Câștigătorii etapei locale, a Concursului ,, Vâlcea-colț de rai”, ediția a X- a, faza locală, Pietrari -2021, s-au desemnat. Au participat un număr de 15 copii înscriși în Clubul de lectură ”Petale de lumină” al Bibliotecii Pietrari, elevi ai Școlii Gimnaziale Pietrari, iar lucrările ce vor participa la etapa finală a competiției județene au fost selectate de un juriu alcătuit din prof. limba română Anamaria Săndulescu, prof.religie Tatiana Sima și bibliotecar Crina Popescu.
Secțiunea Pictură/ Desen:
Secțiunea Legende:
Locul I -
10. DAR2021
Povești la gura sobei…
Se înserează. Zăpada se așterne oablă și acoperă tot satul. Casele par niște cușme albe scânteind albicios sub ochii încercănați ai lunii. Siluetele lungi ale salcâmilor, care se ridicaă din loc în loc printre acoperișuri, par ca niște vârtejuri purtate de vânt. Pe o uliță, o casă…casa buneilor mei.
Buneii sunt cei care ne iubesc enorm, iar prin faptele și amintirile lor ei ne sunt dreapta călăuză în viață. Bunii mei din partea tatei și-au trăit viața în Pietrari. Iar pe cât de pitoresc e locul acesta în care trăim acum cu toții, pe atât de tumultuoasă și interesantă le-a fost viața. Îmi place să le ascult istoriile din copilăria și tinerețea lor. Dar și mai mult îmi plac poveștile și legendele spuse de ei, iarna, la gura sobei, atunci când afară se aud clinchete de zurgălăi, iar în casă adie mirosul de vin roșu fiert cu scorțișoară.
Bunicul amintește cum poveștile lui i-au fost spuse de bunelul lui și-mi istorisește despre făpturi impresionante, care ar fi trăit odinioară alături de oamenii locului, în imediata vecinătate a așezărilor, ascunzându-se prin pădurile de pe dealurile risipite sau urcând pe piscurile Builei cu pași uriași, de necrezut, impresionanți – arătări uneori mai bune, alteori mai capricioase sau mai răutăcioase, așa cum le șade bine unor personaje de basm de talia lor. Poveștile bunicului sunt despre uriașii din pădurile Pietrariilor care, spune el molcom, ar fi fost ferecați în vremurile de demult de puterea divină a lui Dumnezeu pe fundul Lacului-fără-Fund din satul De Sus din care răzbat noaptea o mulțime de zgomote stranii, asemenea unor bătăi puternice într-o poartă de fier, căci giganții ar fi nemuritori și se străduiesc de veacuri să iasă din nou la suprafață, fără șanse de izbândă.
Buna mea, văzând spaima din ochii mei, mă domolește ușor, mângâindu-mă pe părul bălai, întinzându-mi o turtă dulce scoasă de nicăieri sau o felie de pară coaptă încet pe polița sobei ce dogorește molcom într-un colț al camerei.
Bunelul continuă însă, ca și cum nu ar fi băga de seamă, cu aduceri aminte ale giganților de prin paginile Vechiului Testament, ce nu-i lipsește de pe masă, dar și din profețiile apocaliptice ale lui Ioan Teologul, unde se pare că se amintește că giganții de pe culmile dealurilor noastre ar fi fost ființe de o cruzime deosebită, „cu voci tunătoare” și „mai iuți decât vulturii”, uriași ce puteau urca până pe piscurile ce se văd semețe dincolo de Bărbătești. Ba, mai mult, două dintre vârfurile ce se văd dimineața în zare sunt capetele a doi tineri jidovi care, potrivit legendei, ar fi fost gemeni, și care îndrăgostindu-se nebunește de o preafrumoasă fată, ar fi fost împieriți din pricina unei vrăji ce nu le îngăduia să iubească aceeași fecioară, în timp ce aceasta ar fi fost transformată pe loc într-o cascadă învolburată, ce se repede pe văi spre a scăpa de blesteme.
Și totul curge liniștit…sunetul înnăbușit al zăpezii de afară, troznetul lemnelor din sobă, vocea molcomă a bunelului, mângăierea caldă a bunicii și legenda uitată de vreme, toate mă fac să visez noapte de noapte la poveștile desprinse din alte timpuri…Și dintr-o dată, de nicăieri, în liniștea nopții, încep să se audă abia șoptit, de undeva din adâncimea satului pierdut în noapte, primele glasuri de colindători.
Secțiunea Eseu/ Proză scurtă
Locul I
11. ȘTEFI2021
Fântâna bunicului meu
Povestea fiecărei familii începe cu mult timp în urmă. De cele mai multe ori, cei care asigură continuitatea acesteia și nu lasă să se piardă firul poveștii sunt bunicii. Când vine vorba de tataia, povestea răscolește trăirile cele mai profunde. Deși sunt peste 10 ani de când nu mă mai duce cu căruța, pe Islaz sau prin Cărpiniș, gonind pe ulițele prăfuite, pentru că știa că-mi place, lacrimile curg fără să îmi dau seama. Când mă gândesc la el, îmi vin în minte ochelarii cu rama groasă, nelipsita pălărie, biciul din mâna dreaptă și diminețile în care îmi citea ziarele. Apoi lua nuci și le spărgeam împreună pe prispă, discutînd despre tot și nimic. Din când în când, întreba: "cât fac 1+1? Dar 2X2?" Cel mai mult îi plăcea să-mi povestească despre copilăria trăită de el și de...fântâna cu cumpănă a satului.
Povestea fântânii bunicului începe mereu așa…
”Primul meu rai de copil a fost fântâna cu cumpănă din fata casei lu' tanti Măria a lu' Ion a lu' Ursu. Mă lua mama mare de mână să aducem apă cu găleata. Fântâna era pentru mine centrul lumii. Lu' tanti Măria noi îi spuneam "mama bună", pentru că ne aducea în fiecare dimineață o oală cu lapte proaspăt și zicea să-l fierbem noi. Bunică-mea îl fierbea după ce răsturna mămăliga, apoi ne înghesuiam noi toți copiii să radem fundul căldării. Ion a lu Ursu o ținuse pe sora lu' bunicu, dar s-a prăpădit săraca, după ce a făcut mulți copii. Apoi a luat-o pe mama Măria, care era o femeie foarte strictă. Acolo, la fântână, era locul nostru de întâlnire, locul nostru de joacă, până târziu în noapte. Cătunul nostru se numește Valea Mare, după cum știi și tu, copile, și el era împărțit în mod natural pe fântâni. Acolo ne jucam în orice zi lăsată de Dumnezeu, eu, Costel al lu' Gică al lu' Berbecel, cu Puiu lu' Vilică și cu fratele lui, Titi, cu ai lu' Savu, cu ai lu' Predoiu, ai lu' Gogu. Veneau și Gheorghe a lu' Lupu, și toți ai lu’Trașcă și ne duceam și noi pe la fântânile lor. Îmi zicea mama mare Lisandra să îi aduc o găleată cu apă și eu îi duceam, că eram copil ascultător. Și nu mă băteam cu copiii că învățasem de mic arta negocierii. E drept că mai întâlneai pe câte unul care te lovea în coșul pieptului de te lăsa mut, sau îți aplica un blachiu în fluierul piciorului de-ți ieșeau ochii din cap. Dar eu mă descurcam mai des cu vorba bună.
Acolo, la fântână, aerul vibra, pieptul se umplea de prospețime și de bucurie. Mă bucuram când venea de la București, Ovidiu al lu' Oaie lu' Din al lu' Iacob, care avea niște jucării cu cheiță și le puneam să se miște pe ghizda fântânii. Mai avea și nea' Din Alstani, vecinul nostru, niște copii care ajunseseră cineva. Eram și eu mândru de ei și abia așteptam să-i aduc lu' tanti Doina, soția lui Severică și mătușa mea, un șirag cu fragi cules de pe câmp. Și când eram la liceu, tot la fântână mă întâlneam cu prietenii mei.
Îmi plăcea fântâna. Avea un picior gros de stejar cu doua crăcăni, între care era așezată cumpăna. La un capăt se agățau niște buturugi, iar la celalalt o bară lungă de brad și vadra de apă, cuprinsă în fier. Avea apă bună fântâna, cea mai bună după cum spuneau toate muierile, că fierbea fasolea repede în ea. Ochiul de apă limpede sclipea ori de câte ori scufundam vadra în el și ne-arăta în fel și chip, ca niște vedenii.
Lângă fântână străjuia o troiță, unde oamenii puneau icoane și ștergare în amintirea morților lor. Am pus și eu o icoană cu Fecioara Maria, pentru mama mea și pentru tanti Măria a lu Ursu, și cu Sfântul Gheorghe, pentru tata. Bunică-mea, Alexandrina, e scrisă și ea în troiță, printre cei care sfințiseră acele locuri. Cei care au băut împreună apă din această fântână nu uită. Nici tu nu trebuie să uiți, dragul taichii!”
Și nici eu nu uit povestea fântânii cu cumpănă, raiul copilăriei bunicului meu!
Ascultați și vă bucurați!
De fiecare dată când traversăm pragul toamnei și intrăm în fermecătorul ținut al iernii, zăvoarele ferecate, ce ne-au încătușat ființa, încep să se topească.
La poarta inimilor noastre încep să bată colindătorii, care aduc cu ei înțelepciunea celor de demult și celor de mai de-aproape.
Primiți-i pe colindători! Oferiți-le daruri alese cu grijă, înfiripate din iubire și împachetate cu emoție!
Când Crăciunul pătrunde în fiecare casă, e bine să ne găsească în jurul mesei îmbelșugate alături de chipurile celor dragi. Și, stând sub ramuri fragede de vâsc, vom sorbi cu toții pecetea strălucitoare a acestei sărbători.
Este vremea bunătății, a iertării și a veseliei. Să nu-i uităm însă pe cei pentru care Crăciunul este o zi obișnuită de singurătate, de boală, de foame, de suferință, de teamă sau de oboseală. Se cuvine să le arătăm dragostea noastră și să le împărtășim gândurile noastre, mai ales în această perioadă în care măștile impuse ne-au îndepărtat și sufletele. Pentru că Dumnezeu i-a învățat pe oameni în prima zi de Crăciun ce înseamnă să fii om:
”Să dai, să nu iei,
Să slujești, să nu domnești,
Să hrănești, să nu sfâșii,
Să trăiți și să trăim
La anu să ne întâlnim!”
Locul al II-lea -
13. DRAG2021
De Ignat
Răsuflarea lui decembrie a adus pe aripile-i friguroase, nori grei și plumburii care acoperiseră cerul dinspre răsărit până spre apus. A bătut apoi un vânt rece și nemilos, a urlat pe lângă casă, pe ulițe și a șuierat prin coșurile delirând de bătrânețe. Zăpada a îngrămădit-o în nămeți. După vreo două zile și două nopți de viscol, Crivățul iscat de nicăieri a obosit. Totul în jur s-a liniștit. Cerul a devenit sticlos. S-a lăsat un ger de îngheța și cenușa în vatră.
Dar ce-mi păsa mie de ger, când fila din calendarul agățat pe perete arăta 20 decembrie, adică Ignatul. Știam că de Ignat tăiem porcii îngrășați pentru sărbători.
M-am îmbrăcat bine, că de nu mă păzeam, îmi degerau urechile și picioarele. Am ieșit în curte și am străbătut anevoie ograda. Zăpada scârțâia sub galoșii prea mari pe care-i luasem în fugă din tindă.
La numai câțiva pași de cotețul adormit sub cușma albă a zăpezii, tata și bunicul se îngrijeau de pârlitul porcului. Când bunicul nu mai prididea cu îndepărtarea resturilor de cenușă arzândă de pe spinarea grăsunului, tata aducea câte o furcă cu paie uscate tocmai bune pentru foc.
În tot acest timp eu mă minunam: priveam vrăjită la flăcările și scânteile ce țâșneau sălbatic din paiele încinse. Doar mirosul, mirosul de șorici bine prăjit, mă ademenea din toate părțile și îmi amintea că-mi era foame.
Când ultimele zvâcniri ale focului abia mai pâlpâiau, se aducea căldarea cu apă fiartă. Bunica spăla grăsunul și pe-o parte și pe alta, după care-l freca bine cu mălai.
Atunci bunicul sfâșia o bucată de șorici dintre urechile porcului, o presăra cu puțină sare și-mi spunea:
- Mănâncă șoriciul de pe fruntea porcului, nepoată!
- Dar de ce numai de pe frunte? Întrebam eu curioasă.
- Pentru ca să fii ”fruntea” la învățătură și la muncă! Îmi răspundea bunicul cu glasul lui încrezător.
După ce isprăveam de mâncat, tata lua cuțitul cu toporișca și despica porcul în două. Aburii de carne caldă ne învăluiau din toate părțile.
- De ce se spune că ”nu se îngrașă porcul la Ignat”, bunicule? Întrebam eu măcinatî de curiozitățile mele copilărești.
- Pentru că un lucru serios nu se poate face niciodată în ultimul moment.
Și de multe ori întâmplările trăite mi-au dovedit că bunicul a avut mereu dreptate.
Locul al III-lea -
14.MIRUN2021
Cu ”Sorcova”
Lumea satului vede apropierea Noului An ca pe un simbol al perpetuării vieții, al renașterii și al viitoarelor recolte bogate, iar locuitorii devin pe rând gazde și oaspeți, colindători și colindați, într-o rânduire firească, eternă.
Noi, copiii, așteptăm nerăbdători să pornim în cete pe ulițele satului amorțit, pe la casele gospodarilor, pentru a le aduce urări de An Nou. Fiecare ceată cuprinde trei-cinci copii, fete și băieți de până-n doisprezece anișori.
Pregătisem ”Sorcova” cu câteva zile înainte; luasem trei ramuri de măr înmugurite și le prinsesem într-un mănunchi cu lână colorată, le împodobisem cu beteală și flori de hârtie colorată.
În timp ce-mi pregăteam recuzita indispensabilă obiceiului practicat de Anul Nou, l-am întrebat pe bunicul meu:
- De unde vine denumirea de ”sorcovă”, bunicule?
- Din limba bulgară ”surov”, care înseamnă verde, fraged.
- Sorcova trebuie făcută numai din mlădițe de măr, bunicule? am întrebat eu, neputându-mi stăpâni curiozitatea.
- Nu, fata tatii. Dacă nu găsești o nuia de măr, o poți înlocui cu alta de vișin, zarzăr, gutui sau păr.
Și, omorând anul care tocmai trecuse, porneam în dimineața de An Nou pe ulițele troienite ale satului. Porneam când norii se îngrămădeau spre răsărit și își rostogoleau repede rotocoalele lor cenușii din dosul cărora se vedeau primele raze ale unui soare rece și palid.
Ne opream din casă-n casă și sorcoveam pe rând gazdele, recitându-le urările de bunăstare. Darurile primite erau: covrigi, nuci, colaci, mere, dulciuri și bani. Le puneam apoi cu adâncă mulțumire în traista pregătită de acasă.
Din loc în loc, unele gazde ne cereau să le sorcovim și vitele. Și așa intram prin coșarele acoperite cu șindrilă năpădită de bătrânețe și cu păienjenișuri îngrămădite pe podine. În aer plutea un amestec de fân și bălegar cald. În timp ce vitele rumegau leneșe, noi le sorcoveam abia atingându-le cu sorcova împodobită de sărbătoare. Gazdele ne ascultau cu luare-aminte, știind că urările noastre urmau să le sporească numărul de vite lăptoase și sănătoase.
Și în răsuflarea rece a începutului de ianuarie văzduhul se umplea încet, încet de larma blajină a cetelor de colindători:
Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți
Și cu multă bucurie,
Să trăiți în veselie,
Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir,
Ca merii, ca perii,
În mijlocul verii,
Ca vița-de-vie
La Sfânta- Marie.
Vacile lăptoase,
Oile lânoase,
Porcii unsuroși,
Copiii sănătoși.
Busuioc verde pe masă,
Rămâi gazdă sănătoasă,
La anul și la mulți ani!
Porneam apoi și pe la alte case, știind că de undeva de sus ne zâmbea bunul Dumnezeu.
Locul al III-lea -
15.MIRUN2021
Bunica
Ningea. Trecuse de Ignat și ningea în neștire, iar satul nostru se scufundase lin în troiene care creșteau din loc în loc până la streșini. Noi, copiii, stam cu frunțile lipite de geam și priveam la puzderia de fulgi care dănțuiau în aer ca un alai de fete cu năframe albe.
În timp ce Crivățul se tânguia prin hornurile cocoțate pe acoperișuri, în casă era cald și în sobă lemnele trosneau frenetic.
”Haideți la treabă!” ne spunea bunica cu glasul ei suav. ”Cine nu muncește, cu lipsă trăiește” adăuga ea pentru a ne convinge să părăsim gândurile îndreptate spre joaca cu bulgării pufoși sau spre turele săniușului gălăgios.
De fiecare dată, când o priveam pe bunica, o flacără caldă se aprindea în lucarna sufletului meu. Bunica era frumoasă și blândă ca o sfântă. Cu fața blajină, cu părul alb și mătăsos strâns bine într-un coc, părea ca o făptură dintr-o icoană veche pe care o văzusem eu pe catapeteasma bisericii. Fusese o femeie înaltă. Încărcată de ani și de griji, era acum puțin adusă de spate. Mâinile noduroase munciseră ani mulți în războiul de țesut, luptându-se cu spata și brâgla. Câte macate, cuverturi, preșuri, ștergare și marame din borangic nu lucrase bunica, de-a lungul anilor, cu trudă și cu răbdare…
Căta spre noi cu blândețe, după care ne chema și ne împărțea trebile pregătirilor pentru masa de Crăciun. Pentru noi, copiii, sfaturile bunicii aveau valoare sfântă.
- Să nu fiți la mâncare ca lupul și la lucru ca butucul! Faceți întocmai ce vă spun, căci după ce mi-o veni sorocul și nu voi mai fi lângă voi, învățăturile mele or să vă prindă bine-n viață!
- Da, bunico! răspundeam noi cu frunțile plecate.
- Și-acu la treabă! Tu, Lie, și tu, Măriuță, mă ajutați să macin carnea pentru cârnați și sarmale! Ionuț să curețe ceapa, iar Săndel să zobească usturoiul pentru răcituri!
Și cât ai clipi din ochi, fiecare știam ce aveam de făcut.
După câteva ore, în odaia mică, străjuită de atâta belșug și pace, începea încet-încet să amiroasă a bunătăți…
Privind cu ochii minții în adâncimea timpului, mi-aduc aminte de pregătirile de sărbători, dar și de alte pilde învățate, și-o văd aievea pe bunica așa cum era: un om simplu, cu o inimă de aur.
Pentru că bunica mea cea bună și blândă e acum cea mai frumoasă stea din cer, ce-mi luminează Crăciunul.
Bibliotecar,
Crina Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu