multe… dar, ce?
Tu, doamnă…
Să nu fii supărată, Doamnă,
Că nu mai ești frumoasă…
Să-i mulțumești Celui de Sus
Că încă… mai ești sănătoasă!
Deși privirea, nu mai întoarcă
Poți fi destul de elegantă!
Ca cele tinere te-ntreacă…
Vârsta, nicicând nu te arată.
Omul
Dincolo de orice luptă,
Dincolo de-a mai spera,
Fiecare om în suflet
Are frumusețea sa.
Însă sfânta-i strălucire-n
Timp se poate ofili
Dacă-n lupte se va pierde
Darul vieții de-a iubi.
Lala
Nu toată lumea merită Crăciunul
Mulți copii petrec Crăciunul,
Singuri, în frig, lipsiți de-al bunul,
Fără brațe ce-i cuprind,
Fără glasuri ce-i alint.
Sub lumini reci ce pâlpâie-n zare,
Ei visează la mângâiere, la un soare,
Ce-ar încălzi inimi fragile,
Și-ar topi ierni prea aspre, prea agile.
În fereastra lor stinsă, un strop de lumină,
Se zbate-n suflet ca o taină divină,
Și poate-un colind, șoptit la lună,
Le aduce speranța sub mantie de brumă.
Dar poate că mâine, cine știe,
O mână caldă, o inimă vie,
Va aprinde în ei licăr de bucurie,
Și va transforma singurătatea-n magie.
Și totuși, în case luminate,
Alți copii, plini de jucării, se răsfață,
Nu le lipsește nimic, nu cunosc dorința,
Doar egoismul ce crește-n necuviința.
Lumea toată nu-nțelege,
Suferința celor ce-n suflet n-au liniște.
Toți se cred în măsură să judece,
Niciunul să ajute.
Seara de Crăciun
Ninge lin, e seara sfântă,
Bradul parcă ne încânta,
Luminițe mici sclipesc,
Visuri mari se împlinesc.
Hai copii să nu mai stăm,
Colinde frumoase să cântăm!
Focul arde-n vatră lin,
Inimi bat în ritm divin.
Și sub cerul plin de har,
Ne dorim să fim mai buni,
Să păstrăm ce-avem mai rar,
Datimi sfinte din străbuni.
Sfântă-i seara de Crăciun
Sfântă-i seara de Crăciun,
Liniștea coboară-n sat,
Stele ard pe cerul bun,
Iar pământul stă-ntr-un sfat.
Casele lucesc domol,
Ferestrele spun povești,
Un copil visează-n zbor
Îngeri albi, cerești.
Zaza
Iarna aspră
Dă-mi iarnă fericirea de altădată
Și adu-mi înapoi vara decedată!
Dă-ți fulgi grei de pe crenguțe
Și fă loc la vrăbiuțe.
Iar cerul pastelat de astă-vară,
Fă-l din nou să apară!
Mantia ta prea rece,
Spune-i frigului să plece!
Anul Nou
Speranță și iubire,
Lângă oameni dragi ție,
Fără pic de grăbire.
Asta-mi doresc mie,
De anul nou cel care vine,
Să mai vorbesc puțin cu tine.
Și să depănăm în noapte,
Ale noastre gânduri toate.
Iar când artificiile ne înconjoară,
Să ne amintim de-o-dinioară
Anul care a trecut,
Pe care împreună l-am petrecut.
Sărbători fericite!
Moș Crăciun, cel prea bun,
Ce-ai de gând să faci în Ajun?
După ce ai împărțit cadouri,
Și ți-ai auzit numele-n radiouri
Vei sta singur și liniștit?
Poate la o masă priponit?
Eu totuși, sper să vii la mine
Și la anul care vine.
Nu uita, chiar dacă am crescut,
Am rămas tot un copil ca la început,
Când eram doar eu și tu
Împreună construind un atu.
Secțiunea Proză
Bgbg
Iarna
Zăpada a început să cadă încet, ca o pulbere fină împrăștiată de cerul gri.
Era sfârșitul lunii decembrie, iar aerul era atât de rece încât îmi amorțeau degetele chiar și în buzunare. Peste tot se așternea un covor alb, moale și nepătat, care transforma peisajul obișnuit într-o lume de basm. Mă aflam în fața ferestrei, sorbind dintr-o cană de ciocolată caldă fierbinte. Fumul se ridica în spirale mici, dansând în lumina palidă care pătrundea prin geam. Afară, copacii goi își etalau crengile ca niște schelete negre, acum împodobite cu mărgele de gheață sclipitoare. Fiecare creangă era conturata în alb, iar sub lumina difuză păreau să strălucească. Zgomotele orașului păreau să se fi estompat. Zăpada avea darul magic de a absorbi sunete lăsând în urmă o liniște profundă, întreruptă din când în când de scârțâitul pașilor cuiva care mergea pe trotuar sau de clinchetul îndepărtat al unui clopoțel de sanie. Mi-am pus rapid haina groasă și căciula. Nu puteam sta în casă când lumea de afară era atât de frumoasă. Am ieșit pe ușă, iar prima inspirație de aer rece mi-a făcut plămânii să se simtă ca și cum ar fi înghețat pentru o secundă. Am făcut primul pas pe zăpadă. Sunetul era clar și satisfăcător. Am început să merg prin fața casei, lăsând în urmă urme adânci, care vor fi șterse probabil de următorul viscol. Am ridicat privirea spre cer și fulgii erau mai mari acum, cădeau mai repede, învârtindu-se într-un dans lent și hipmotic. Am simțit o bucurie simplă, copilărească. Am întins mâna și am prins un fulg mare pe mănușă. L-am privit cum se topește rapid, lăsând în urmă o picătură de apă rece.
A fost un moment, dar… și cele mai frumoase momente trec repede, în amintirea lor rămâne la fel de clară acea iarnă albă și tacută.
Crăciunul
Mirosul de scorțișoară și cuișoare plutea greu în bucătărie. Mama se pregătea de zor pentru seara cea mare. În pragul ferestrei, bradul adus din pădurea înghețată stătea mândru, împodobit cu globuri vechi, pe care se vedeau urmele anilor trecuți, și o sârmă sclipitoare de luminițe care pâlpâiau cald, alungând întunericul de afară.
În casă era o atmosferă caldă, aproape magică. Bunicul stătea în fotoliul lui preferat, lângă sobă, și citea cu voce tare o poveste despre un ren năzdrăvan, iar vocea lui răgușită umplea încăperea de nostalgie. Eu, înfășurată într-o pătură groasă de lână, urmăream cu atenție fiecare cuvânt, imaginându-mi sania trasă de animale puternice pe zăpada proaspătă.
În seara asta, nu conta nimic altceva în lume. Nu existau teme la matematică sau certuri mărunte. Exista doar așteptarea. Așteptarea momentului când, după ce vom mânca toate felurile de mâncare tradiționale, vom stinge luminile principale și vom aștepta, cu sufletul la gură, să auzim acele sunete familiare de clopoței venind de nicăieri.
M-am ridicat și am mers lângă fereastră. Afară, luna plină arunca o lumină argintie peste curtea acoperită de zăpadă. Părea că și natura înțelege solemnitatea nopții. Am zărit un mic iepure care traversa grădina, lăsând în urmă o dâră de urme mici și delicate.
Când am revenit în sufragerie, lumânările de pe masă erau aprinse. Flăcările mici dansau, reflectându-se în fețele noastre luminate. Mama a pus pe fundal un colind, cu coruri cristaline. Acela era momentul în care tensiunea așteptării se transforma în pace. Crăciunul nu era despre cadourile de sub brad, ci despre acea conexiune caldă, despre mirosul acela inconfundabil și despre certitudinea că, pentru o noapte, totul este perfect așa cum este. Am închis ochii și am respirat adânc, încercând să înmagazinez fiecare secundă din acea magie simplă.
Colindatul
În ajunul Crăciunului, pe măsură ce soarele apune și frigul se așază peste ulițe, se pregătește momentul cel mai așteptat: colindatul. Nu e doar un cântec, e o tradiție care adună comunitatea. Copiii și tinerii, îmbrăcați gros, se adună în grupuri mici, fiecare având un rol.
Înainte de a pleca, copiii verifică dacă s-au strâns toți și apoi pornesc. Drumul începe timid, dar cu fiecare casă vizitată, curajul crește. La fiecare poartă se așteaptă un moment de liniște. Apoi, cu o voce clară, începe prima colindă, adesea una despre sosirea îngerilor.
Colindele nu sunt doar religioase; ele sunt și urări de belșug, sănătate și rod bogat în anul care vine. Când cântecul ajunge la final, se rostește o urare specială.
Gazdele care așteaptă cu sufletul deschis primesc colindătorii cu căldură, mere, nuci și uneori bani. Aceste daruri sunt simple, arătând prețuirea lor pentru păstrarea obiceiurilor.
Când se face ziua sau când sacii sunt plini, grupurile se despart. Colindatul se încheie, dar magia rămâne purtată în suflet de fiecare care a cântat și de fiecare care a primit vestea Nașterii. Este o tradiție care ne amintește de ce e important să fim împreună.
Lili
De ce s-au oprit sărbătorile?
În seara de Ajun, toate ceasurile s-au oprit deodată. Luminile s-au stins, clopotele au tăcut, iar bucuria părea înghețată. În turnul orașului, un ceas vechi opri se timpul sărbătorilor. Dar copiii au înțeles că nu rotițele erau problema, ci oamenii. Ceasul funcționa cu bunătate, iar aceasta dispăruse. Brazii nu mai străluceau, mesele erau pline, dar nimeni nu se așeza la ele. Râsetele dispăruseră. Totul era gri.
Copiii, văzând schimbarea în rău a sărbătorilor, și-au amintit vorbele tatălui lor ce s-a stins în urmă cu 2 luni: „unde întâlnești răul, schimbă-l în bine”. Știind că nu au mult timp la dispoziție, au urcat treptele reci ale turnului. La miezul nopții, dacă ceasul nu pornea, sărbătorile aveau să dispară pentru totdeauna. Așa că au înțeles cheia nu cu forța, ci cu un gest simplu: au iertat, au mulțumit și au împărțit ce aveau. O bătaie ușoară s-a auzit. Apoi încă una, iar ceasul a pornit. La miezul nopții, colindele au răsunat din nou, lumina s-a întors, iar oamenii și-au amintit ce înseamnă sărbătoarea.
De atunci, se spune că dacă oamenii uită să fie buni, ceasul începe iar să încetinească.
Crăciunul pierdut
Toți copiii așteaptă să primească cadourile, dar câți dintre ei cred în cel care le aduce? Am crezut mereu în Moș Crăciun, iar în fiecare an îi lăsam biscuiți și lapte lângă brad. În acest an îmi doresc foarte mult să-l fac pe fratele meu mai mare să creadă din nou în magia sărbătorilor și, mai ales, în Moș Crăciun. Pentru asta aveam nevoie de ajutorul lui, așa că am pus un plan prin care să-l prindem pe Moș chiar în noaptea de Crăciun. După multe insistențe, fratele meu a acceptat, iar totul a fost pregătit cu grijă: biscuiți, lapte cald și capcanele.
În noaptea de 25 decembrie am adormit, epuizați după prea multe dulciuri, însă zgomotele de pe acoperiș ne-au trezit. Deasupra casei se afla sania lui Moș Crăciun, trasă de cei 9 reni. Cuprinși de curiozitate, m-am strecurat pe acoperiș și am sărit în sanie, iar fratele meu m-a urmat pentru a nu mă lăsa singură. Apariția noastră l-a speriat pe Moș, iar renii au luat-o la goană, fiind necontrolați. Sania s-a prăbușit violent, ducându-ne departe de casă, până la Polul Sud. Din fericire, toți eram teferi, însă Moșul ne-a explicat că bila timpului, obiectul care îl ajuta să se deplaseze rapid în jurul lumii, se stricase, iar acesta era motivul pentru care ajunseserăm într-un loc în care nu ar fi trebuit să fim. Polul Sud era tărâmul elfilor răi, ființe care cândva îl ajutau pe Moș, dar care fuseseră cuprinși de răutate și alungați.
Ajunși pe acel tărâm, am descoperit un loc dominat de întuneric și suferință. Elfii distrugeau cadourile, iar renii lui Moș erau ținuți prizonieri în lanțuri de gheață neagră. În fața bradului se afla Krampus, liderul lor, fiind bucuros pe ideea că Crăciunul era la ananghie. Într-un moment de neatenție, elfii negri ne-au capturat, iar Krampus l-a prins pe Moș, furându-i busola care indica locul lucrurilor pierdute. Timpul se scurgea rapid, iar dacă sacul nu era recuperat, Crăciunul avea să dispară. În ultimul moment, butonul de urgență al bilei timpului a fost activat, iar semnalul a ajuns până la Polul Nord. Doamna Crăciun a simțit că ceva nu era în regulă, a adunat elfii buni și a pornit în ajutor, chemând magia veche a Crăciunului. Lumina bunătății a pătruns pe tărâmul întunericului, slăbind vrăjile răului. Moș Nicolae a scos toiagul magic și elfii negri au dispărut. Elfii au eliberat renii, copiii au scăpat, sacul cu cadouri a fost recuperat, iar Moșul și-a recăpătat busola. Krampus a promis că următorul Crăciun îl va distruge și s-a retras în umbrele Polului Sud.
Cu ultimele secunde rămase, sania s-a ridicat din nou spre cer. Crăciunul a fost salvat, cadourile au ajuns la copii, iar lumea a fost din nou cuprinsă de căldură, bucurie și speranță. Moș Crăciun ne-a mulțumit pentru curajul nostrum și ne-a urat un Crăciun fericit, promițând că la anul lucrurile vor merge mai liniștit.
Cum a furat Moș Crăciun Crăciunul
În fiecare an, lumea credea că Moș Crăciun aduce bucurie, dar nimeni nu știa adevărul ascuns sub mantia lui roșie. În acea iarnă, ceva era diferit. Luminile se stingeau una câte una, cadourile dispăreau, iar râsetele copiilor se transformau în tăcere. Moș Crăciun nu mai dăruia Crăciunul în fiecare an. În umbra munților înzăpeziți trăia Grinch, considerat de toți o ființă rea. Dar spre deosebire de alții, el vedea ce se întâmplă: noapte de noapte, sania neagră a Moșului străbătea cerul, adunând brazii, globurile și chiar speranța oamenilor. Moș Crăciun își dorea o lume fără lumină, unde doar el să fie stăpân.
Când orașele au rămas pustii, Grinch a coborât dintre stânci. Nu pentru a distruge, ci pentru a salva. A adunat copiii curajoși, spiritele iernii și ultimele elfi de magie rămase. Împreună au pornit într-o cursă contra timpului, căci dacă Moș Crăciun ajungea la miezul nopții, Crăciunul ar fi dispărut pentru totdeauna.
Confruntarea a avut loc la Polul Nord, unde Moș Crăciun ținea prizonier spiritul Crăciunului. Grinch, deși tremura, nu a dat înapoi. Le-a vorbit despre bunătate, despre dăruire și despre adevărata magie, care nu stă în saci plini, ci în inimă. Cuvintele lui au slăbit puterea Moșului, aceasta a căzut, iar răutatea lui a fost învinsă nu prin forță, ci prin lumină. Cadourile s-au întors la copii, brazii au strălucit din nou, iar Crăciunul a renăscut.
Din acea zi, lumea a învățat o lecție importantă: uneori, cei pe care îi numim răi sunt cei care ne salvează, iar adevăratul pericol se ascunde acolo unde nu ne așteptăm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu