~SECTIUNEA PICTURA/DESEN~
PREMIUL I:
Cod: DE7
Cod: L123
________________________________________________________________________
PREMIUL II:
Cod: N2009
________________________________________________________________________
PREMIUL III:
Cod: C2009
________________________________________________________________________
~SECTIUNEA PROZA SCURTA/ESEU~
PREMIUL I:
Cod: PA8
Prietenul meu Berny
Cu toate că am mulți prieteni, precum și colegi de școală, unul
din cei mai credincioși prieteni ai mei este Berny. El nu este așa cum v-ați
aștepta, un băiat, ci este câinele meu.
Înalt și puternic, Berny este un ciobănesc german pursânge. L-am
primit de ziua mea acum doi ani și de atunci am devenit prieteni de
nedespărțit. În fiecare dimineață este în picioare înaintea mea și așteaptă să
mă trezesc mârâind vesel. Când plec spre școală mă conduce până la ușă, după
care mă așteaptă răbdător să mă întorc. După ore, nici nu intru bine în casă,
că Berny mă întâmpină cu lesa în gură. Este semnul că trebuie să ieșim în parc.
În parc se comportă ca un prieten adevărat: mă ascultă, nu iese din cuvântul
meu, iar atunci când se apropie alți câini de mine îmi stă alături de parcă ar
dori să mă protejeze. Am învățat să-i răsplătesc prietenia de care de dovadă,
astfel că Berny al meu nu rămâne nemâncat niciodată, îl îmbăiez odată pe
săptămână și îl duc aproape în fiecare zi să alerge. Știu că spre deosebire de
un om, Berny este un prieten care nu vorbește, dar totuși pot comunica cu el.
L-am învățat câteva comenzi minime, iar el dă semne că mă înțelege, ba chiar
mai mult, uneori îmi lasă impresia că-i face plăcere să mă asculte.
Nu știu dacă pentru ceilalți oameni câinele este cel mai bun prieten al omului, dar pentru mine cu siguranță Berny este cel mai bun prieten al meu și aș vrea să rămână cel mai bun prieten al copilăriei mele.
Un amurg verde
Mireasma pădurii îmi îmbată simţurile. Mă apropii cu grijă de ea, pentru a nu o deranja, şi o privesc minute în şir. Mă încearcă un sentiment care mă copleşeşte. Atât de tăcută şi liniştită, aşa cum o ştiu din totdeauna, dar atât de prezentă în viaţa noastră a oamenilor. Fragilă, dar rezistentă în acelaşi timp nu ştie să se supere. Ştie doar să vieţuiască. Indiferent de cât rău îi facem, îi tăiem copacii, îi rupem crengile şi frunzele, ea se încăpăţânează să reziste. Dar nu orice fel de rezistenţă, ci o rezistenţă demnă şi falnică, precum copacii seculari care cresc în ea.
Au trecut peste pădurea din faţa mea mari urgii. Astă iarnă, una din cele mai grele din ultimii ani, jumătate din copaci au îngheţat. Unii au rezistat în picioare, iar alţii din genunchi au continuat să lupte. Cu toţii au suportat povara grea a omătului, s-au luptat cu dârzenie cu viforul ce ameninţa să crape şi pietrele. Singura lor alinare a fost regina nopţilor, care le şoptea neîncetat că iarna va trece, că de acolo din regatul său din înălţimi se vede primăvara venind.
Zi după zi,
pădurea a aşteptat nerăbdătoare venirea primăverii. A sperat cu fiecare
crenguţă şi rădăcină, că mai prinde o primăvară. La un moment dat luna i-a dat
veste bună: călare pe raze de soare blânde, se vede venind primăvara. La auzul
acestei veşti mult aşteptate, pădurea şi-a pus straie verzi şi a pornit o
sărbătoare cât un anotimp de lungă. A ţinut să anunţe în cele patru zări că
este bine şi că a trecut iarna. În semn de mulţumire pentru mândrul soare, care
i-a mângâiat călduros crengile în vremurile grele, pădurea a înflorit. Iar
florile au răspândit în jur miresme bogate şi ameţitoare. Noapte de noapte, sub
adierea vântului molcom de primăvară, pădurea salută prieteneşte luna, amica sa
de-o viaţă. O prietenă fidelă care nu lipseşte de la nicio întâlnire, o ascultă
şi o înţelege.
Deşi nu pare,
pădurea este asemenea nouă oamenilor. Dacă petreci mult timp cu ea, îi poţi
auzi glasul şi îi poţi înţelege foşnetul neîntrerupt. Dimineaţa lacrimi de rouă
se scurg de pe braţele pădurii, lacrimi care o înviorează şi o hrănesc
deopotrivă. Seara, liniştită, pădurea îşi întinde obosită crengile şi
îmbrăţişează cu căldură amurgul rece al nopţii. Adoarme liniștită cu gândul la
o lume mai bună, o lume în care oamenii îi recunosc meritele şi mai mult decât
atât, o respectă.
Vacanţa de vară mi-am petrecut-o la
bunicii mei din satul Padina. Satul în care locuiesc aceştia se află în
apropierea râului Pesceana. Cum în ultima vacanţă de vară am fost ocupat cu
diverse examene, vara aceasta am recuperat şi am stat la bunici pe toată
perioada verii.
Viaţa la ţară mi-a priit. Aerul proaspăt al satului, aflat nu departe de o pădure întinsă, a fost o adevărată desfătare pentru mine. Departe de aerul poluat al oraşului în care locuiesc, am simţit pe propria piele ce înseamnă viaţa sănătoasă. Nimic nu poate egala gustul legumelor crescute in soarele ''tare'' de munte, in solul ingrasat cu ''balega'' de vaca, laptele si ouale proaspete, totul e atat de organic incat nu te mira sa vezi cum toti batranii de 80 ani ai satului au mai multa energie decat tineretul zilelor noastre. Inca un ou copt pe jar si un pic de lapte la ceaun si apoi somn de voie, aerul de munte m-a ametit.
În
primele săptămâni m-am dezobişnuit cu greu de stilul de viaţă de peste an:
computer, internet şi cablu tv. Dintre toate acestea poate cel mai mult mi-a
lipsit internetul şi imposibilitatea de a menţine legătura directă cu prietenii
mei. După câteva zile am aflat şi avantajul unei oarecare rupturi de ceea ce
ne-am învăţat să numim civilizaţie. Este vorba de mai mult timp pentru
activităţi precum cititul unei cărţi, plimbări în natură sau participarea la
muncile câmpului. Din ultima categorie face părte şi culesul cireşelor, o
activitate foarte frumoasă, dar şi îndestulătoare. Un alt câştig al acestei
perioade a fost şi faptul că am învăţat să înot. Cu Pesceana aflata la o
aruncătură de băţ de casa bunicilor a fost foarte uşor să merg aproape zilnic
la scăldat. Fără să-mi dau seama, în doar câteva zile, dintr-un om care nu ştia
defel să înoate am ajuns un înotător destul de priceput.
Zilele
au trecut una după alta, pe nesimţite, iar eu am început să realizez tot mai
mult că viaţa la ţară este frumoasă. Nici pe departe nu este atât de
plictisitoare pe cât credeam iniţial. În fiecare moment al zilei există o
anumită activitate cu care trebuie să te ocupi: de la muncile câmpului, la
creşterea animalelor. Am învăţat că trebuie o anumită pricepere în a îngriji şi
de a interacţiona cu animalele de pe lângă casa omului. Cel mai mult m-am
ataşat de câinele care păzea gospădăria bunicilor, un ciobănesc carpatin masiv,
dar blând cu stăpânii, precum o pisică. Atât de mult am îndrăgit acest câine
încât mi-am promis ca la întoarcerea acasă să încerc să-i conving pe părinţii
mei să-mi permită să am un câine al meu.
La sfârşitul vacanţei de vară, după mai
multe săptămâni petrecute în satul bunicilor, pot spune că eram un alt om. Am
învăţat să apreciez munca ţăranilor, bucatele tradiţionale, dar şi traiul
simplu al oamenilor de la ţară. Am învăţat să apreciez şi să văd beneficiile
mâncărurilor gătite în casă, fructele şi legumele culese direct din grădină,
astfel că mi-am făgăduit să nu mă mai ating de măncărurile de tip „junk food”.
Chiar dacă nu cred că aş putea locui în permanenţă la ţară, cred că cel puţin o scurtă perioadă din an merită trăită cât mai aproape de natură. Iar viaţa la ţară este cel mai bun loc în care natura este alături de oameni. Cred că această vacanţă de vară a fost una dintre cele mai frumoase.
PREMIUL I:
Cod: AD8
Magia lunii
Într-o noapte, din cauză că nu puteam dormi deloc, am ieșit puțin afară, la aer curat, în speranța că așa îmi va veni somnul. Când am ieșit din casă , am fost chiar surprinsă de frumusețea peisajului de afară.
Luna își revărsa lumina argintie și tămăduitoare asupra pământului asemeni unui râu al vieții. Peste abisul întunecat al cerului pusese stăpânire în totalitate împărateasa Selena, sora soarelui, iar supușii săi, mii de stele, prin sclijurile lor, parcă făceau reverențe către conducătoarea lor. Casele din împrejurimi, pomii și iarba de prin grădini păreau poleite cu argint. Contrastul dintre lumina albă a lunii și a stelelor și dintre negura cerului dădea un farmec aparte magic...Luna traversa alene cerul negru, însoțită de sclipiri de stele. M-am lăsat cuprinsă de magia peisajului.
În visarea de care mă lăsasem cuprinsă la vederea peisajului superb am
început să asemuiesc în mintea mea frumoasă luna cu o lumină călăuzitoare a
tuturor oamenilor pierduți în greutațile vieții. După părerea mea, numai la
vederea lunii, sufletul oricărui om, indiferent cât de întunecat ar fi, se lasă
luminat și purificat.
După ce am privit melancolică
preț de câteva minute la îmbinarea elementelor celeste, somnul mi-a revenit,
iar toată noaptea am visat că mă plimbam pe un drum luminat de argintul lunii.
Bella
Este o zi calduroasă de vară. Curtea casei este înverzită, iar florile copacilor împrăștie miresme dulci. Pe prispa casei sta cațelușa Bella împreună cu puiul ei Bombonică. Ei se bucură de mângâierea razelor de soare și respiră aerul răcoros și proaspăt al dimineții. Bella își admiră cățelușul vesel și zburlit. Mic și dolofan cu blănița maronie ca pământul, Bombonel seamănă cu un pufulete învelit în ciocolată. Mândră peste masură de puiuțul ei, mama îl privește adânc în ochișorii lui negrii ca niște năsturei, apo îl linge duios. Din când în când îi amintește cum trebuie să se poarte un mândru cățeluș, cum să latre și mai ales când să latre. Bombonel încearcă să își copieze mama prin lătraturi foarte scurte, dar în loc de un lătrat puternic, din gurița lui ies doar niște scheunături. După lecțiile de lătrat, mama l-a dus pe Bombonel să îi facă cunoștință cu vecinii din curte.
Printre multe altele l-a avertizat să nu treacă pe langă cotețul găinilor până nu va fi puțin mai mare. Curios nevoie mare, cățelușul privea atent la orătăniile care populau curtea. La cât de fascinat era nici nu a observat că mama lui se îndepărtase de el. Era hipnotizat de animalele cu două picioare, mai ales de aripile lor viu colorate. Din dorința de a le vedea mai bine s-a apropiat foarte mult de zburătoare.Bombonică s- a trezit în fața unui coteț masiv din lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau tare și neîntrerupt. Dintr-o dată, în partea dreaptă a cățelului a apărut o ființă colosală cu creasta roșie ca focul și cu o gușă impresionant de mare. Avea un cioc lung și picioare cu gheare uriașe, părea un gigant! Mai văzuse animale mari, dar creatura din fața lui era un monstru. Se apropia de el galeș și mândru, cu penele sale în mii de culori care străluceau în bătaia soarelui de îți luau ochii. Intimidat de făptura neobișnuit de mare care eclipsa soarele, Bombonel a făcut câțiva pași în spate. Ar fi vrut să latre să strige după ajutor, însă nu reușea să scoată decât niște scâncete. Tremurând ca o trestie subțire în bătaia vântului, cațelușul și-a pus lăbuțele pe cap. Monstrul înainta spre el,îl simțea deasupra lui. Deodată CLONȚ! CLONȚ! simți un ciocănit în creștetul capului. Monstrul atacase! Cu ultimile puteri Bombonel scoase un lătrat puternic și prelung: HAM! HAM! Cerea ajutor. Într-o clipă mama apăru în fugă să își salveze puiul cel năzdrăvan. Auzea lătratul puternic al mamei, urmat de un foșnet puternic de aripi, dupa care, liniște! Abia atunci avu curaj să deschidă ochii. Lângă el cățelușa Bella îl privea. Nu știa ce sa facă, să îl certe că i-a încălcat cuvintele? Sau sa îl pupe pentru a-i alunga teama? Cățelul s-a uitat la ea cu ochii umezi și speriat, în acel moment Bella a hotărât că e mai bine să îl liniștească, avea timp să-i explice unde a greșit.
PREMIUL II:
Cod: FV
Au ieșit ghioceii albi, brândușele galbene și toporașii
albaștri. Albinele își deretică stupul, căci mâine o să iasă la treabă. Mieii
zburdă pe pajiștile abia dezgolite de nea. În ogradă găinile scurmă și
cotcodăcesc. Toată lumea are treabă, nimeni nu stă degeaba. Mângâiată de soare,
buburuza cea mică și roșie a ieșit și ea din crăpăturile scoarței copacului,
unde a stat pitită până atunci. A făcut ochii mari și s-a uitat în jur. Așa cum
stătea pe scoarța cenușie a copacului, părea o fărâmă dintr-o piatră prețioasă
roșie. Avea și luciri de rubin, când vreo rază o mângâia pe spate, buburuza s-a
întristat.
- Ce mică și neânsemnată sunt! Toate în
jurul meu au un rost, numai eu nu. Nimeni nu mă bagă în seamă!
~SECTIUNEA POEZIE~
PREMIUL I:
Cod: PA8
Când ploaia cade pe sub stele
Când ploaia
cade de sub stele
Și picuri
reci nu ard căzând,
Tu plângi
atunci, eu plâng cu tine
În
gănd…să nu mă auzi plângând
Iar dacă
ploaia încetează,
Surâsu-ntrezărit
pe chipul tău
Alungă norii
și din stele
Dispar ades părerile
de rău,
Cu genele
obosite de tăcere,
Cu ochii
ațintiți mereu în carte,
Cu gândul
amorțit în regăsire
Eu sunt
aici, tu însă tot departe.
Soare, lună, stele
Despre soare,
lună, stele
Scriu în
cursurile mele.
Când soarele
strâlucește,
Luna atunci
odihnește
Ceru-i văduvit de
stele
Fiindcă odihnesc
și ele.
Apoi, roata
se-nvârtește
Astrul nopții
strălucește
Și soarele
odihnește
Stelele pe cer apar,
Se aprind în
lampadar
Sub feericul ei
cer,
Noaptea este un
mister
În natură
În natură, ziua toată
Am plecat și noi de-ndată
La cules de floricele,
Să ne bucurăm de ele.
Natura ne dăruiește
O magnifică poveste
Noi dacă o cercetăm,
Prin magie demonstrăm:
Într-un spațiu atât de mic,
Este o mare-mpărăție,
Dar nu observăm nimic!
PREMIUL II:
Cod: AD8
Cerbul
Prin pădure, mult a alergat
Acum pe un perete este încadrat
Cerbul cu o mare valoare,
Și cu o inimă mare.
O creatură, cu un falnic nume.
O creatură cu un rost în nume
Un animal ce în noapte.
El se punea mereu pe fapte.
Cândva un mare erou era,
În fiecare zi cerbul spunea:
“ Jur că voi
proteja pădurea
Mereu vă voi proteja lumea”
Viața
Viața , o dezamăgire.
Viața, o tristă amintire
Cu lacrimi de dor.
Care pleacă încet în zbor.
Fericită precum ea era.
Îmi aduc aminte, cum frumos mergea,
Tristețea a prins-o din zbor,
Iar acum, am un mic gând călător.
Inima-n în două mi s-a rupt
Ea reparată, nu a fi putut
De la tine, viață doresc.
Fericirea să o dobândesc.
PREMIUL III:
Cod: FV
Paradis
Astăzi poate nu te doare,
Lacrimile, poate că nu curg..
Însă anii trec în grabă,
Tot mai repede se scurg.
Liniștea te poate duce
În extaz, pentru moment..
Dar iubirea e secretul,
Cel mai bun medicament.
Poate că iubirea-ți pare
Demodată...nu știu, zic..
Însă fără ea se pare,
Nu poți face mai nimic
Dragostea adevărată,
E ceva de nedescris
Calea care te duce sigur
Spre eternul paradis.
Bibliotecar: Alexandra Bercea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu