marți, 30 iulie 2019

Racoviţa: premianţii Etapei locale a «Concursului Vâlcea - colț de rai»


Secțiunea Proză scurtă/ Eseu:


Sărbătoare în Ţara Loviştei

Când părinţii m-au anunţat că urma să-mi petrec o săptămână din vacanţa de primăvară la bunicii din partea mamei în Ţara Loviştei, vestea nu mi-a picat tocmai bine, însă ceea ce am văzut şi am trăit în acest colţ de rai a depăşit orice aşteptare a mea.
Fiind înainte de Sfintele sărbători de Paşte, m-am umplut de voie bună şi am sperat că timpul va trece repede şi mă voi întoarce cât ai clipi acasă.

Am ajuns la bunici foarte repede, iar soarele de aprilie ce îşi recăpătase forţa îmi lumina sufletul, încălzind totodată pământul reavăn pe care erau presărate albăstrele plăpânde şi păpădii ca nişte bănuţi de aur. În fiecare dimineaţă mergeam în grădina cu pruni şi zarzări ale căror flori albe şi delicate răspândeau o mireasmă ce-mi îmbăta simţurile, acompaniată de zumzetul vesel al albinelor ce culegeau polenul dăruit de fiecare floare. Uneori, mi-era milă să mă aşez în iarbă de teamă să nu strivesc prea multe fire.

În acest peisaj mirific aveam să-mi petrec sărbătoarea Învierii Domnului. În Vinerea Mare, bunica a scos dintr-o ladă veche costume populare cusute cu roşu pe o pânză albă ca neaua. Toţi ne-­am îmbrăcat în straie populare pentru a merge la slujba ce se ţinea într-o biserică mică, de lemn, încărcată de istorie. Aici se cununaseră bunicii mei şi tot aici fusese botezată mama mea. Pe drum, am întâlnit săteni în straie vechi de sărbătoare, cu lumânări şi flori în mână. Toţi mergeau smeriţi spre biserica de pe deal, ce ne aştepta primenită de sărbătoare. Glasul clopotului din turla veche mi se părea pentru prima dată atât de solemn şi în acelaşi timp atât de suav. Am asistat emoţionată la slujbă, cântând împreună cu sătenii Prohodul.

Ziua următoare, femei cu copii, tineri şi bătrâni au mers la împărtăşit în aceleaşi costume cusute cu fir roşu, asemenea ouălor din coşurile femeilor. Pe coloana sonoră se puteau distinge notele de soprană ale vrăbiilor şi acustica zumzăitoare a gâzelor de tot felul, ce sărbătoreau împreună cu oamenii.

Am înţeles atunci că doar un arhitect divin putea crea un astfel de loc precum Ţara Loviştei, a cărei frumuseţe îţi umple sufletul de linişte şi de încântare.


yoni01

_________________


Tradiţii în Ţara Loviştei

Tradiţiile păstrate de-a lungul timpului ne leagă de trecut. Oricât de moderni am vrea să fim, nu ne putem rupe de trecut, căci acesta ne-a făcut ceea ce suntem azi.

În toate regiunile ţării s-au transmis din generaţii în generaţii tradiţii ce marchează diferite momente din viaţa omului sau diferite perioade ale anului.

Perioada iernii e încărcată cu evenimente ce sunt marcate prin diverse obiceiuri. Sărbătoarea Crăciunului este prilej de bucurii pentru copii şi adulţi, iar în fiecare zonă a ţării există datini ce anunţă acest moment. Acestea sunt promovate în familie, dar şi la şcoală. Prin intermediul lor, elevii învaţă că această perioadă nu înseamnă doar cadouri.

În Ţara Loviştei, tradiţiile de Crăciun s-au transmis în fiecare familie din tată în fiu, dar un rol important continuă să aibă şi şcoala şi preotul. În luna decembrie şi chiar în noiembrie, se organizează în Racoviţa diverse activităţi al căror rol este de a păstra şi a promova tradiţiile locale şi de a le dezvolta copiilor sentimente precum bunătatea, respectul, demnitatea.

Elevii împreună cu dascălii (învăţători sau diriginţi) organizează ateliere de lucru unde creează obiecte de decor (globuri, steluţe, suporturi pentru lumânări), felicitări, plicuri etc. pe care le vând apoi sătenilor, cunoscuţilor, iar banii obţinuţi îi donează unor familii nevoiaşe sau unor copii bolnavi, învăţând astfel că sărbătoarea Naşterii Domnului înseamnă mai ales bunătate, grija pentru cel de lângă tine.

De asemenea, cu o lună înainte de Crăciun, se organizează şezători unde sunt invitaţi bătrâni din sat care îi învaţă pe copii colinde şi le povestesc obiceiuri locale legate de această sărbătoare. De exemplu, sunt învăţaţi că în dimineaţa de Ajun cei mici trebuie să se strângă în faţa bisericii şi să colinde. Acolo vor fi aşteptaţi de săteni care le vor da colindeţi (covrigi, biscuiţi, fructe). Toate familiile îşi vor trimite un reprezentant să le dea copiilor colindeţi, căci altfel ar fi o mare ruşine. Aici copiii cei mici învaţă pentru prima dată colindul:

„Foaie verde portocală,

Noi suntem copii de şcoală,

Am plecat să colindăm,

Pe la case să strigăm:

Bună dimineaţa la Moş Ajun,

Ne dati ori nu ne dati?

Daţi-ne un covrig, că murim de frig,

Daţi-ne şi ceva mere, să nu sărim peste nuiele!

Bună dimineaţa la Moş Ajun!”

Tot aici sunt învăţaţi când trebuie să colinde fiecare, căci în comuna Racovita sunt mai multe cete de colindători. în ziua Ajunului, colindă copiii cei mici, între trei şi şapte ani, prin vecini. Pe la orele 19 încep cei mari, dar înainte de a pleca în sat, colindătorii se împărtăşesc în jurul amiezii. Ei se opresc la cimitirul satului încercând să păstreze astfel legătura între generaţii, iar pentru tineri şi săteni, acest obicei are o semnificaţie deosebită. Colindele sunt învăţate cu drag de copii cu ajutorul bătrânilor satului care participă cu bucurie la şezătorile organizate pentru cei tineri. Unele bunici participă la aceste şezători şi le învaţă pe fete să tricoteze fulare sau ciorapi de lână pentru a le dărui fraţilor mai mari sau cunoştinţelor să le poarte în noaptea de Crăciun la colindat.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, elevii şcolii, fete şi băieţi, se îmbracă în portul popular specific zonei însoţiţi de învăţători sau diriginţi și merg să colinde oamenii bătrâni şi bolnavi din sat, oferindu-le astfel un moment de bucurie.

Totodată, înainte de vacanţa de iarnă, se organizează serbarea de Crăciun, unde elevii, îmbrăcaţi în portul tradiţional specific zonei, prezintă invitaţilor un program artistic prin care transmit urări de bine legate de îndeletniciri străvechi precum păstoritul, semănatul.

Aceste serbări îi fac să intre într-o atmosferă de sărbătoare şi de bucurie, le deschid un orizont al cunoașterii, îi implică afectiv (școala nu vizează doar latura cognitivă) și îi învață să prețuiască valorile strămoşilor.

yoni01
______________________________________



Mirajul iernii în Ţara Loviştei

Poate că niciodată nu voi fi mai fermecată de un loc precum sunt de Ţara Loviştei, unde m-am născut şi am copilărit şi unde niciun anotimp nu-i mai feeric decât cel hibernal.

în fiecare iarnă privesc mută de fascinaţie munţii maiestuoşi ce-mi înconjoară satul,cu paltonul lor alb, strălucitor, cu brazii semeţi ca nişte străjeri ai naturii. Aceşti munţi vechi de milioane de anisunt ca nişte mesageri ai pământului ce-şi înalţă fruntea spre cer, pentru a cere binecuvântarea divină.

Aici, norii capătă forme ciudate şi se rotesc ameţitor, iar farmecul acestor locuri se adânceşte noaptea, când luna ca un ochi tainic luminează drumul spre casă al copiilor ce nu se mai satură să se dea pe derdeluş. Întregul peisaj în Ţara Loviştei emană pace şi bucurie. Dacă asculţi atent, simţi adierea vântului ce-ţi şopteşte să te alături jocului fulgilor de nea. Fiecare fulg îmi pare o lacrimă îngheţată a cerului ce cade peste noi pentru a ne da bineţe.

Pârâul ce-mi trece prin faţa casei se preschimbă într-o oglindă de cristal pe care noi, copiii, o zgâriem visându-ne cei mai talentaţi patinatori, iar copacii acoperiţi cu mantii de argint ne sunt cei mai fideli spectatori ce se înclină în faţa graţiei noastre. Când ne dăm pe gheaţă, avem impresia că plutim şi depăşim graniţele lumii reale, trecând încet-încet spre un tărâm de poveste.

Aici, iarna, aflăm povești spuse de bătrânii satului la şezători. În Ţara Loviştei, bătrânii îşi păstrează tinereţea sufletului, hrănindu-se cu energia acestor locuri, energie pe care o transmit şi generaţiilor tinere, alături de înţelepciunea şi modul lor frumos de a trăi.

Cum să nu iubeşti Ţara Loviştei?

yoni01

____________________


Secțiunea Desen/ Pictură:









Mario02
__________________________________





Alex01
___________________________________



Maria Diaconescu,
bibliotecară Biblioteca Publică Racovița 



Drăgășani: Conferințe de presă privind proiecte de politică publică

Astăzi, 30 iulie 2019, la Biblioteca Municipală Drăgășani, au avut loc două conferințe de presă privind politicile publice. Prima conferință s-a axat pe Proiectul ”Asistență pentru formularea propunerii de politică publică a Municipiului Drăgășani și a principalelor instrumente aplicabile în fiecare etapă pentru perioada 2020-2024. A doua conferință a constat în prezentarea Proiectului ”Prevenirea corupției prin măsuri de sprijin integrate”, proiect care se află în stadiul de finalizare.
Bibliotecari:
Cristina Prunel-Bărbulescu,
Floarea Barbu,
Alecsandrina Bătae,
ing. rețea Romeo Istocescu





marți, 23 iulie 2019

Vladesti: Câștigătorii concursului "Vâlcea, colț de rai", etapa locală, iunie 2019


   SECTIUNEA   -Legende

  Locul I    Andu 2008

Legenda Lacului fara fund-Vladesti,Valcea

    Lacul fara fund. Deasupra ,dincolo de varfurile padurilor Vladestiului,la marginea Olanestiului,pana acum 30 de ani era un lac.Un lac frumos dupa unii,un lac blestemat dupa altii.Lacul de la Mosoroasa.Acolo unde horele satului adunau toti localnicii ,acolo unde se legau primele iubiri si unde se iscau primele  conflicte intre flacaii din Vladesti.
   Pentru ca asa incepe povestea  noastra,cu Tinca,fata boierului Vladescu,o fata frumoasa  dar  cu amorul  liber,dupa cum spun cronicile.La 30 de ani iubise mult Tinca ,iar nimeni nu avea ce sa-I faca.Pana a ajuns-o destinul.Florea.Era unul dintre feciorii chipesi din Vldesti,baiat de taran,care tocmi  venise acasa dupa de terminase catania in Imperiul Austro-Ungar. Venit la mosie pentru o pricina cu tatal Tincai, a fost remarcat de frumoasa jupanita.
     Femeia nu a stat pe ganduri si i-a dat loc de  intalnire lui  Florea, intr-o noapte cu stele multe,la Lacul Frumos.Si uite asa a pornit o mare iubire,care i-a facut inima ferfelita lui Florea, feciorul de 21 de ani.Dar Tinca,dup ace s-a saturat de frumusetile lui Florea,a dat sa renunte.Flacaul, sub niciun chip sa auda de asa treaba.Trei zile a umblat pe la mosie,pana ce Tinca a pus argatii  sa-l biciuie. Umilinta maxima pentru Florea al lui Gheorghe.
     Si Florea nu a stat pe ganduri ,a pandit intr-o zi caleasca jupanitei,care tocmai trecea pe la Lacul Frumos,a sarit pe ascuns in caleasca,femeia s-a speriat.Dar Florea a lovit-o,lasand-o fara cunostinta,a biciuit caii si i-a indreptat fix spre lac.Intr-o clipa,caleasca si jupanita au disparut in adancurile apei.Au existat martori care au mers la jandarmi sa spuna ce si cum s-a intamplat.Florea a fost arestat.Dar omul aspuscanu stie nimic.Si,dupa un an,a fost eliberat de la ocna.Pentru ca nu s-a gasit urma de jupanita si nici de caleasca in lac.Cei care s-au scufundat au spus  ca lacul e fara fund.
     Lacul a ramas asa pana in anii 80. Apoi a inceput sa  scada.Iar in ultimii ani, in locul lacului a aparut o mlastina.Dar altceva s-a intamplat.In mijlocul  mlastinii,inconjurat  de un cerc de salcii,pline de serpi,a aparut o insula.O insula din mal,fiind singurul loc din Valcea si printre putinele din tara unde creste o floare carnivora – Roua Cerului.Legendele spun ca ar fi chiar jupanita Tinca intrupata.
     Mlastina Mosoroasa se afla la aproximativ patru-cinci kilometric distanta de centrul statiunii Baile Olanesti,la o altitudine de 700 de metrii,la capatul unui catun de 20 de case,izolat,la granite cu comiuna Vladesti.??De fapt ,este un lac aproape circular,de aproximativ 200 de mp,aflat intr-o cavitate, in mijlocul padurii de fag.Este inconjurat desalcii,iar volumul apei variaza.In primavera,el este la capacitate,iar in august se poateintamplasa nu existe apadeloc.In mijlocul acestui lac exista o insula,unde se ajunge foarte greu,riscul de a te scufunda in mlastina fiind destul de mare.Pe aceasta insula gasesti muschi de turba si o floare foarete rara in Romania-“Drosera” sau “Roua cerului”, a explicat prof.dr .biolog Gheorghe Ploaie.
         Schitul Lacul Frumos
    Schitul Lacul Frumos , devenit astazi  Manastirea Sf.Nectarie, a fost ridicat in anii 1994-1997  de calugarii de la manastirea  Frasinei cu sprijinul localnicilor.Situat la marginea satului Pleasa ,schitul impresioneaza prin simplitatea sa arhitecturala care iese in evidenta in spatiul natural mirific care il inconjoara.Asezamantul de cult ,ridicat la inceput cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril ,are un plan clasic treflat,cu o turla centrala  deasupra si acoperis de tabla.Datorita staretului Galaction Gavriil Zelig  schitul s-a dezvoltat ca manastire.Sub staretul Sebastian Mihalcea ,in 2007 , manastirea Lacul Frumos a fost resfintita,primind hram nou-Sfantul Nectarie din Eghina  si atrage anual mii de pelerini.



    SECTIUNEA  -PROZA

     LOCUL I -S.I.M.A


Roman si prietenia adevarata


Singurul lucru pe care Roman si-l mai amintea in legatura cu tatal lui era citatul ”Cuvintele sunt imaginea sufletului”.
Roman era un baiat simplu si talentat la vioara . Prietena lui cea mai buna era Alexandra, o fata inalta, blonda cu ochii albastri si care era pasionata de pian. Ambii voiau sa fie in orchestra scolii pentru a le demonstra parintiilor ca orele “pierdute” in care au invatat sa cante la pian si vioara nu sunt degeaba.
Acestia aflasera in urma cu cateva zile de auditiile pentru un nou post in orchestra scolii care se desfasura in perioada weekend-ului. Tinerii si-au luat inima in dinti si s-au inscris. Ziua castingului se apropia, orele de repetare din fiecare zi se intensificau iar stresul tot crestea, pana in ziua castingului cand toti erau plini de emotii, stiind ca viitorul lor se schimba aici. In dimineata cu pricina, copii s-au dus la scoala, au intrat in sala de asteptare iar apoi pe scena.
Dupa termianrea preselectiilor, Roman si cu Alexandra nu mai puteau vorbi, erau atat de socati de cat de greu a fost incat niciunul dintre ei nu-si mai facea sperante sa ocupe postul. Dupa cateva saptamani de emotii cumplite, rezultatele au venit prin e-mail, fiecare stiindu-si doar rezultatul. Roman deschide e-mailul fiind mai curajos si afla ca a fost acceptat. Bucuros de reusita, o apeleaza pe cea mai buna prietena a lui, pe Alexandra care, cu regret a aflat ca nu a luat postul. Baiatul s-a simtit foarte prost, acum realizand ca trebuia sa se gandeasca si la alte variante, daca ea nu a luat, daca au luat amandoi pe un singur post si ce o sa se intample mai departe. Roman cade intr-o suparare adanca. Tatal lui, observa acest lucru si il intraba ce are. Fiul ii raspunde ca are o decizie foarte grea de facut. Alexandra e prietena lui de cand era mic, nu o poate lasa suparata cu gandul ca nu a intrat la orchestra visurilior ei dar nici sa nu accepte ocazia de a fi in orchestra scolii pentru care se pregatise de atatia ani. Avocatul, zambind ii povesteste de copilaria lui, de cum si el a trecut prin acelasi impas si cum tot tatal lui i-a aratat drumul cel bun. Acesta spune ca bunicul lui avea o vorba  „Cuvintele sunt imaginea sufletului” si i-a explicat ca nu trebuie sa ii demonstreze lui ca este bun la viora prin intrarea in orchestra pentru ca el deja stia de ce este in stare copilul lui.
El i-a spus ca Alexandra nu este o fata oarecare , ci ea este o fata cu care el a crescut, cu care a invatat si care i-a fost mereu alaturi.  Pana la urma, Roman a facut alegerea corecta si I-a cedat locul Alexandrei, mintind-o ca are o problema de sanatate si ca nu o sa mai poata canta in viata lui la vioara sau la orice alt intrument. Fata, emotionata, a izbucnit in lacrimi si si-a dat seama cat de pretioasa este prietenia, fara a avea teama de a fi tradata. Anii au trecut, dupa ce Alexandra si-a termiant studiile in domeniul muzicii, Roman I-a zis ca problema cu cantatul nu era adevarata. Alexandra din nou a fost uimita de sacrificiile pe care prietenul ei le-a facut iar aceasta I-a promis ca nu o sa-I intoarca spatele indiferent de problema cu care se confrunta. In cele din urma, Alexandra a ajuns una dintre cele mai mari pianiste iar Roman unul dintre cei mai buni avocati existenti la ora acuala si a pastrat muzica ca pe un hobby.


SECTIUNEA - POEZIE

LOCUL I -  COSMOS VL


Misterul cunoașterii

Părinte - al teoremei, al axiomei pure
Istorie a scris în vremurile dure.
Tot e mister legat din muzică și cifre
Așa renaște spiritul din lucrurile simple.
Gandirea-i luminată prin „muzica de sfere”
Orfeu al matematicii, iar restul e...tăcere. Rob al filosofiei urcat pe soclul mitic
Ascet inovator cu sufletul cathartic.


Mister și culoare

Emoție și vers, culoare si splendoare
Memento mori" creat și risipit în soare.
lnefabile visuri de dragoste și mituri
Nessus, Hercul și tot atâtea rituri.
Eminescu e-al nostru, metafora din aur
Simți cum naște cuvinte din flamura de laur.
Cum codrul se descălțat în liniște de plai
Unicul, împăratul, Hyperion - Mihai.  


Locul I -MIHA 


Iubirea de aproape
Hedonica e viata, la fel si primavara 
Risipa de culoare, de lună pură seara
Istoria ne învață sa fim fermi si curați 
Si cum a spus Iisus :" Lumina sa luati!"
Totul se schimba in cântec, in roua de simtire
O sa selenizam dorință din Citire 
Sfânt si clar e rodul de veșnică iubire
A.. jertfa e măreață precum azurul clar 
In ziua cea de Paște e viscer de clestar
Noi suntem musti mărunte, dar credem ce simțim 
Viata ce se ofera, pe care ne-o dorim !
Iar dragostea, frumosul, simtirea e vitală 
As vrea sa simti ,  acum, un mugur, o sepala
Tot ce a vrut Isus :IUBIREA IDEALA!



 SECTIUNEA - DESEN/ PICTURA

LOCUL I -EVA







LOCUL I - GEO











SECTIUNEA - PICTURA  RELIGIOASA

LOCUL I   MIHA 001



LOCUL I   CLJ

LOCUL II  M.A.Y


LOCUL II  R.A.Y


LOCUL II  EMU

LOCUL II -ISA



LOCUL II ARIS 005


   
  LOCUL II  MIA 10




   Concursul Judetean "Vâlcea, colț de rai", etapa locală, iunie 2019 a fost organizat cu sprijinul  Primariei Vladesti, Scoala Grigore Mihaescu (prof.Monica Ciulei- proza/poezie ,Mihaela Ghita -pictura religioasa).

             Bibliotecara  CIOBOTEA ELENA MARIA


duminică, 14 iulie 2019

Pietrari: Cronică teatrală rurală

După cum anunțam într-o postare anterioară, joi, 11 iulie, la amiază, îi invitam pe cei mici la un atelier de teatru, iar seara îi așteptam pe părinți și bunici la comedia „Doctor fără voie” de Molière, toate acestea având loc La Pietrari datorită proiectului cultural intitulat ”Cultură-n Șură”, proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, parteneri fiind: Romania Educab, Centrul de Cultura si Arta al Judetului Salaj, Teatrul Studentesc PODUL, SC Prutul SA, Tur Cento Trans, Ark Media Advertising, Biblioteca Județeană Vâlcea, Primăria Comunei Pietrari.
Cum a fost această seară? Cuvintele mele sunt de prisos... iar surprizele legate de acea seară au continuat...Iată ce am primit în urma reprezentației magistrale a actorilor, din partea doamnei prof.univ. Gabriela Popescu, fostă bibliotecară a Bibliotecii Universității din Craiova:

”Cronică teatrală rurală
Plină de-ndrăzneală”

                                       semnată de Gabriela Popescu

Pe la țară, la Pietrari,
Unde este colț de rai,
La Ileana-n bătătură
Am venit la ”Teatru-n Șură”!
Minune ca în povești
Au venit din București
Să aducă în oboare
Acte de culturalizare.
O idee genială:
Să aduci teatru la... țară.
Am citit pe Internet
Și-atunci ne-am făcut pachet
Am luat trenul din Craiova
Să vedem ce n-am văzut:
Teatru-n șură, la debut.
Și-am venit așa, hoinari,
Noi, la teatru, la Pietrari,
La spectacol...fără bani!

Curtea mare, aranjată,
Spectatorii îi așteaptă.
Și, să știți că au venit,
Pe noi, chiar ne-au uluit.
Doamnna Lili, profesoara,
A venit cu verișoara;
Nenea Mitru, tanti Gica,
Cu Leana și  cu Florica,
Rozica și don Marcel
Să se distreze nițel;
Nenea Gică nu mai pleacă
La cosit,
La spectacol a venit!
E și domnul Nicolae
Cu pălăria lui de paie;
E și Ioana a lu’Curcă
Și privesc, nu se încurcă!
Conițe destul de multe,
Gătite care mai de care,
N-au venit la întâmplare
Să-l vadă pe Moliere
Că au și citit de el.
Copiii de la bibliotecă
N-au plecat la discotecă
Și-au venit de bună voie
Să vadă ”Doctor fără voie”
Ca să cunoască pricina,
Că-i învață doamna Crina.
Ce copii frumoși avem!
Numai să nu se urce-n tren!

Lume multă, curtea plină,
Cine loc n-a apucat,
Chiar pe jos s-a așezat,
Că nu este de pierdut
Spectacol nemaivăzut.
Actorii n-au făcut rabat
Și din suflet au jucat
Pe o scenă...unicat!
(Chiar dacă i-a mai lătrat
Dulăul din bătătură
Surprins...fără de măsură)
Nu s-a consumat alcool,
Nu au fost hârtii covor.

A fost...Și s-a terminat.
Cu toții am aplaudat
Frumusețea de o seară;
Teatru-n șura de la țară
A cerut aplauze...
Curgeau fără pauze
Noi nu ne-am fi oprit
Numai frigul ne-a gonit.

Doar atâta de la mine.
Hai! Să ne-auzim de bine!
Și-ntr-o altă bătătură
Să mai joace ”Teatru’n Șură”!












A consemnat pentru dumneavoastră,
Bibliotecar,
Crina Popescu

marți, 9 iulie 2019

Pietrari: Câștigătorii concursului "Vâlcea, colț de rai", etapa locală, iunie 2019

Secțiunea LEGENDE

Locul I - ELE2019

Povești cu haiduci…

A fost odată ca niciodată…așa încep toate poveștile. Dar oare poveștile cu haiduci tot așa ar trebui să înceapă? Eu zic că ar trebui să înceapă cu ”Niciodată nu vor mai fi asemenea curajoși pe acest pământ”... Despre unul dintre aceștia vă voi spune poveștile ce le-am aflat și eu în serile de iarnă, la gura sobei, povestite mult mai frumos decât pot eu povesti, de către bunicul meu. Tare mult as mai vrea sa stau sa-l ascult si acum, dar e dus in Tara de nicaieri, de acolo de unde nici povestile nu se mai intorc.
 În vremurile vechi, când turcii năvăleau în ţară şi oamenii tânjeau după siguranţă, un model a fost viteazul. Cu puteri supranaturale şi viteji, fermecaţi să nu poată fi răniţi de nici o armă, capabili să învingă monştri, sărind în ajutorul celor neputincioşi - iată cum sunt eroii, fie că sunt feţi-frumoşi din basme, fie haiduci. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti.
Trăia, demult, în comuna Pietrari, un haiduc. Se numea Ion Pietrariu. Tatăl său, Gheorghe Pietrariu, își avea originea tot pe aceste meleaguri și era un om înstărit, cu mult pământ și multe animale. Era pietrar de meserie, unul dintre cei mai buni, asa cum erau multi de-ai nostri. Ion era fiul cel mic, căci mai avea un frate pe nume Vasile. Toată treaba câmpului era în seama lui, iar haiducul nostru păzea pe atunci oile.
Ion, mai neastâmpărat din fire, făcea tot timpul boacăne în timp ce stătea cu oile la păscut, având impresia că nu îl vede nimeni. De fapt, toți oamenii care erau la arat îl vedeau și, cum se întâlneau cu tatăl lui, îi și spuneau tot ce făcea fiul lui în timp ce oile pășteau, și-i mai spuneau și că nu avea să devină un om bun. Gheorghe Pietrariu, om de seamă, nu pleca urechea la toate cele ce i se spuneau, convins de ce hram poartă băiatul lui cel mic.
Într-o seară, pe când Vasile abia venise de la arat, întrebat dacă a terminat, acesta i-a explicat tatălui său că fiarele  plugului trebuie subțiate pentru a putea termina. Cum avea mulți bani, luați arvună și munciți, l-a trimis de-ndată pe Ion la un meșter pentru a subția fiarele. Ion a pus fiarele în spate și a pornit la drum.
Ajuns în târgul de la Râureni, tocmai ce l-a văzut un țigan și i-a propus să-i ascută fiarele, dar Ion nu a vrut. A mai mers puțin și a dat iarăși de un țigan care i-a propus același lucru, dar nu a acceptat nici atunci. Văzând că nu are cu cine sta de vorbă, a mers drept înainte, până a dat de un fierar bătrân. Acesta l-a pus să se uite drept în ochii lui și a înțeles imediat ce-și dorea băiatul. I-a cerut trei galbeni pentru lucrul ce avea să i-l facă și i-a spus să vină dimineață. A doua zi, din fiarele date de Ion, pușca era gata, iar Ion era atât de mulțumit încât i-a spus fierarului să  îi mai facă și niște pistoale. Fierarul le avea deja făcute, așa că i-a cerut doi galbeni și pe ele. Flăcăul le-a luat și a pornit în lume.
Prima oprire a făcut-o la Hanul Roșu, un han pe malul Bistriței. Cum era zi de sărbătoare, hanul era plin de oameni. Ion și-a pus pușca în șold și a luat pistoalele în mână, apoi a intrat in han. Oamenii din han, întrebați dacă au auzit de Ion Pietrariu, au răspuns că nu, așa că flăcăul le-a spus să se dea din calea lui dacă vor să mai trăiască, căci are ceva de vorbit cu negustorul. Ajuns față în față cu negustorul, l-a întrebat și pe el dacă știe cine este Ion Pietrariu, dar acesta a răspuns, ca și ceilalți oameni, că nu. Mânios, Ion i-a cerut bani în schimbul vieții, iar negustorul nici că a mai stat pe gânduri și i-a dat o ladă plină cu galbeni. A oprit o parte din bani pentru cheltuială, iar pe cealaltă a îngropat-o într-un loc cunoscut numai de el, se pare în peșterile ascunse în munții din Costeștii Vâlcii.
După aceasta, Ion s-a dus la o stână din Vaideeni, unde munceau de câțiva ani niște ciobani, pe care stăpânul lor îi tot amăgea cu bani tocmai de când începuseră să muncească acolo. Văzându-le Ion puterea și forța de muncă, le-a propus să îl urmeze dacă vor să se îmbogățească. Auzind acestea, ciobanii au acceptat bucuroși să i se alăture. Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap- şapcă, la brâu- pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului nu punea, şi, mai spunea bunicul, băga glonţul prin veriga de la inel.
A trecut o vreme, iar la stână se zvonea că familia lui Ion era la închisoare, datorită jafurilor comise de acesta, așa că el s-a hotărât să se predea, împreună cu ciobanii, pentru a-și elibera familia. Au încălecat și au pornit spre Râmnic. Oamenii, văzându-i pe haiduci, fugeau care-ncotro, de frică, iar boierilor le sărea inima din piept, căci știau că haiducul avea să le ia banii. Totuși, Pietrariul nu lua bani de la oricine, doar de la boierii foarte bogați, iar înainte de a-i vizita le trimitea o scrisoare în care le spunea să pregătească un anumit număr de galbeni, deoarece trebuia să își plătească tovarășii, ciobanii. Boierii, de-ndată ce primeau scrisoarea, puneau paznici la curte câteva săptămâni bune, dar viteazul venea când ei nu se așteptau și erau nevoiți să îi dea câți galbeni dorea el în schimbul vieților lor.
Ajuns înspre vară la casa părintească, haiducul a găsit-o încuiată, semn că tatăl, mama și fratele său chiar erau la închisoare. De supărare, Ion a intrat într-un han, Hanul Haiducilor, și s-a pus pe băut, alături de ciobani. Pe unul dintre tovarăși l-a pus să păzească hanul, iar lumea, văzându-l, întreba cine este înăuntru. Astfel a ajuns la urechile poliției din Râmnic cum că Ion este la Hanul Haiducilor.
Într-un târziu, au ajuns acolo și polițiștii, și comisarii, și l-au pus pe ciobanul ce păzea hanul să îi spună lui Ion să iasă, dar acesta nu a vrut să îl deranjeze, știind că era la masă, așa că oamenii legii s-au lăsat, pe moment, păgubași.După ce Ion Pietrariu și ciobanii s-au ospătat pe cinste, au hotărât să meargă să se predea pentru a reda libertatea familiei. Zis și făcut! De-ndată ce a dat ochii cu familia sa, haiducul le-a cerut iertare și le-a dat niște galbeni. După aceasta, oamenii legii l-au băgat la închisoare, alături de tovarășii săi, deși erau speriați ca nu cumva Ion să le dea drumul celorlalți prizonieri. În celulă, unul dintre ciobani a început să cânte la fluier și, deși aveau picioarele puse în butuci, au început toți să danseze cu atâta suflet încât au spart până și butucii. Au dat drumul și celorlalți prizonieri și s-au apucat împreună cu toții de hoții.
Într-o zi, pe când stătea Ion într-o crâșmă, a zărit o olteancă frumoasă, cu părul ca spicul de grâu și ochii la fel de cristalini ca apa rece de izvor. S-au dat în vorbă. Trecură câteva zile și cei doi se înțelegeau foarte bine. Acum, cu ajutorul femeii, potera dorea să îl prindă pe haiduc și, după câteva încercări, a și reușit. Au hotărât că cea mai potrivită pedeapsă pentru el era spânzurătoarea. O fată de boieri, văzându-l așa de frumos și gândindu-se la soarta sa crudă, a decis să îl salveze, căsătorindu-se cu el. Ion, neavând de ales, a acceptat. S-au cununat de-ndată. La un moment dat, rămânând singuri într-o odaie, Ion a întrebat-o pe fată dacă dorește cu adevărat să trăiască cu el. Fata, văzând pe fața lui că nici el nu prea dorea acest lucru, l-a lăsat să plece în lume.
A întâlnit-o iarăși pe olteancă și s-au pus împreună pe tot felul de nelegiuiri, luând de la bogați și  dând săracilor.
Într-o zi, trecând prin Pădurea Govorei, femeia a zărit, trecând la vale, un om. A pus pușca la ochi și l-a împușcat. Îngrozit, Ion nu a apucat să mai zică nimic că femeia a și întors pușca spre el. Văzând una ca asta, viteazul i-a luat-o imediat din mână și a apăsat pe trăgaci fără să mai gândească.
Au trecut câteva săptămâni și haiducul a început să aibă grele remușcări, căci o iubise foarte mult pe femeie. Pentru a-și limpezi gândurile, s-a dus pe malul Oltului și, într-un moment de agonie, a hotărât să intre în apele Oltului și să nu mai iasă de acolo.
Se spune că de-atunci, când Oltul iese din matcă, e semn că sufletul neostoit al haiducului Ion Pietrariu încă nu s-a resemnat și vrea să întâlnească din nou sufletul femeii mult-iubite, pentru a-și cere iertare și a fi veșnic împreună.
Povestile bunicului meu se reluau, iarnă după iarnă, de multe ori schimbate pe ici, pe colo, adăugite de diferitele călătorii pe care le făcea ”la vale”cu căruțele încărcate cu piatră sau cu var, cu pere sau cu prune afumate în cuștiubarele făcute din pământul lutos lipit de bunica an de an...A fost sau nu a fost haiducul Pietrariu un haiduc adevărat, a fost doar poveste de iarnă spusă copiilor și nepoților, nu am cum să știu. Dar, ce știu, este că nu o voi uita niciodată și că o voi povesti și eu nepoților mei!
Pe jumătate intraţi în legendă şi pe jumătate în istorie, haiducii au fost personaje care au aprins imaginaţia populară, născând poveşti şi cântece cu care au crescut generaţii întregi de străbuni de-ai noştri. Unii dintre haiduci au fost revoluţionari aflaţi în mijlocul evenimentelor conduse de Tudor Vladimirescu, care au dus la renaşterea naţională a României. Pentru istoricii şi mai ales scriitori romantici din perioada căutărilor naţionale ale românilor, haiducii erau simbolurile aspiraţiei către libertate, neatârnare şi dreptate a românilor. Adevărați eroi ce nu trebuie uitați!


Locul II - GAB2019

Biserica... cea călătoare

După o zi călduroasă de iulie a anului 2014, hotărâsem împreună cu sora mea să petrecem o după-amiază un pic altfel...o după-amiază de groază! Pentru a duce la îndeplinire acest lucru am stabilit că avem nevoie de o atmosferă cât mai potrivită și am decis că trebuie să mergem în... cimitir! Zis și făcut, mai ales că avem casa așezată tocmai lângă biserica din satul nostru, Anghelești!
Mergând prin cimitir, aproape mă împiedic de o lespede micuță de piatră pe care stă scris …7164. Ce să fie oare cu această cifră? Să fie o dată istorică? Să fie vorba de dimensiuni uriașe? De distanțe? Fiind curioasă din fire, las deoparte planul ”groazei” și încep să caut pe telefon informații legate de această cifră, de Pietrari, comuna noastră și despre contextul ce ar putea lega toate aceste informații. Misterul a fost repede dezlegat! Prietenul GOOGLE m-a ajutat să aflu conexiunile făcute: în toate descrierile oferite de știința căutării în surse virtuale era vorba despre una dintre cele mai vechi biserici din Vâlcea, dar și din Oltenia! Cu siguranță mulți dintre dumneavoastră, cinstiți cititori, nu bănuiați că între colinele împădurite ale Pietrarilor se află o asemenea comoară!
    La sfârșitul veacului al XVI-lea (mai exact la 1656, an ce este echivalent vechiului an 7164) a fost ctitorită pentru prima dată  Biserica din lemn Anghelești-Cărpiniș sub hramul „Sfinților Împărați Constantin și Elena”, ce mai târziu avea să apară și cu hramul „Sfântul Nicolae” în diferite izvoare istorice. Mica bisericuță, folosită de noi, de copii, ca ascunzătoare în jocuri, o știam așa de bine: construită din grinzi masive de stejar, cu un pronaos poligonal, având o formă ce parcă semăna cu o navă, lipsindu-i pridvorul, statea de straja de veacuri in cimitir, ascultand parca, cu talpa-i intinsa pe pamantul uscat de vremuri, tanguirile sufletelor stramosilor nostri. Bisericuța noastră nu avea turn, ca celelalte biserici, iar tinda-I era largă, în timp ce naosul şi altarul pareau decroşate treptat.
 O istorie și mai ciudată are acest lăcaș: se pare că aceasta a fost construită la Genuneni, sat ce face parte din comuna Frâncești, și dată, printr-un schimb misterios, la Pietrari.
   Unele legende atestă că aceasta a fost schimbată pentru avere, în timp ce altele povestesc cum a fost folosită într-un schimb de artefacte. Legenda mea preferată este de departe aceea că biserica a fost un dar de consimțământ dat de proprietarul acesteia pentru comuna Pietrari; un dar de mariaj dacă pot să-l numesc așa.
    Povestea începe nu cu obișnuita sintagmă ”A fost odată ca niciodată…” ci cu ipoteza destul de plauzibilă că această biserică a fost construită cu scopul navigării pe mare, astfel explicându-se și forma navală a acesteia. Transformarea în biserică a fost un simbol pentru dragostea celor doi creștini, soț și soție, el din Genuneni, ea din Pietrari, care hotărâseră să plece pe mare cu ea, după ce ar fi coborât pe Olt, apoi pe Dunăre, doar că o furtună le-a zădărnicit planurile. Singura care s-a întors printr-un miracol a fost barca, exact în locul din care au plecat cei doi spre noua lor viață, în Genuneni, parcă încercând să dea timpul înapoi, cu scopul de a-i avea înapoi la ea.
     Deoarece femeia, fiica unui preot din Pietrari, era foarte credincioasă, urmând îndeaproape calea lui Dumnezeu, locuitorii din Genuneni au hotărât să trimită barca în Pietrari, transformând-o într-o bisericuță, astfel ca toată lumea ce intră în ea să-și recupereze speranța, să se întoarcă la origini, așa cum a făcut biserica noastră călătoare.
     După cum am spus mai sus, aceasta a fost mutată la Pietrari cu scopul de a fi un dar, doar că atunci când a fost asamblată înapoi, bucată cu bucată, una dintre grinzi, cea care preciza vechimea construcției, a fost pusă invers. Din această cauză, până să fie mutată la Muzeului Satului de la Bujoreni, locul unde poate fi vizitată în prezent, nu s-a știut cu exactitate vechimea, valoarea sau proveniența sa. Cât timp a aparținut comunei Pietrari,nimeni nu a avut nicio posibilitate să știe adevărul, legenda bărcii ce aduce speranța în viața oamenilor pierzându-se în negura vremilor.
Din timp în timp, trecem pragul muzeului pentru a o prăznui și pentru a aprinde o lumânare în memoria celor ce nu mai așteaptă de veacuri să apară speranța la orizont.

Locul III- MALI2019

Taina cufărului ascuns

Mereu m-am intrebat de unde vine numele comunei noastre...De la ce ar putea sa vină ,,Pietrari"? Vara trecută am descoperit acest mister...
Eram la bunica mea în podul casei când mi-a atras atenția ceva. Era un cufăr maro, prăfuit, cu un model auriu pe margini. L-am deschis, iar înăuntru era răspunsul la întrebarea mea. Înconjurat de o mulțime de hârtii îngălbenite de trecerea timpului, în mijlocul cufărului se afla un jurnal cu coperți din piele legate cu un fir ce părea să fie din aur. L-am deschis, iar pe prima pagină scria anul…1536. Era exact anul atestării documentare a satului Pietrari. Cuprinsă de curiozitate, am început să-l citesc entuziasmată. Pe filele îngălbenite de trecerea timpului stătea scris cu o caligrafie excepțională că în vremurile de demult existau nişte creaturi din piatră numite Pietrei care în timpul războaielor apărau localitatea. Erau ființe făcute din piatră din cap până-n picioare, astfel încât doar ochii verzi ca frunzele se puteau distinge printre mormanul de pietre care odată ce simțeau invadatorii, prindeau viață. Toți dușmanii se întrebau cum o comună atât de mică și de neînsemnată rămăsese întreagă și neatinsă de-a lungul atâtor războaie pe care, de cele mai multe ori, le și câștigaseră. Într-o zi, ceilalți oameni din afară şi-au dorit și ei să afle motivul pentru care cei din Pietrari nu pierduseră niciun război. Aşa că, într-o noapte s-au adunat sute de oameni pentru a invada satul şi au descoperit secretul. Imediat ce au pus piciorul pe pământ, în fața lor s-au adunat toate pietrele care pe loc au alcătuit  o armată de creaturi uriaşe. Atunci când s-au apropiat, oamenii au fugit speriați, uitând de motivul pentru care veniseră, jurând că niciodată nu se vor mai apropia de acel loc ,,blestemat". Ce s-a întâmplat cu uriașele creaturi din piatră, încotro s-au dus și pe unde și-or odihni crenelurile, nimeni nu mai știe. În onoarea celor care au apărat comuna veacuri în şir, numele comunei este Pietrari. Ușor, ușor, am ajuns și la sfârşitul jurnalului unde scria că dacă te duci într-o anume vară, la ceas târziu în noapte, pe coastele abrupte ale dealurilor din Pietrari poți auzi cum pietrele scrâșnesc între ele povești despre războaiele la care au luat parte și despre cum fără ele, noi, cei care trăim astăzi pe aceste meleaguri, nu am mai fi fost aici.


Sectiunea  DESEN/PICTURĂ

Locul I - GEO2019



Locul II - DAR2019




Locul III - ANA2019

 Locul III- PAT2019

Lucrările premiate au fost jurizate de un juriu ce a fost compus din Anamaria Sandulescu,  prof. de limba și literatura română, Tatiana Sima, prof. de religie și desen și bibliotecar, Crina Popescu. 
Cu ocazia festivităţii de încheiere a anului şcolar, s-a realizat jurizarea tuturor lucrărilor înscrise la concursul  ”Vâlcea, colț de rai”, ediția 2019, faza locală, câștigătorii fiind premiați.

Bibliotecar,
Crina Popescu.