joi, 9 decembrie 2021

Costești - Concursul „Vâlcea - colț de rai” 2021, ediția a X-a

Secțiunea - Proză scurtă/ Eseu:


Mașina Timpului

                Era o zi ploioasa de toamnă a anului 2077. Eu eram foarte bucuros pentru că am terminat mașina timpului la care munceam de 5 ani.

                Fericit, am decis să călătoresc în anul 1634, când Matei Basarab era la conducere. Zis și făcut. Am intrat în mașina timpului și am setat anul. După ce am apăsat pe butonul de pornire, m-am trezit lângă curtea domneasca din Târgoviște. Am ieșit din mașină și am apăsat pe telecomanda care a făcut-o invizibilă.

                 Plimbându-mă pe lângă curtea domnească  am găsit într-un colț un costum de arnăut. Am luat uniforma, am îmbrăcat-o si am intrat în curtea domneasca. Acolo am admirat frumusețea locului.

                 În timp ce mă  plimbam, am auzit un alt arnăut care striga că vede turcii. În acel moment, Matei Basarab a trecut călare pe lângă mine cu câțiva arnăuți de încredere. Am făcut cum am făcut și m-am strecurat și eu printre ei.

                De la Târgoviște am plecat spre Cozia, am coborât la schitul Iezer, și în cele de urmă am ajuns la poalele muntelui numit Eleon (astăzi, Arnota). Înainte de a urca pe munte, Matei Basarab a dat ordin să întoarcem potcoavele cailor, astfel ca turcii sa creadă că ne-am întors din drum. După câțiva kilometri am ajuns aproape de vârful muntelui. În acel moment, Matei Basarab a făcut schimb de haine cu cel mai credincios arnăut și s-a ascuns într-un stufăriș.

                Eu, ca să nu fiu prins de turci m-am cățărat iute în cel mai înalt copac și de acolo am putut vedea tot ce se întâmplă.  Arnăutul care a făcut schimb cu Matei Basarab a fost prins de turci și a fost omorât pe loc, iar turcii crezând că l-au ucis pe voievod, au plecat.

                În memoria arnăutului care ș-a dat viața pentru el, Matei Basarab a acoperit lacul în care s-a ascuns, cu lemn și piatră și  a construit o biserică pe care a numit-o Arnota.

                Construcția a durat din anul 1634 până în anul 1635. În tot acest timp am contribuit și eu la ridicarea bisericii. După ce biserica a fost terminată, am apăsat telecomanda care chema mașina timpului.

                Am intrat în  biserică, am admirat-o pentru ultima oară și am plecat acasă... 

                                                                                                                Viva

                                                                                                                                       

Comoara  străbunicii 

Iarna, cel mai frumos anotimp pentru mine este prilejul perfect de a merge la străbunica mea unde împreună depănăm amintiri la gura sobei despre copilăria și tinerețea ei.

Tot timpul ea își petrece iernile cosând sau brodând, însoțită bineînțeles de pisicile ei înghesuite lângă sobă. Într-o astfel de casă țărănească unde ea trăiește totul este lucrat de mână, de la covorul de pe perete până la perdeaua brodată de la fereastră. Ador locul acesta unde totul este atât de vechi dar strălucitor de curățenie,  cu mirosuri de mere și gutui și de busuioc uscat pus printre haine.

Încântată de interesul meu pentru toate acestea, mă ia de mână și mă duce spre „camera de curat” așa cum îi spune ea. Acolo deschide o veche ladă de zestre care se văieta din toate încheieturile.

-          Bunico, dar ce ascunzi tu aici?

-          Aici, păstrez ceva ce are peste 100 de ani.

După ce îmi revin puțin de la mirosul puternic de naftalină ce vine din ladă încep să văd și conținutul ei. Obiecte de port tradițional împachetate cu grijă și sârguință, multe bătute, cum spune ea, cu paiete și mărgele viu colorate, așteptau cu nerăbdare să le descopăr.

Deasupra lor, stătea ca un împărat pe tron, o tocă (am gândit) îmbrăcată într-o maramă străvezie ca pânza de păianjen.

-          Ce este aceasta bunico?

-          Acesta este comănacul, așa îi spunem noi. Pe vremuri numai domnițele purtau așa podoabă. Cu vreo patruzeci de ani în urmă, doamna Maria Constantinescu s-a gândit să ne așeze această podoabă pe cap. Spunea dumneaei că va înnobila și mai mult costumul nostru minunat pe care și regina Maria îl purta.

-          Regina cu podul, bunico?

-          Da, regina cu podul. Podul nu l-a făcut ea dar îi plăcea să stea acolo când venea la Bistrița. Asta e altă poveste.

-          Și Maria Constantinescu cine era?

-          He, o femeie aprigă dar multe lucruri bune am învățat de la ea. S-au gândit mai-marii să facă un grup de dansatoare. Așa am început să ne căutăm din nou costumele, să le refacem că timpul nu iartă… Multe le aruncaseră sau le dăduseră pe mai nimic la negustori. Plăcându-i atât de mult cămășile și zăvelcile cu mărgele ne-a pus numele de „Domnițele”. Și ne plăcea, chiar eram mândre. Am umblat peste tot cu dansurile și costumele noastre. Dacă cineva ne întreba de unde suntem, spuneam cu mândrie, din Costești de Vâlcea.

-          Femeile purtau mereu costumele astea bogate, bunico?

-          Nu, astea erau pentru zile de sărbătoare, de mireasă, de purtat la horă sau la biserică. Atunci puneau și cârpa sau marama cum i se mai zice. Pentru unele era o modă,  o adusese regina Maria. Ea umbla așa îmbrăcată prin lume și multe bogătane au început să poarte din nou costumul. Pentru muncă erau simple dar astea le purtam doar noi, țăranii.

-          Tu ai cusut toate astea, bunico?

-          Da, fetița mea, mi-a plăcut mereu să fie frumos îmbrăcată, curată, să nu aibă nimeni haine ca ale mele. Îmi plăcea să fiu cochetă. Coseam pe furiș, să nu îmi ia nimeni modelul. Acum e mai greu, mâinile nu mă mai ajută, nici ochii, șalele mă dor. Eh, tinerețe!

                Deci, da, totul era lucrat de ea. Mi-am dat seama că străbunica mea era o artistă. O priveam cum mângâie cu mâinile ei bătătorite de muncă comoara. O lacrimă i se furișase pe la colțul ochiului dar o șterse repede cu basmaua. Oare mi se păruse?

-          Bunico, eu vreau să trăiești mereu!

-          Ei, asta e treaba Domnului-Dumnezeu, nu a noastră. Haide, gata, hai la masă că îmi veni foame de atâta vorbă.

                Am urmat-o bucuroasă, știam ce urmează!

                                                                                                                               Heidi

 

Portul popular din Costești

            Curioasă din fire, am încercat să aflu de la bătrânii satului cât mai multe despre portul popular din cele mai vechi timpuri al comunei Costești.

            Pentru mulți, Costeștiul este una dintre cele mai frumoase localități rurale ale județului Vâlcea. Acest minunat colț de țară oferă mult ochiului prin frumusețea locurilor pitorești dar și prin numeroasele monumente istorice pe care le are. Dintre toate comorile locului, cea mai bogată, cred eu, este portul popular.

            Costumul național era lucrat cu măiestrie de moșii și strămoșii noștri și purtat cu bucurie și mândrie la toate sărbătorile de peste an. Femeile erau iscusite la cusutul cămășilor și la țesutul șoarțelor sau zăvelcilor cum li se mai spune. Cămășile erau cusute cu fir negru, mărgele și fluturi, fusta era albă și largă cu râuri la poale, zăvelcile erau negre la femeile de sub munte, în satul Pietreni și Costești dar se purtau și zăvelcile diferite, în față fiind negre cu alesătură albă și bătute cu paiete sau mărgele iar cele din spate roșii cu diverse motive florale sau geometrice. De-a lungul timpului, prin căsătorii mai ales, femeile și-au adus portul din zona lor și cum tot ceea ce este peste gard este mai frumos, cum zice bunica mea, au apărut și fotele, maramele de borangic, fustele și vestele de catifea cusute cu flori și altele. Mijlocul era încins cu bete de mai multe culori. Pe cap purtau cârpă, colț sau tulpan, iar la sărbători maramă de borangic. În timpul iernii era nelipsit pieptarul, un cojoc din blană de miel peste care îmbrăcau o șubă de dimie cu găitane (scurteică). În picioare purtau opinci din piele de porc sau vită, legate cu nojițe,  făcute în casă și obiele pentru a nu le îngheța picioarele. Mai târziu, după posibilități, cumpărau din târguri ghete și purtau ciorapi lungi de lână iar pe cap cârpă groasă numită proboadă.

            Pentru o fată de măritat, costumul purtat era dovada că ştie să ţese și să coase dar și că are mijloace pentru a-l lucra. Cu cât albeața cămășii era mai puternică cu atât se dovedea fata mai harnică.

Bărbații purtau nădragi (cioareci) de dimie, drepți sau strânși pe picior, simpli sau împodobiți, pentru cei mai avuți, cu găitane după moda „schilerească”, făcuți poate chiar de meșterul Dincă Schileru din Gorj despre care bunicul știe și un cântec. Dimia se făcea din patru ițe și era bătută în piuă. Cămășile erau albe făcute din pânză țesută în casă din fire de cânepă sau bumbac și se purtau peste pantaloni, încinse cu brâu lat, țesut din fire de lână sau chimir de piele. Vesta era neagră, simplă sau albă și înflorată cu găitane și se purta peste cămașă. Iarna bărbații purtau un pieptar alb (cojocel) de miel, cusut cu migală de meșterii cojocari. Pe cap purtau pălărie sau căciulă din blană de miel, rotundă sau moțată de culoare neagră. În picioare purtau ciorapi de lână și opinci sau ghete.

Din păcate, cei care mai poartă costumele naționale sunt tot mai puțini. Rareori il mai vedem purtat de bătrânii satului sau de elevi la diverse evenimente.

                                                                                                             Heidi

 

 Satul meu

            Satul meu este o mândrie proprie, pe cât de frumos și liniștit este pe atât de multe atracții turistice sunt.

            Mânăstirea Bistrița este o capodoperă, o adevărată bijuterie a satului nostru cât și a întregului județ. Construcția este măreață iar pictura din interior parcă trăiește. Aici se află și moaștele sfântului Grigore Decapolitul, făcătorul de minuni, ocrotitorul ținutului nostrum.

            Trecând pe lângă mânăstire, drumul șerpuit continua prin unul dintre cele mai mici defilee din țară, plin de peșteri misterioase printre care peștera Liliecilor în care găsim două bisericuțe superbe, peștera Urșilor care are o deschidere foarte mare, peșteră despre care se spune că nimeni nu a reușit să o exploreze în totalitate. Urcând spre gura ei, găsim un peisaj fantastic cu flori divers colorate, plante medicinale și arbori uriași. Un râu cristalin curge cu mare zgomot printre stâncile colțuroase. Este râul Bistrița.

            Spre vârful muntelui avem cariera de calcar care exploatează piatra iar deasupra ei, mânăstirea Arnota unde găsim mormântul lui Matei Basarab, domnul Țării Românești, cel care a ridicat-o pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu că l-a scăpat de cei care îl urmăreau.

            La marginea satului Bistrița, avem cel mai mic munte, Stog care se află în mijlocul comunei.

            Satul meu este un loc primitor și atractiv și de aceea este vizitat de tot mai mulți turiști.

            Eu am avut norocul să fiu un locuitor al acestui sat și mă bucur în fiecare zi de frumusețile lui.

                                                                                                                    Spiderman


De Paști

                Se spune că în anul 1949 partizanii se ascundeau în muntele Arnota.

                Aceștia erau contra comunismului și au fost ajutați să supraviețuiască în munți de persoane din localitate și din împrejurimi. Bătrânii noștri spun că și maicile de la mânăstirea Bistrița i-ar fi ajutat cu mâncare.

                Prezența lor pe munte nu a durat mult timp, tabăra lor fiind încercuită de un batalion al Securității din Horezu.

                Localnici spun că au auzit noaptea pașii brutali ai militarilor iar dimineața când s-au dus să adape vacile au văzut că apa râului era roșie. Sătenii și-au dat seama că partizanii au fost uciși.

                Truputile lor au fost aduse legate de prăjini și aruncate în fața mânăstirii Bistrița iar apoi aruncați într-o groapă comună în curtea schitului Peri. Unii spun că peste ei s-a aruncat și var nestins, cei care nu muriseră încă au murit în chinuri groaznice.

                Cei care au scăpat cu viață au avut parte de ani grei de suferință deoarece au fost trimiși în judecată și condamnați la muncă silnică.

                                                                                                                       Crenguța


Biserica din lemn din cătunul Grușetu-Costești

            Una dintre vechile biserici ale satului Costești este biserica din lemn din cătunul Grușetu. Biserica a fost parasită în anul 1937 în favoarea noii catedrale din zid ridicată în centrul comunei deteriorându-se în decurs de șaptezeci și trei de ani datorită nefolosirii și a lipsei de interes a celor din perioada comunistă.

            În anul 2008 s-au găsit fonduri pentru reabilitare și conservare.

            Până la Unirea Principatelor, străvechiul cătun Grușetu a fost centrul civic al întregii comune fiind cunoscut ca mahala a satului Costești alături de Secături și Grămești.

            Geografic, cătunul Grușetu cuprindea ulițele Popești, Blezeni, Munteni, Bălintești și Stoicana fiind așezat pe partea stângă a râului Costești, de-o parte și de alta a Văii Jidovei. În 1862 s-a ridicat aici un nou local de școală primară cu două clase și cancelarie. Sediul primăriei era stabilit pe proprietatea familiei Popescu iar cârciuma, peste drum, pe proprietatea familiei Ilie Ionescu.

            Satul a mai avut o biserică de lemn şi în Munteni, la curţile boierilor Cuceşti, care după cum se spune s-ar fi aflat acolo unde se varsă Valea Dealului în râul Costeşti. Valea a ros pământul şi a făcut o râpă mare, năruind biserica. Se spune că oasele din vechiul cimitir erau scoase afară de torent. Unii mai spun că biserica din Gruşetu a fost mutată de la Munteni pe carele cu boi. Sunt multe inscripții pe lemn care nu au fost descifrate.

            Hramul bisericii a fost și este „Adormirea Maicii Domnului”. După ce a fost restaurată cu mari eforturi biserica funcționează la toate slujbele de peste an, nunți, botezuri și înmormântări, preoți fiind Ion și Filip Marin.

            Aceste informații le-am cules de la bunicul meu, Ionescu Alexandru, fiul lui Ionescu Petre pe pământul căruia au fost construite școala și cârciuma din vechiul centru, neam cu Achim Popescu, chiabur în acele timpuri.

                                                                                                                   Crăiasa Zăpezii


Secțiunea - Legendele/ Poveștile Vâlcii


Legenda Văii Stuparului

                Se spune că a trait odată, în satul nostru, un moș tare, tare ursuz și nesuferit cu toți cei din jurul său. Acesta era prisăcar și avea foarte multă miere dar era atât de zgârcit încât nu dădea nici unui copil vreo lingură din bunătatea cea dulce.

                Astfel averea lui sporea pe an ce trece și toți vecinii lui spuneau că a strâns saci cu galbeni. Atât de zgârcit era că nici măcar o casă pentru el nu-și făcuse ci locuia într-un bârlog săpat în pământ unde avea o lădiță pe care dormea, o măsuță și un scăunel. Intrarea era mascată cu piei de lup.

                Până și Dumnezeu a auzit de zgârcenia lui.

                Într-o zi, Muma-Pădurii s-a transformat într-o bătrânică și s-a dus la el cerându-i o linguriță de miere. Moșneagul i-a cerut plată cât pentru toată mierea din oală. Așa de tare s-a supărat Muma-Pădurii că l-a transformat într-un urs mare, greoi și prostănac și l-a blestemat să umble mereu după miere.

                Valea pe unde trăise moșneagul și pe unde umblă acum cu chip de urs se numește Valea Stuparului.

                                                                                                 Duffy Duck   


Secțiunea - Pictură/ Desen          


 Cheile Bistriței - Albă ca Zăpada
 

                                                       Peștera Liliecilor - Albă ca Zăpada


    


                                                             Schitul Păpușa - Crenguța


Mihaela Silvia Marinescu, bibliotecară

Biblioteca Publică „General Nicolae Ciobanu”, Costești


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu