„Costești, satul cu fântâni și povești” de Ziua Culturii Naționale

Spuneam cu mulți în urmă că nu m-am născut aici dar îmi place să spun despre Costești, că este satul meu cu fântâni și povești pentru că dincolo de tot ceea ce există ca și monumente istorice sau naturale: mânăstirile Bistrița și Arnota, bisericuțele din peștera Grigorie Decapolitul (Liliecilor), Ovidenia și Sfinții Îngeri, cheile Bistriței și Costeștiului, încă aflate într-o „sălbatică splendoare”, Crucile din Stâncă, bisericile, Grușetu și Grămești, recent intrate în Ruta cultural-turistică a bisericilor de lemn, Muzeul Trovanților care te întâmpină încă de la intrare în comună, atunci când vii dinspre Râmnic, Parcul Național Buila-Vânturarița, Secția de Artă „Gheorghe D. Anghel”, sunt oamenii care au iubit aceste locuri și care le-au ridicat și ocrotit. Matei Basarab, înțeleapta Doamnă Elina, regina Maria, Alexandru Pelimon, George Coșbuc sau Alexandru Vlahuță, Alexandru Odobescu și atâția alții care au trecut pe aici dar și oamenii de aici, rămași sau răspândiți prin lumea întreagă, l-au ridicat mereu, l-au înâlțat către lumină, îmbogățindu-l totodată și spiritual. Pentru că vorbeam despre bogăția spirituală mi-am dorit mult să public lucrarea unei fetițe, participantă în Concursul de creație literară „Rădăcini”, ediția a IV-a, câștigătoarea „premiului cel mare”, Premiul „Rădăcini” un concurs care se desfășoară cu sprijinul Consiliului Local și al Primăriei Costești. Anastasia Maria Hogea este o prietenă veche a bibliotecii. De la vârsta de 3 ani ne vizitează în bibliotecă. S-a născut în Spania și în fiecare vacanță pe care o petrecea în România, venea (și vine!) la bunica și la bibliotecă. Este, printre multe alte premii, și câștigătoarea unui premiu special al editurii „Casa Radio” pentru interpretarea a trei roluri, concomitent, din povestea lui Ion Creangă, „Punguța cu doi bani”.

Basmul Arnotei Demult, tare demult, în ținuturile Vâlcii, în familia domnitorului s-a născut preafrumoasa, Arnota. Fusese așteptată de familia ei mulți ani. Toți voiau să o cunoască, pentru că un înger apăruse la nuntă și, apoi, la încoronarea domnului Matei, spunându-i că vor veni vremuri de primejdie și că furtuna ce se va așterne peste țară, va fi spulberată iar soarele va apărea odată cu nașterea singurei fete din familia domnească. Oamenii erau în culmea fericirii! Lumea culegea buchete de flori pe care le ducea la palat, petrecea zile întregi în fața porților uriașe de alamă ale locuinței domnești pentru a cânta și dansa. De ani buni, ținutul Vâlcii ducea lupte grele cu Imperiul Otoman, ce descoperise că acolo sunt zăcăminte uriașe de sare, minereuri și roci valoroase. Fiecare luptă câștigată se obținea foarte greu. Familiile nu mai aveau fii pe care să îi trimită la război și, chiar dacă aveau, o parte se ascundeau în codrii de teamă să nu curgă și mai mult sânge nevinovat. Femeile cu sufletul îndurerat alergau cu pruncii lor, care pe unde apucau, pentru a le proteja sufletele. Toate acestea aveau să se schimbe. Credința lor nu fusese pierdută, nici măcar o secundă. Toți supușii se rugau neîncetat să se împlinească mai repede spusele îngerului și, așa, să poată scăpa de norii întunecați și furtunoși care le acoperiseră sufletele. Anii au trecut. Domnița Arnota creștea și odată cu ea, și speranța oamenilor din țară. Cu fiecare luptă câștigată de domnitorul ținutului, poporul prindea și mai mult curaj în lupta cu primejdioșii otomani. Ușor, ușor, speranța de pace începea să umple ținutul. Oamenii se adunau săptămânal în curtea palatului, precum și în cea a bisericii. Se rugau și trăiau nădejdea păcii împreună. Arnota creștea și se făcea din ce în ce mai frumoasă. Avea buclele de culoarea scoarței brazilor din codrii, buzele roșii ca sângele vărsat de oștenii credincioși pe câmpul de luptă, pielea albă și fină asemeni primilor fulgi de nea așternuți la pervazul ferestrelor. Era de o frumusețe desăvârșită. Domnița cânta la slujbele bisericești, îi învăța pe copii să scrie, să citească și, mai ales, să aibă încredere în Dumnezeu. De multe ori, se așeza la balconul cu ferestre luminoase din odaia ei, pentru a se ruga împreună cu pruncii care-i erau dragi ca ochii din cap. Rămâneau acolo ore în șir. Se rugau atât de puternic, încât îngerii păzitori ai copiilor veneau și cu mâinile lor îi atingeau pe obraz și îi mângâiau. La început îngerii au rămas nevăzuți dar, pe măsură ce se rugau mai mult, micile suflete credincioase i-au observat pe păzitorii lor și le era mai mare dragul să îi vadă cu aripile lor mari, albe imaculate. Într-o zi, însă, pe neașteptate, sosi o scrisoare de la marele general Constantin, care conducea oastea țării alături de neînfricatul domnitor. Scrisoarea era adresată soției domnitorului, Elina, și anunța că măritul domnitor murise cu două zile în urmă în lupta cu otomanii. Fusese spintecat de sabia necruțătoare a unui pașă. Ochii doamnei se umplură de lacrimi fierbinți ca focul. Respirația din piept i se opri și un fior ca un fulger îi străbătu tot corpul. Doamna căzu înghețată la pământ. La aflarea acestor vești cutremurătoare, copila domnitorului Matei, izbucni în plâns. Doamna Elina nu își putea reveni. Medicii au luat-o cu greu și au dus-o în odaia ei. Li se rupea sufletul de atâta suferință. Doctorii se străduiau să o liniștească dar durerea din sufletul ei putea fi comparată cu chinurile iadului. În câteva ore, epuizată fiind și cu inima sfâșiată de supărare, doamna Elina și-a dat sufletul și a plecat la soțul ei fără de care nu putea să trăiască. În urmă, au rămas trupul neînsuflețit și fiica ce își pierduse ambii părinți în doar câteva zile. La o asemenea durere puțini au rezistat să nu izbucnească în plâns. Toți oamenii ținutului o iubeau și o susțineau pentru că de acum ea era neînfricata doamnă Arnota. Ea conducea acum țara. Pe ea se baza toata lumea. Tinerețea ei devenea un veritabil scut în fața cotropitorilor. Țara era acum, mai mult că oricând, casa ei ce trebuia protejată cu prețul vieții, așa cum făcuseră înaintașii săi. Nimeni nu îi putea sta în cale. Toată apăsarea sufletului, doamna Arnota a risipit-o cu ajutorul lui Dumnezeu și a Maicii Domnului. Părinții ei îi povestiseră când era micuță că porțile Raiului, locul unde se vor duce ei peste mulți ani, sunt păzite de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și că atunci când necazurile o vor năpădi, să se roage acestor sfinți călăuzitori ce vor veni cu crinul și cu sabia și vor înfrânge răul. În inima ei își făceau loc amintirile copilăriei, însă ea se ruga cu și mai mult foc. Dintr-o dată, camera se întunecă și o lumină puternică coborî din cer, la fereastră. Fata ridică încet capul și își văzu părinții la una dintre ferestre, iar la cealaltă pe Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. Toți îi zâmbeau. Era cuprinsă de uimire și copleșită de o tainică liniște iar pe obraz începură să îi cadă lacrimi mari de diamant. Dumnezeu îi trimisese aliați ca să alunge cotropitorii din țară. Sfinții i-au luat lacrimile și le-au pus în pământul sfânt prefăcându-le astfel în undele cristaline ale râului Bistrița. Arnota privea mirată la tot ce se întâmplase. Când s-a întors spre sfinții protectori și-a pus o ultimă dorință, promițând că nu va mai cere nimic altceva. Își dorea să vorbească neîncetat cu mama și tatăl ei și să le fie alături, fiindcă nu putea suporta gândul că i-a pierdut. Arhanghelii au încuviințat, împlinind dorința, apoi s-au înălțat spre cer. În scurt timp tropotele cailor păgânilor se auzeau lângă porțile ținutului, unde se afla castelul și râul Bistrița. Ei înaintau, cu privirile lacome ațintite spre minunata pradă. Sultanul Baiazid era plin de mândrie și alerga ca fulgerul să își revendice încrezător tronul. Dar ceva parcă i-a făcut pe otomani să închidă ochii și să îi țină așa câteva minute. Caii au continuat să meargă, dar au luat-o în direcția greșită, spre râu. Acesta devenise lung cu albia mare, învolburată. Caii galopau iar otomanii nu vedeau nimic. Arnota coborâse de la rugăciune și aștepta împreună cu poporul său, fără frică, să-i înfrunte pe otomani. Din tropotul năucitor, caii turcilor s-au oprit brusc și opintind copitele în prundul strașnic și-au aruncat călăreții în albia învolburată care i-a înghițit de îndată. Arnota, alături de supușii ei, au ridicat mâinile spre cer și au mulțumit pentru miracolul săvârșit. O lumină puternică coborî asupra tuturor. Vântul se înteți și fata fu ridicată de un vârtej încetul cu încetul și dusă sus pe vârful muntelui. Pietrele de pe creasta muntelui, se dădură în lături și-i făcură loc. Lumini strălucitoare apărură de peste tot și Arnota fu preschimbată în mănăstire. Dorința ei se împlinise. Putea să-i vadă, să-i găzduiască la ea și cel mai important putea să-i simtă mereu aproape pe părinții ei. Turlele-i înalte cu cruci de aur care atingeau norii, erau calea prin care puteau să rămână împreună pe vecie. Animalele pășeau sfioase, încercând să zărească măreața mănăstire. Brazii surâdeau pentru că acum, aveau o prietenă cu care puteau să vorbească iar Bistrița susura cristalin văzând atâta frumusețe. De atunci, Mănăstirea Arnota este locul în care vietățile, codrul și oamenii trăiesc în armonie desăvârșită. Râul blând își oglindește în lumina soarelui undele-i cristaline. Castelul ce s-a transformat în stâncă, este recunoscut și astăzi prin cele două cruci din piatră care amintesc de ferestrele domniței Arnota prin care au intrat în chip minunat Arhanghelii Mihail și Gavriil aducând pacea lui Dumnezeu în frumosul ținut al Vâlcii.  Este firesc ca cel mai frumos mod de a onora această zi să fie participarea la un eveniment cultural, într-o instituție de cultură. Unul dintre evenimentele culturale locale din această zi în care gazdă, pentru elevii Școlii Profesionale Speciale Bistrița alături de profesorul lor de limba și literatura română, Bogdan Miuțoiu, a fost biblioteca publică, s-a desfășurat începând cu ora 13.00. O prezentare inspirată a Luceafărului, un concurs și un recital de poezie au sporit curiozitatea elevilor dar și bucuria cunoașterii.

Tu eşti aerul, eu harpa Care tremură în vânt, Tu te mişti, eu mă cutremur Cu tot sufletul în cânt. * Eu sunt trubadurul. Lira Este sufletul din tine, Am să cânt din al tău suflet Să fac lumea să suspine. (...) (Catrene, Mihail Eminescu) Mihaela Silvia Marinescu, bibliotecară Biblioteca Publică „G-ral Nicolae Ciobanu”