Râmnicu Vâlcea pe când mrenele și crapii intrau în „săptamâna oarbă” și ofereau spectacolul depunerii icrelor/ lapților la vest de ,,Podul Vinerii Mari” • două zile pline dura totul: în a treia – doar ,,întâziații de pe Lotru” mai ajungeau (pe Olt în jos) la "Bătaie”, să împlinească marea poruncă a speciei...
«...oraşul era bine delimitat şi bine marcat de nişte aşa zise frontiere naturale. Adică, după ce treceai de Școala de meserii şi de Obor, ajungeai la prima fontieră: Podul peste râul Olăneşti. Un pod de lemn cu nişte mari arcade de fier, care despărţea „restul lumii" de „râsul lumii", cum era împământănită printre liceeni răutăcioasa expresie vizavi de Școala de meserii. (...)
...cine avea ocazia să vină la târg şi să intre prin Obor peste podul Olăneşti, pe la începutul lunii Mai, putea asista la un spectacol însolit, căci nu avea cum să-l evite. Mai ales că spectacolul era gratuit şi întotdeauna cu mulţi spectatori care umpleau podul peste Olăneşti, de era pericol să se dărâme. Trecătorii ce veneau de la ţară cu mare greutate îşi făceau loc cu căruţele, căci svonul se propaga cu viteza fulgerului şi toată suflarea oraşului era pe pod. Dacă era Marţi, se alegea praful şi de piaţă şi de vânzarea prin magazine.
Era bătaia peştelui...
Abia atunci am înţeles semnificaţia zicalei.
Râul Olăneşti îşi avea izvoarele în munţii Builei şi avea apa mai rece ca a Oltului. Dar vara când începea căldura, se încălzea puternic, albia râului find largă, de cum intra sau mai bine zis de când traversa oraşul.
Cum nu mai avea mult până să se verse în Olt, cred că nici un klometru, mrenele şi crapii veneau să-şi depună icrele unde era apa mai caldă, adică chiar mai sus de pod. Cum albia era foarte largă, deci apa nu era adâncă, se vedea cum peştii se zbăteau cu furie, cum crapii loveau cu coada femelele să-şi verse icrele, iar ei apoi aruncau lapţii peste icre, într-o forfoteală de nedescris.
Tot spectacolul nu dura decât două zile în plin.
Mai era şi a treia zi, dar numai peştii întârziaţi sau cei ce nu apucaseră să intre de pe Lotru la sorocul respectiv mai veneau la"Bătaie”.
Cel ce vă povesteşte ştie ce spune, că trei ani a chiulit de la liceu la începutul lui Mai să asiste la spectacol.
Ce vreţi, natura îşi are legile ei pe care modernizarea albiei râului, cât mai ales construirea barajului pentru hidrocentralele de pe Olt au privat atât peştii de nevoia atavică de a se reproduce în râul Olăneşti, cât şi Râmnicenii de la asemenea spectacol.
După ce treceai podul, intrai în oraşul propiu zis, în oraşul "intra-muros""dintre ziduri”. Reminiscenţă din vremurile de bejenie când orice aşezare omenească era înconjurată de ziduri de întărire pentru apărare.
Zidurile naturale ale oraşului fiind Oltul, Capela, Cetăţuia şi râul Olăneşti.
În limitele acestea desvoltându-se oraşul, cu clădirile impozante administrative - era totuşi oraş reşedinţă de judeţ -, adică prefectură, tribunal, spital, şcoli, biserici etc. Până să termin eu liceul, hotarele se numeau:
1) Podul Olăneşti (la sud)
2) Casa lui Hozoc (Dr. generalist) la nord.
Mai era alături o vilă mult mai impozantă, a profesorului de matematică Preda Antonescu -când am intrat eu la liceu ieşise la pensie, dar ani de zile se vorbea de el cu spaimă fiind un bun, dar foarte sever pofesor - dar nimeni nu vorbea de această casă ca hotar al oraşului. Pentru toţi era casa lui Hozoc. După care, pe partea stângă se întindea ţigănia, până spre Cetăţuie şi metocul Mânăstirii Frăsinetu, iar pe dreapta erau nişte magherniţe. Abia pe strada Dr. Hacman şi Matei Basarab începuseră să-şi facă case şi lume mai acătării. Pe strada Matei Basarab erau multe case ale coloniei de italieni. Ei da! În Râmnicul de odinioară era o puternică colonie germană, erau Italieni, ba până şi Francezi.
Mai era şi atelierul unui pietrar de morminte funerare, unul Frederik Hizek, care având casă mare, mai ţinea şi elevi în gazdă...
- Îţi mai aduci aminte, Moculescule? Căci bietul Petrică Monea nu-şi
mai poate aminti...
De fapt, în Râmnic erau numai două ateliere de morminte funerare; Frederik Hizek şi Olteanul, care avea atelierul la intersecţia Bd. Împăratul Traian cu strada ce venea de la liceu, trecea prin dreptul internatului liceului şi se unea cu Traian. Dar mare concurenţă între ei nu era, deoarece, dacă nu mă înşeală memoria, populaţia oraşului număra în jur de 10.000
sau 11.000 de suflete. Bineînţeles, populaţia stabilă, fără militari, elevi sau pensionarii de la Mititica - inchisoarea de la intrarea în oraş, lângă Boţocan - deci aveau berechet de lucru amândoi fabricanţii de morminte.
3) Spre sud (spre est – n. V.S.), oraşul era limitat de Olt, iar înainte de Olt - de bariera liniei ferate străjuită de santinelele cazărmii "2 Vâlcea", "2 Căţea"cum era numit în jargon regimentul.
Acestea erau frontierele oraşului, pe cât îmi aduce aminte. Ce vreţi, sunt 50 de ani de când am părăsit oraşul şi nimic, sau aproape nimic nu a mai rămas din farmecul şi pitorescul ce dădeau parfumul. Au mai rămas numai marile clădiri care deveniseră reci şi impersonale, prin vopsirea uniformă şi cu aceleaşi lozinci stereotipe pe toate faţadele şi pe
toate acoperişurile...»
Sursă selecție: regizorul/ scriitorul vâlcean Virgil Sacerdoțeanu/ Paris, 1981/ fragment din povestirea ,,Liceul Alexandru Lahovay”/ volumul «ÎNTÂMPLĂRI obişnuite/ OAMENI neobişnuiţi»; mai multe, inclusiv link spre întreg volumul în PDF - la https://www.istorielocala.ro/.../2148-%C2%AB%C3%AEnt%C3...
Descrieri foto din colaj - la https://www.facebook.com/bibliotecivalcene/posts/pfbid034MTyR2tEQtXf73DBgDiWmgchu2Te33VWPAM1F8TVtAp14a6QrvNSssTRsHcGQ9NDl
Valentin Smedescu
____
Valentin Smedescu
____
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu