Valea Mare - Câștigătorii concursului ,, Vâlcea, colț de rai,,

Valea Mare - Câștigătorii concursului ,, Vâlcea colț de rai,, - etapa locală 2017

                                                   Desen/Pictură

                                                  Premiul I


                                          R.A.I.

                             Premiul al- II -lea
                                    B.L.G.
                        

 

Premiul al- III- lea

 

C.I.C.

                                            Mențiune
                                   T.R.U.

                                                 Bibliotecar,
                                            Stroe Viorica

Galicea- Câștigătorii concursului ,, Vâlcea, Colț de Rai”- faza locală 2017

Premiul I- Secțiunea, Proză scurtă

Povestea unei cărţi

Era vară. Soarele mângâia delicat fiecare floricică în parte şi cocea roadele pomilor de vară
Eu cu sora mea, fiind în vacanţă , ne plictiseam foarte tare. Neavând ce face am hotărât să mergem într- o pădure umbroasă, la iarbă verde. Acolo chiar dacă era cea mai linistită zonă se întâmplau lucruri puţin ciudate.
Am văzut un om care purta pălărie si era îmbrăcat cu un halat gri. Curioasă fiind, l- am urmărit, dar nu după mult timp mi- am dat seama că mă văzuse.
M- am apropiat, mi- a dat ceva să beau şi am adormit.
Când m- am trezit eram în laboratorul pe care îl visasem în urmă cu trei zile. În el erau semne de punctuaţie, cărţi care vorbeau , personaje din poveşti şi multe alte surprize. Mă Întrebam dacă visez sau ceea ce se întâmpla era adevărat. Ei bine, totul era real .
Laboratorul ,,magic” arăta ca un laborator normal dar toate lucrurile ce se petreceau acolo îl făceau într-adevăr special, ceva de vis.
Iarăşi venind acel om ciudat mi-a dat ceva să beau. De data aceasta însă m-am trezit lângă sora mea pe iarba verde, mătăsoasă .
Aceasta a fost cea mai specială si ciudată zi din viaţa mea.

BAI 2005

Un peisaj de primăvară
Zâna luminoasă şi divină a bătrânului an sosise. Pe un câmp stătea macul roşu la faţă care dormea dus pe acea lume, suave floricele galbene, ghiocei cu clopoţei de argint, toporaşi ce se închinau gingaşelor lăcrămioare, clopoţei și măzărele îmbătate de parfumuri.
Lumina se cernea în ploaie caldă și deasă de soare. Vieţuitoarele ies din ascunzişurile lor. Roiuri de musculiţe se roteau într- un joc grăbit. Un graur stă nemişcat pe o ramură groasă de copac. Păsări mărunte se chemau de pe vârfuri de nuieluşe. Zboruri de gâze cu aripi strâvezii se încrucişau. Fluturi jucau pe deasupra ierbii dese şi un iepure sta pitit pe labe cu urechile lăsate pe spatele gheboşat.

BAI 2005

Zâna vară
Vara, fiica cea mai strălucitoare dintre anotimpuri a venit cu miresme în grai și pe la noi. Ea a chemat copiii în vacanță, ea a făcut ca toată natura să fie plină de culoare.
Prin livezi și grădini, fluturii aleargă din floare în floare. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se resfiră din înaltul cer. Pomii, încărcați în lumină și culoare, sunt în sărbătoare. Pe sub copaci, vara cu gene din mărar, ochii de muștar și obrajii de caisă, a plantat multe și felurite ciuperci. Vântul poartă pe aripile sale puful păpădiilor și miresme dulci de vară.
Marea cea nesfârșită cu valuri înspumate și nisipul fin și argintiu cheamă copiii în vacanță.
Pe câmpia aurie au ieșit florile albastre de cicoare, mai curate ca albastrul cerului și valurile de grâu. Văzduhul pare inundat de lumina ce izvorăște de pretutindeni, din înălțimi. Pâraiele se despletesc în cărări de argint. Pentru râuri și lacuri s- a ales un albastru strălucitor și transparent. Natura îi zâmbește soarelui gata să apună. Păsările își înmoaie penele în albastrul cerului, își poartă aripile prin verdele ierbii. Cântecul păsărilor se împletește cu cântecul copiilor. În nuferi, ca- n niște potire plutitoare, curg raze de aur. Șoapta pădurilor și susurul apelor ne mângâie auzul.

BAI 2005

Eu şi Zâna dorinţelor
Într- o zi stăteam şi mă gândeam cum ar fi să merg pe Lună. Fiind plictisită, am citit o poveste în care era vorba de un copil pe nume James, care a călătorit cu o piersică uriaşă, până la nori. Brusc mi- a venit o idee.
Am luat o căpşună din grădină şi m- am dus la Zâna dorinţelor, care nu stătea prea departe de mine. Odată ajunsă la casa ei, am bătut la uşă, dar nu era nimeni. Am mai bătut o dată. Tot nimic. Zâna era la mine acasă şi bătea şi ea la uşa mea. Am mers încet pe drumul prăfuit, până ce am ajuns acasă. Acolo am văzut- o pe zână plângând.
-De ce plângi, Zâna a dorinţelor? am întrebat- o apropiindu- mă încet de ea.
-Nişte hoţi mi- au furat bagheta şi nu pot face nimic făra ea! a răspuns Zâna, printre lacrimi.
-Te pot ajuta eu să o recuperezi, dar aş avea nevoie ca şi tu să îmi faci această căpşună mică într-una mare, cu care să pot zbura pe lună.
-Desigur! Şi îți mulţumesc, pentru că mă ajuţi.
- Eu îți mulțumesc, pentru că îmi îndeplinești visul!
-Păi, cu asta mă ocup.
- Apropo, am văzut nişte oameni ciudaţi intrând în casa ta când am venit, dar am crezut că au venit pentru a le îndeplini dorinţele.
-Păi, ce mai aşteptăm? Haide să- i căutăm!
Mergând din nou spre casa Zânei am văzut nişte urme care duceau în dormitor. Acolo ţinea Zăna dorinţelor, bagheta magică.
Hoţii erau ascunşi sub pat. Când i- am văzut, i- am speriat și le- am luat bagheta.
Zâna mi- a mulţumit şi drept răsplată a transformat căpşuna cea mică într- o căpşună imensă.
-Mulţumesc! Vrei să vii cu mine pe Lună?
-Cum aş putea să ratez aşa ceva?
Am plecat spre Lună. Pe drum am văzut foarte multe stele. Când am ajuns, m- am uitat spre Pământ, care arăta mai mic decât imi imaginasem.
Dintr- odată am auzit un zgomot şi speriate am plecat spre casă. Pe drum era să ne lovim de un asteroid. Din fericire am ajuns tefere acasă.
-Pa! a spus Zâna.
-Pa!
Aceea a fost ce mai frumoasă zi.
BBG 2007




Întâlnire cu bucluc
Au fost odată doi copii care nu se înţelegau deloc, dar pe măsură ce creşteau se înțelegeau din ce în ce mai bine. Este vorba de un băiat pe nume Raul şi de o fată pe nume Bianca. Amândoi erau timizi.
Când Raul şi- a făcut puţin curaj, a invitat- o pe Riana în oraş:
-Vrei să vii cu mine la o cină ro....?
-Ro, ce ?
-Romantică.
- Desigur.
Raul a respirat uşurat. Riana l-a luat de mână.
Acesta mai avea puţin şi leşina.
-Haide, mergem? a întrebat Riana.
-Da.
Când au ajuns, chelnerul i- a întrebat ce vor să comande.
-O pizza! au strigat amândoi deodată.
-Şi de băut?
- Eu vreau un fresh de portocale, a spus Riana.
- Și eu la fel.
Cei doi au mâncat pizza şi li s- a făcut sete, dar din neatenţie, a luat fiecare paharul celuilalt.
-Scuze! au spus amândoi odată.
Într- un final a venit şi nota de plată.
Raul se caută prin buzunare, dar nu găsește portofelul, aşa că ridică din umeri.
-Ce e ?
-Nu găsesc portofelul.
-Nu-i nimic, plătesc eu .
-Ok. Să şti că îmi pare rău. Nu voiam ca prima mea întâlnire să se termine aşa.
BBG 2007


Ţara copilăriei
În Ţara copilariei toate casele au diferite forme, iar la ferestre este câte un tobogan. Copacii sunt făcuţi din bomboane de diferite culori. Depinde ce anotimp este. Acolo nimeni nu se plictiseşte şi adulţii se pot face din nou copii, dar pentru asta trebuie să mănânce puţin dintr- un tufiş, care este facut din biscuiţi, iar apoi să bea apă din fântâna tinereţii.
Acolo nimeni nu trebuie să muncească pentru că, dacă o persoană îşî doreşte ceva, se îndeplineşte. De exemplu un copil şi- a dorit să aibă o piscină în faţa casei şi a închis ochii, a numărat până la trei şi piscina a apărut în faţa casei lui.
Şcoala este făcută din turtă dulce. Bănuiesc că știți cu toţii povestea cu casa de turtă dulce. Ei bine este şcoala de turtă dulce. Mai exact pereţii, acoperişul și podeaua, tablele sunt facute din lemn dulce. Catedrele, băncile şi scaunele sunt făcute din îngheţată, dar nu se topesc.
La şcoală copiii învaţă despre cum să se comporte. Cel mai des copiii ascultă poveşti citite de doamna profesoară sau recită poezii.
Mi- ar plăcea să facem şi noi asta la şcoală pentru că nu am mai primi teme.
Totuşi există câteva reguli, cum ar fi: să nu se certe nimeni, toţi copiii trebuie să fie cuminţi şi ordonaţi şi nu trebuie ca părinţii să- şi certe copiii.
Cam aşa arată ,,Ţara copilăriei ‘’, pentru mine.
BBG 2007


Premiul al II- lea- Secțiunea Proză Scurtă

În pădurea fermecată
Lângă casa mea, se află o pădure, dar mai diferită. Copacii erau foarte înalți, iepurii aveau labe de cristal, norii erau roz, păsărelele cântau duios, aerul era cald și îmbietor.
Acolo, răsăritul părea a fi o minge de foc pe un fundal luminos și azuriu.
Lacrimile păsărilor se transformau în flori, iar mici râsete zglobii se auzeau din tufișuri.
Mă plimbam voioasă pe acolo, iar iarba îmi gâdila tălpile. Gândăceii zburau deasupra capului, iar ciupercile chițăiau voios.
Deodată în fața mea au apărut doi spiriduși, ce mi- au spus că îmi vor îndeplini trei dorințe.
Văzând cât de urât îmbrăcați erau, mi- am dorit ca toți spiridușii să aibă un trai fericit.
A doua oară, mi- am dorit să am doi iepurași cu labele de cristal, ceea ce s- a și rezolvat.
La a treia dorință mă cam îndoiam, deoarece nu aveam ce să cer. Dar, până la urmă, mi- am dorit să cunosc pădurea foarte bine.
Spiridușii m- au luat de mână, apoi mi- au spus povestea fiecărui gândăcel, copac sau animal.
Înainte de a ne despărți, ei mi- au făcut cadou două vulpi, iar cu lacrimi pe obraz mi- au spus că nu ne vom mai putea revedea vreodată.
Eu, i- am îmbrățișat și le- am urat rămas- bun.
Deși dispăruseră, întotdeauna, ceva divin, mă făcea să văd chipul lor zâmbitor pe fiecare frunză proaspătă, cu culoarea fragedă.
Ploaia 2003


Norii
Se apropia ploaia. Nourii de pe boltă se îngroșau, mâncând albastrul cerului. De sus, ploaia curgea tot mai deasă, măruntă și caldă.
Săgeți lungi de aur, fulgerând în sus și în jos, nelinișteau lacul.
Vântul șuiera sălbatic. Norii negri cerneau ploaie. Deveniseră și ei sălbatici, parcă urlau.
Dar după ce ploaia se opri, deveniră albi, pufoși, împrăștiind căldură nu fulgere.
Cerul parcă îi mângâia lin. E incredibil cât de mult pot schimba starea vremii, de la cald și fericire la urlet și furie.
Cerul ar părea neinteresant dacă nu s- ar ivi aceste minunății din ceață, ce oferă lacrimi sau căldură.
Ploaia 2003


Ploaia
Ploua. Era o zi de vară. Ploaia deasă de lacrimi cădea ușor pe pământ. Picăturile de ploaie sticleau ușor în lumină. Într- un ascunziș, doi iepuri roșcați își mișcau ușor boturile crăpate.
Băteau vânturi ușoare. Se auzea un șuiet adânc, ca o chemare. Roiuri de musculițe se ascundeau pe unde apucau. Pe deasupra ierbii dese atârnau picături.
Norii din vată de zahăr se mișcau lin, ca într- un dans. Soarele străbătea câmpiile înverzite. Ploua cu soare, ploaia devenind din ce in ce mai caldă.
Câțiva șoricei alergau prin iarbă. Era mirific să privești această ploaie cu sunete ușoare.
Veverițele ascultau din scorburile lor sunetele și parcă le înțelegeau.
Ploaia încetase. Toate viețuitoarele ieșeau din ascunzători. Nu era frig. Era doar puțină răcoare, cu un șușotit prelung, ce aducea aminte de frumoasa poveste a ploii.

Ploaia 2003 Premiul I- Secțiunea, Poezie

Casa copilăriei
Nu e casă mai frumoasă ,
Cum e casa părintească,
Locul în care m-am născut,
Cu fratele am crescut.

E casa copilăriei,
Dar şi locul bucuriei,
Nu mi-aş da copilăria,
În ea îmi este bucuria.

Cât copil încă mai eşti,
Viaţa pare ca în poveşti!
Dar atunci când creşti mai mare,
Viaţa, nu mai e o floare!

Când ţi se scurtează,
Anii tăi îţi sunt povaţă,
Şi atunci îţi vei dori,
Să mai poţi copilări.

Îmi aduc aminte bine,
De a mea copilărie,
Când stăteam cu mama mea,
Şi-mi spunea ce e viaţa.
LEU13

Iarna
Cerul albastru întunecat,
Freamătă neîncetat,
Stârnind furia norilor
Şi ştergând culoarea zorilor.

Raze palide de soare,
Se ivesc de după nori,
Dansând pe zăpada lucitoare,
Fulgi micuţi desprinşi de printre nori.

Fulgi micuţi ca de smarald,
Se risipesc prin toată lumea,
Covorul alb de iarnă imaculat,
Se întinde cât lumea.
LEU13


Străinătatea
Prin străini viaţa e grea,
Nimeni nu te- ar ajuta,
Nu eşti cu familia,
Şi n- o ai pe mama ta.

Când pleci în străinătate,
Dorul de ai tăi te arde,
Şi când vi acasă la tine,
Zici: ,, Niciunde nu-i mai bine!”

Tot strângi bani să faci avere,
Atât cât eşti în putere,
Dar când ai îmbătrânit,
Te întrebi ,, De ce- ai muncit?”

Şi atunci când ai mulţi bani,
Ţi- ai făcut şi mulţi duşmani,
Tu le spui că ai tras greu,
Să fie banul al tău.


Nu vei trăi cât pământul!
Şi ţie îţi vine rândul,
Să munceşti prin ţări străine,
Vărsând lacrimi în suspine.
LEU13

Premiul al II- lea- Secțiunea Poezie
Ești mama mea și te iubesc
Ești mama mea și te iubesc,
Că tu mi-ai dat viaţă,

Intotdeauna mă ocrotești,
De răul cel din viaţă.
Îmi dai sfaturi cum să fiu,
Și mă îndrumi spre bine,
De dragul meu, că- s fiul tău,
Și- ți place de mine.

Iţi multumesc că m- ai crescut,
Că te ocupi de mine,
Şi că mă înveţi să fiu cuminte,
Ca să îmi fie bine.
Ady05

La altar
La altar copiii vin,
Cu frunţile deschise,
Deşi cu suflet senin,
Sunt cuceriţi de visuri.

Şi roagă Domnului în gând
Şi ascultă liturghia,
Ei sunt îngeri pe pământ,
În ei e veşnicia.

Noi îi privim, ne bucurăm,
Şi îi luăm de mână,
În lumea mare îi purtăm,
Și suntem împreună.

Vin la altar copiii , vin
Cu porumbei in braţe,
Ei ne iubesc și îi iubim,
Cât mai suntem in viaţă.
Ady05

Rugăciunea de Înălțare
Niciodată nu m- ajunge,
Bunicul meu pe cărare,
Mergem pentru rugăciune,

Doar la Sfânta Înălțare.
Eu am pașii mei și iuți,
El păseşte rar, agale,
Greutate mare n- are,
Duce doar o lumânare.

Tu ești mucul de lumină,
Spune zâmbitor bunicul,
Eu sunt rest de lumânare,
Mi s- apropie sfârșitul.

Auzind a lui cuvinte,
Mă- mplinesc pe acea cărare,
Mergem pentru rugăciune,
Rugăciunea de Înălțare.

Ady05


Premiul I- Secțiunea, Desen 074NAN

 

                                        
                                            Premiul al II- lea                           ALE2007

  Creații video

https://www.youtube.com/watch?v=58h10ipa-WE

https://www.youtube.com/watch?v=43PJV77Ht24

Castigatorii concursului "Valcea, colt de rai, Păușești-Măglași, etapa locala, 2017"

Castigatorii concursului "Valcea, colt de rai, Păușești-Măglași, etapa locala, 2017"

Desen / Pictură
Premiul I - NORIȘOR, cu lucrările:
   Monumentul Eroilor

   Toamna 

   Florile zilelor mele cu nori

Premiul al II-lea - VIORELA, cu lucrările:

   Vaza cu flori 

   Icoane 

Premiul al III-lea, PONEIUL ALBASTRU, cu lucrarile:

   Toamna 

   Dans in livada 

   Joaca naturii 

PROZĂ 

Premiul I, ZBOR, cu lucrările: 

O viață, două războaie

Grupul de oameni în zdrențe,murdari și de mult timp nebărbieriți, care noaptea mărșăluiau și ziua se ascundeau în păduri, acum se micșorase,din nouă rămăseseră patru. Unii ajunseseră, poate, la casele lor, alții… alții, poate, Dumnezeu știe…Acum se despărțea de tovarăși și Iacob Deliu, Ghiță așa cum îi spuneau cei apropiați  și măglășenii de pe valea Olăneștiului . La noapte sau, poate, dimineața până în zori spera să fie acasă .Murdar și obosit, dar cu un licăr de lumină în ochi, înainta prin desișurile pădurilor spre ieșirea din noapte, înainta spre casă și-n mintea lui gânduri și imagini dădeau năvală.

Tot într-o dimineață, după ivirea zorilor, însă,se despărțise de soția sa, Maria și de copilele lui, după ce trecuse pe la neamuri, pe la prieteni și vecini și-și luase , bărbătește , rămas bun.

"Ghiță, Ghiță, să ai grijă, să vii îndărăt!..." îi strigase Maria încercând să-și țină firea, la despărțire. Lacrimile, însă îi invadaseră ochii migdalați, care priveau cu dragoste și duioșie spre fetițele lor, cea mică de doi anișori și cea mare, cu doar trei ani mai mare decât cea mică, care stăteau lângă poartă, îmbrăcate in cămășuțe de in și se sprijineau una de alta.

 -"Mamă, unde pleacă tata?'' îngână cea  mai măricuță .

Mama, Maria, tace. Înecată de plâns, îl conduce cu privirea pe Ghiță, care coboară spre centrul comunei ''în vale''. După un timp, mai mult ca să se audă pe sine, decât să răspundă copilei, spune:

-''Pleacă la război, mamă… la război… acolo se duce''…

"Caporal Deliu cu grupa te amplasezi în vale!

-                    Domnule locotenent, nu avem câmp de tragere și nici nu ne putem retrage...

-                    Caporal, ordinul nu se discută, ocupă poziția și nu uita ultimul om, ultimul cartuș!"

Într-un ceas, îndemnul "Ultimul om, ultimul cartuș" se dovedea imposibil de realizat, căci micul pluton, încercuit de nemți înarmați până-n dinți , nu a avut răgaz să riposteze și nici să gândească altă ieșire din această situație, decât fără arme și cu mâinile ridicate. În lagăr, mizeria, foamea, frigul din perioada rece a  anului erau lucruri pe care prizonierii le suportau, se obișnuiseră cu ele. Moralul le era întărit de speranța că într-o zi războiul se va sfârși și, cu ajutorul Bunului Dumnezeu din prizonierat se mai putea reveni acasă. De la o vreme, însă, în lagăr, ceva era de nesuportat și aducea disperare in sufletele prizonierilor. În fiecare dimineață, o căruță încărcată cu prizonieri morți ieșea din lagăr. Tifosul exantematic, o molimă ciudată, răspândită de păduchi de la omul bolnav la cel sănătos, își făcea de cap nestingherit si nimeni nu putea știi daca mâine va fi mort ori viu.

"Aici ne e sfârșitul, aici murim…" spuneau deseori cu amărăciune prizonierii deznădăjduiți  si vorbele astea se țineau scai de mintea lui Iacob Deliu, român cu dragostea de glia strămoșească, vânjos și curajos de la poalele Subcarpaților  Getici .

"… să fii atent! Să te ferești, Ghiță!" fuseseră ultimele cuvinte pe care le auzise de la soție în ziua  plecării lui la război.

"Să te ferești, de cine și cum?" se întreba Ghiță când în jur păduchi mișunau ca furnicile , iar lângă el cineva murea zilnic. În lagăr circulau zvonuri descurajante pentru prizonieri, zvonuri care se spuneau cu fereală la ureche:

   " Mai durează, mai durează, nemții nu au ajuns la Iași. Am auzit că rușii nu mai luptă, fug de pe front. Li s-a urât de  când țarul îi tot ține în războaie. Of, of  de s-ar termina odată!..."

   "Bă ce am ajuns!" își spunea Ghiță deseori în gând…"ăștia se bucură să câștige nemții războiul"…

Da, si la asta se gândeau prizonierii, căci lagărul cu dezumanizarea pe care o producea, făcea să dispară încet, dar sigur, puternicul sentiment de patriotism care-i animase pe toți când porniseră la război. Libertatea, fericirea de a mai fi odată în bătătura casei lor, strângându-i în brațe pe ai lor, gândul de a scăpa din infernul în care nu glonțul , ci microbul te omora, îi determina pe mulți prizonieri să spere și să spună:

   " Dacă se termină războiul, și nouă ne dau drumul!..."

Dar războiul nu se termina . În lagăr se auzise ,de asemenea că între România si Germania exista un armistițiu prin care se spera să fie posibil și un schimb de prizonieri și asta genera  întrebări printre captivi.

   "- Ce zici , camarade, s-or gândi ei să schimbe și prizonieri?

-   Care prizonieri, bă, românii au dat prizonieri rușilor si rușii cu revoluția lor le-au dat drumul.  Atunci …"

Locotenentul Petrache era ultima speranță a celor care mai credeau ca pot fi liberi. Cei mai mulți prizonieri așteptau, nu se mai gândeau la nimic. Ce așteptau ?...polonicul cu zeamă chioară și bucățica de pâine, în rest, ce-o da Domnul. Auzise și Ghiță de la cineva cum că învățătorul avea un plan, o socoteală de om cu carte. A încercat Ghiță de câteva ori să se apropie de omul acela tăcut și gânditor despre care se spunea că fusese luat prizonier în timp ce, cu pușca mitralieră acoperea retragerea plutonului său. Cu Petrache, însă, nu se putea vorbi. Și totuși , într-un moment potrivit, Ghiță a reușit să-i vorbească.

   "- Domnule locotenent, ce facem?

-                    Băiete, ești însurat, ai copii?

-                    Sunt, domnule ….fata mare am măritat-o, mai am două mici.

-                    Bine , și tu vrei să mori?

-                    …aleg să mor în picioare, ucis de un glonț pentru o clipă de libertate, decât să mor în genunchi, ucis de tifos și uscat de dorul libertății…."

Într-o seară, după două zile cu ploaie torențială care muiase pământul, cineva l-a luat de-o parte și i-a spus " În noaptea asta, după ce toți se culcă, o șterpelești, știi unde!..." Aproape de miezul nopții, pe sub sârma ghimpată a lagărului, unde se săpase cu mâinile goale o adâncitură în pământul moale, târâș au început să iasă prizonieri care aveau curajul de a-și risca viața pentru "o clipă de libertate". Unul, doi, trei…Grupul care aștepta culcat să se elibereze se mărise la zece-cincisprezece oameni. Al nouălea și cel din urmă fusese Ghiță. Acțiunea lor fusese descoperită. Prima clipă de libertate a lui Ghiță a fost urmată de un foc de armă și camaradul său, care urma să se strecoare pe sub sârma ghimpată,după el  a fost împușcat. În zgomot de mitralieră si lătrat de câini, cei nouă camarazi au alergat în noapte cu forța pe care ți-o dă libertatea, îndepărtându-se  de lagăr , la comanda locotenentului  până au dat de o pădure. Acolo i-au prins zorile. Scăpaseră! Scăpaseră, dar nu erau liberi.

    "Băieți, suntem in teritoriul ocupat. Să dea Domnul să ajungem cu bine la casele noastre, dar un timp și, Doamne ajută! să nu fie mult, trebuie să ne ascundem. Dacă, Doamne ferește, ne găsesc nemții, vor afla că am dezertat din armata română, nicidecum că am evadat din lagăr. Vii, mai există o șansă să ne mai arăm ogorul cândva și să ne apărăm bărbătește cu arma in mână libertatea noastră și a țărișoarei ăsteia… Morți însă… odată ajunși acasă, mai nimeni să nu știe de voi, iar noi după această îmbrățișare nu ne cunoaștem" le-a  mai spus locotenentul Petrache, ca ultim ordin la despărțire.

   Șirul imaginilor și gândurilor care  îl însoțiseră pe Ghiță tot drumul spre casă s-au curmat brusc în zorii zilei când Iacob Deliu a sărit pârleazul din fundul grădinii sale și a intrat pe poarta din dosul curții. Într-un colț al curții, retras pentru a  nu fi văzut din drum, Ghiță îmbrățișa  cu privirea bătătura casei sale cu toate câte se găseau acasă, acum când încă nu se luminase de ziuă și nu îndrăznea să intre în casă. Veta, copila sa cea mică, l-a zărit și a alergat într-un suflet la maică-sa:

    " Mamă, mamă, a venit țiganul să potcovească boii!

  Erau vremuri grele, de război și pentru a-și ajuta familia, Ghiță mai ieșea noaptea din curte la sapă ori la coasă, îmbrăcat în haine femeiești și însoțit de Maria. În beciul  casei unde se ascundea avea o putină mare în care intra și o acoperea bine cu capacul. Se  ferea de oricine, neamuri, rude, chiar si de fetele lui. Așa a trecut vara. Toamna era , și ea , pe sfârșite și Ghiță aștepta. Ce aștepta nici el nu mai știa…

   "Dacă, n-or  să plece nemți?Cât  o să mai pot sta ascuns?..."

Mai  mergea Maria"pe vale"  și îi mai aducea vești despre ce  a mai  auzit, despre ce vorbea  lumea în legătură cu războiul. Într-una din acele zile de toamnă târzie, Maria s-a văzut în taină, ca de obicei ,cu Ghiță și i-a spus:

"- Ghiță, să-ți spui ceva. Am auzit  că au fugit nemții,se duc spre tara lor…

- Mario, să nu fie o minciună?

- Nu , Ghiță, așa e. S-au schimbat lucrurile și pe la primărie…"

Când Ghiță a fost convins că armata română s-a întors din Moldova, într-o seară  i-a spus, Mariei:

"Caută niște haine pentru mine că mâine plec la Râmnic, mă duc la regiment".Mirată , Maria a întrebat:

"-La regiment, de ce?

-Păi, acum s-a schimbat calimera…trebuie să se știe că am evadat din lagăr, altfel s-ar crede că am dezertat din armată.

- Și dacă te trimit pe front, mă Ghiță?

- Mă duc, Mario, mă duc, căci a fi prizonier în casa ta e totuna cu a fi la război….''

Trecuse mult timp de la întâmplările povestite. Era prin septembrie '44 și armata rusă rechiziționa care cu boi pentru transportul muniției. La primăria din Păușești-Măglași erau adunați oameni care aveau boi și car. Vocea gravă a unui funcționar se auzea până departe:

''Mâine dimineață toată lumea cu carul cu boi să fie în centru comunei. Se merge la gară, se încarcă muniție și se transportă până la Târgu Jiu. Nu e mult, într-o săptămână sunteți înapoi. Li se vor confisca boii celor care nu se conformează… că trebuie plătite datoriile de război.'' Iacob Deliu, Ghiță, om gospodar, avea și car și boi, pe care îi considera tovarășii lui de muncă. Era bătrân, Ghiță, dar de dragul boilor a plecat într-o dimineață  tristă de toamnă, din nou, spre front.

''Mă duc, Mario, că până la Târgu Jiu mă târăsc eu. Eu n-am încredere în ăștia, de n-oi fi lângă Bourean și Prian ni-i iau și îi dau la ruși '' a mai spus Ghiță soției înainte de a porni cu tovarășii săi de muncă spre front. Totul fusese o minciună, așa cum intuise Ghiță. Convoiul carelor a mers prin ploile reci de toamnă cu boii înfometați și oameni obosiți până la Arad.  După  vre-o lună, tot într-o dimineață tristă ca aceea în care avusese loc corvoada pentru război a intrat pe poarta din față a bătăturii sale, Ghiță. Murdar, târhobit, bolnav, cu picioarele umflate ca niște butuci, așa cum pășise în alți zori de zi în curtea casei sale, în urmă cu multă vreme când evadase din lagăr în timpul primului război mondial. Ochii lui senini ,atunci erau ,acum lipsiți de orice licărire.

   ''-Veniși, Ghiță?!...'' îl întâmpinase grijulie Maria.

    -Venii, Mărie! răspunse Ghiță cu un prelung oftat.

    - Păi, boii, carul?...

    -Boii… i-au mâncat rușii, carul…cine să mai tragă de el?...

Acestea nu sunt întâmplări dintr-o poveste, cum pot părea, sunt întâmplări adevărate trăite de un străbun al meu, cândva, în prima jumătate a secolului trecut. Întâmplări acestea le-am  aflat de la bunicul meu , care le știe din spusele, de nenumărate ori, ale mamei sale, copila care în urmă cu un veac a alergat într-un suflet la mama Maria să-i spună că: ''a venit țiganu' să potcovească boii…''                                                        

                                                          Zbor

                                                         (Vâlcea , colt de rai 2017)

Dacă  gândurile mele ar fi păsări…

Eu sunt un infinit de gânduri, care zboară libere și repede, repede de colo până colo asemenea unor păsări care străbat lumi de basm unde totul este posibil și binele învinge ,întotdeauna răul.

Gândurile mele au aripi   viu colorate, puternice și în stare să mă ducă sus , tot mai sus,spre soare sau aripi plouate, fără strălucire, în care îmi ascund capul să nu mai văd lacrimi curgând și nimeni să nu îmi vadă oftatul, aripi, care mă duc jos, tot mai jos spre noroiul plânsului pământ. Gândurile mele…nimeni nu le  cunoaște și nu le înțelege în totalitate, mai  ales dacă ele nu sunt șoptite sau, tare , rostite.Există,însă o singură ființă pe această lume care îmi înțelege fiecare gând rostit sau nerostit, care simte fiecare bătaie a aripilor gândurilor mele, aceste păsări frumos cântătoare, curajoase, neobosite, agitate pe timp de furtună și  blânde pe vreme bună. Ea este mama…

Dacă gândurile mele ar fi păsări, singurul loc unde și-ar putea face cuib și-ar putea locui liniștite, ar putea fi rostite fără teama, ar putea visa liber la  câte  în  stele si-n lună  este geamul tău, dragă mamă, geam prin care veghezi neobosit la pacea mea și a infinitelor mele gânduri…

                                                          Zbor

                                                         (Vâlcea , colt de rai 2017)

POEZIE

Premiul I: REMY

Îndemn

Ești copil și rima-ți place

Lasă-ți mintea să se joace

Ș-ai să vezi cum lumea mare

Se transformă ,fără veste

Într-o tainică poveste.

Pui pe rând în a ta minte

Două verbe și  trei rime

Ș-ai să vezi cum nori de ploaie

Se transformă, fără veste

În senine zări  terestre.

Mai adaugi pe hârtie

Trei idei întortocheate

Ș-ai să vezi cum vise moarte

Se transformă , peste noapte

În miraculoase fapte.

Scrii , apoi pe orice foaie

Nume de culori, de floare

Ș-ai să vezi cum lumea rece

Se transformă, zâmbitoare

Într-o lume sclipitoare.

Ești copil și rima-ți place,

Lasă-ți  gândul  să colinde

Prin livezi si prin ogoare

Ș-ai să vezi , când vei fi mare,

Câtă dragoste-i sub soare.

Prietenie

Ești artistă, natură,prietena mea dragă

Nici un pictor din lume nu poate să te-ntreacă!

Culorile-nșirate pe fermecata-ți paletă

Ivesc tablouri unice pe această planetă.

Ești migăloasă natură, prietena mea dragă

Nici un croitor din lume nu poate să te-ntreacă!

Florile-ti de gheață cusute în a nopții taină

Ivesc cele mai fine broderii din a mea țară.

Ești muzicală,natură, prietena mea dragă

Nici o orchestră din lume nu poate să te-ntreacă!

Melodiile-ți cântate de privighetori răsună

În concerte memorabile și sub clar de lună.

Ești fascinantă natură, prietena mea  dragă

Nimeni din lumea cea mare n-ar putea azi să-mi ceară

Să stau departe de tine, prietena mea bună

Căci te voi iubi mereu si te voi ține de mână.

Puterea de a fi liber

Ieri am privit pe fereastră

Ș-am văzut gheață.

Îmi dorisem să pot vedea

O mare albastră…

Azi am privit pe fereastră

Ș-am văzut negură

Îmi dorisem să pot vedea

O mare de iarbă…

Mâine voi sparge fereastra

Și voi vedea curcubeul

Primăvara va arăta copacilor

Puterea de a fi liber…

Premiul I, MĂRGĂRITAR

Cartea

Cartea-i padurea de lănci

Care te apăra-n zori

De valurile mării

În care –noti  zi de zi

Carte-ți spune poezii

Despre viața unor pomi

Care rămân neclintiți

În bătaia  unor ploi.

Cartea -ți spune povești

Despre  măreți Feți-Frumoși,

Care te-nvață să crești

Într-un an cât alții-n zeci.

Cartea-ți îndrumă pașii

Spre  luminoase poteci

Și  ochii -ți tine deschiși

Să nu te-mpiedici de stânci.

De Paște

Când dup-un timp de somn, natura-nvie iară

Și zilele-s mai lungi și-i soare mult afară

În perioada aceasta, creștinătatea are

O cea mai importantă si mare sărbătoare.

E Învierea Sfântă ș-atât de –nălțătoare

Pe care o așteaptă, creștini cu nerăbdare

Și-n liniște sublimă, cu mare bucurie

Pornesc  să ia lumina de viață dătătoare.

Odată cu lumina în noi din nou învie

Credința Învierii, un Paște , o iubire…

De Paște-i fericire,"Hristos a înviat!"

Și lumea bucuroasă, răspunde:"Adevarat!"

Toamna

Într-un an sunt patru timpuri

Noi le spunem anotimpuri.

Acum , după calendar

Am intrat  în toamna iar.

Zile scurte și nopți reci

Frunze moarte pe poteci

Dimineți cu brumă albă,

Ceața ,si lumină slabă

Și mai mult decât ai vrea

A venit și vremea rea

Ploi, băltoace și noroi

C-așa-i toamna pe la noi.

Rău ne pare, bin-ne pare

Gata cu vacanța mare

Toamna –ncepe an școlar

Cu programă și orar

Ș-apoi, înc-o parte bună

Recolta, toamna s-adună

Noi o vrem să fie mare

Și s-aducă bunăstare.

VIDEO

Premiul I, LĂCRĂMIOARE

Bibliotecar, 

Goran Ioana.