Râmnicul Vâlcii/ excepțional raport de activitate (,,dare de seamă”) din alte vremuri/ Seminarul Sf. Nicolae • în context: ce conștientiza, cum gândea și ce scria, la 18 ani, unul dintre elevii școlii - viitorul preot/ istoric/ deținut politic Dumitru Bălașa...

Resursa Biblioteci Valcene pe care o recomandăm astăzi ni s-a transmis dintr-un timp în care nu doar învățământul teologic, ci întreaga Școală românească, în general, abia ce reușise(ră) a se înrădăcina în rosturile firești: ne aflam după Primul Război Mondial și înfăptuirea idealului național al Marii Uniri, iar până la urgia care se va revărsa (în a doua jumătate a veacului XX) ,,...în toate (...) cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare” – aveau să mai treacă doar două decenii...

Ne este imposibil, în acest moment, să publicăm în online întregul «Anuar al Seminarului Sf. Nicolae Râmnicul Vâlcii pe anii 1925» (255 p. A4, corp de literă mic și fără spațiere între rânduri, tabele etc.), însă - mai ales din ,,tabla de materii”, din ,,mesajul” episcopului Nifon Craioveanu, din ,,scrisoarea de înaintare” a directorului pr. Constantin Grigore și din fotografiile vechi (de asemenea din lucrare) – deslușim bine pe ce baze, călăuzit de ce principii și cum funcționa, de fapt, Seminarul Sf. Nicolae: cu bibliotecă, laborator, muzeu, loturi cultivate agricol (incl. la Govora), ateliere, teren de sport, internat cu sală de mese etc., dar mai ales cu o «curriculă»* (de neimaginat în deceniul programului ,,România Educată”): cu activități (incl. extrașcolare) excelent gândite (cu raportare de statistici, cu indicatori de performanță etc.) și mai ales cu multă, multă responsabilitate socială și dragoste de învățătură nu doar bisericească...

În sfârșit, am selectat pentru azi și redăm mai jos impresiile elevului-seminarist Dumitru Bălașa (pentru mai tinerii noștri cititori: n. în Gușoeni/ 1 aug. 1911, cu studii secundare la seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, între 1923-1931 - mai multe, în descrierea capturii aferente), care, alături de 70 colegi, a plecat pe jos din Râmnic într-o ,,excursiune la Stănișoara”, lăcașul de cult secular din Muntele Cozia.

În afara excelentelor descrieri ale oamenilor, drumului, peisajelor, Călimăneștiului, Mănăstirilor Cozia și Turnu, Oltului cu plutașii săi, măreției muntelui etc., Dumitru Bălașa redă secvențe ale unor trăiri pe care liceenii din zilele noastre le au, bunăoară, urmărindu-l pe Harrison Ford în seria de pelicule ,,Indiana Jones”. Asta, că tot ,,deplânserăm” în ,,cor” filme ajunse în lada de gunoi a Istoriei, în loc să ne ocupăm de cărți/ biblioteci 😉🤔...

,,Anuarul” ne-a fost donat de dr. Constantin Ploscaru și face parte – alături de multe zeci de mii de astfel de comori de cunoaștere găzduite la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea – din Depozitul Legal al Secției ,,Periodice-Legislație”; deocamdată, volumul poate fi consultat numai în regim de sală de lectură.
Am încercat să transcriem cât mai fidel ortografia și exprimarea vremii (printre capturi vedem și scanarea textului referitor la ,,excursiune”).

Valentin Smedescu

&&&

O excursiune la Stănișoara

Sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena se anunţă posomorită ca o zi de toamnă târzie, Plouă mărunt şi des. P. C. P. Director Const. Grigore hotărîse ca în această zi să facem împreună o excursiune la Schitul Stănişoara.

Ne-am sculat mai de dimineaţă ca de obiceiu şi am început pregătirea, în ciuda timpului nefavorabil. Câţiva s’au retras, pregetând să purceadă la o astfel de „călătorie", sub povara melancolică a vremii. Din alte împrejurări, de altfel fatale, P. C, P. Director şi toţi coriştii au trebuit să rămână pe loc şi erà foarte posibil ca să rămânem toţi, dacă dintre noi, câţiva entuziaşti nu am fi insistat şi dacă soarele nu aruncà pentru acel moment o privire prin spărtura nourilor cenuşii.

Ne-am înarmat împotriva inamicului celui mai de temut, foamea şi am pornit spre nord, cu ochii spânzuraţi pe crestele pline de zăpadă ale munţilor ce înţepau cerul. Ne-am depărtat de R. Vâlcii pe o şosea frumoasă. Am străbătut Bujorenii, Gura-Văii şi iată-ne obosiţi, pe aproape de prânz, la intrarea în orăşelul Călimăneşti, lângă o moară de apă, unde poposim ca să ne adunăm.

Până aci ne-au distrat privirea nişte căsuţe, grădinile cu flori, în care fetele îmbrăcate în alb îşi făceau de lucru, pela porţi şi depe coaste se adunau de-ai locului, ca să ne privească. Nişte tablouri splendide au fost plutele, care se luaseră la întrecere cu apa Oltului, conduse de doi sau trei „montagnarzi".

În grup am străbătut câteva străzi ale orăşelului.

Lângă podul de fier, care duce în Ostrov, am făcut o pauză. Nişte plute ancoraseră acì şi cum noi eram în căutarea unui loc pentru ca să luăm prânzul, am socotit că o masă pe plute ar fi excelentă.

Voinţa a fost unanimă. Distraţi de valurile Oltului, care înfuriate şi necăjite căutau să se răsbune, am terminat prânzul nostru. Un coleg cu un aparat de fotografiat instantaneu, pe neaşteptate culese mutrele noastre în diferite poziţii. După masă am avut voe în orăşel pânăla ora 2, după care trebueà să ne întâlnim la un loc stabilit. Am vizitat fostul schit de călugăriţe din Ostrov, care datează de pela sfârşitul secolului XV-lea**. Pe o uşe strîmtă se intră în templul creştin în care domneşte liniştea. Prin cărţi am lăsat diferite amintiri. Am vizitat băile şi apoi podul pe sârmă deasupra băilor. Cu multă plăcere am mers să vedem spaţioasa Biserică în care slujea păr. Bălăşel — fiul. Ne-a atras atenţia aci, deosebita îngrijire în care se află locaşul sfânt. Călimăneştiul este unul dintre cele mai frumoase şi mai pitoreşti locuri ale noastre. De aci pornim spre Căciulata.

Peste tot numai vile. Intrăm în staţiunea balneară, coborîm la fântâna de pucioasă, ne răcorim din acest isvor rar şi bine îngrijit şi pornim spre Cozia.

Muntele ni se prezintă nouă, cari nu-l mai văzusem, neobişnuit de frumos. Pe dreapta noastră, venind sălbatic, alergă Oltul închis de munţi, cari se ridicau ca nişte ruine uriaşe.

La Cozia, elevii Şcoalei de cântăreţi erau în curte, sau mai precis eşiseră în curte atunci. Biserica erà despoiată. I se dăduse jos tencuiala ce acoperea o zidărie frumoasă la fel cu aceea a Bisericii Domneşti din C. de Argeş.

Plini de curiozitate am păşit peste pragul lăcaşului. În partea dreaptă a pronaosului, am văzut un coscing cioplit din piatră şi în care se odihneau câteva oase şi bucăţi de haine ale fostului domnitor român Mircea cel Bătrân. Alături de Mircea se află mormântul pecetluit al Teodorei — mama lui Mihaiu-Viteazul. Privim pereţii Bisericii. Ochii sfinţilor sunt scoşi de vârfurile suliţelor turceşti. Ieşim apoi şi pornim spre Turnu. „Ploaia ploii plouà mereu” şi noi cum mergeam pe jos şi nu aveam umbrele, eram uzi bine. Timpul rău ne descurajase şi îşi sădise starea lui în feţele noastre ale tuturor. Pe stânga, între Olt şi linia ferată, la o bună distanţă de Cozia, se află „masa lui Traian," un stei de piatră, care se ridică — privit de departe — în forma unui cilindru. Tot pe dreapta Oltului mergem până în dreptul Mănăstirii Turnu, care se află la câteva sute de metri mai sus de masa Lui Traian. Trecem Oltul spre această Mănăstire cu ajutorul unui pod umblător, câte zece, câte zece. Am ajuns in curtea Mănăstirii Turnul. Suntem în Jud. Argeş. Prea Cuv. Stareţ de aci n’a avut bunăvoinţă să ne dea o călăuză spre Stănişoara, decât după multă insistenţă. Prin ploaie am continuat drumul spre Stănişoara. Pe moment ce înaintam însă defileul se făcea mai accesibil paşilor noştri obosiţi. Printre copacii uriaşi urmăream poteci vechi, brodate cu iarbă şi flori de munte. După o bună distanţă parcursă de noi, cu multă greutate, am ajuns la o troiţă pe care nu erà şi nici nu fusese vreodată o zugrăveală. În patru cuie erà prinsă în colţuri o foae de octoih sau minei, pe care era tipărită figura unui Sfânt. La această troiţă erà calea jumătate dintre Turnu şi Stănişoara.

Ţinta noastră erà Stănişoara şi cum seara începuse a se ivi, ne-am grăbit. Defileul erà tăiat pe coaste prăpăstioase şi pe alocurea zidit din lespezi pe spinări de culmi. Călăuza ne spune că ne-am apropiat. Iată-ne ajunşi Ia o imitaţie de gură de peşteră. Scris cu roşu pe stâncă, în partea stângă alături de icoana Sf. Gheorghe, stà „jurământul” care se rezumă la atât: Nici-o femee nu poate să treacă mai departe spre Mănăstire. Coborîm într'o vă-găună. Mănăstirea îşi aquarelează faţa printre crecile înfrunzite ale arborilor bătrâni.

Trecem peste trupul clar al unui isvor din care cei mai mulţi ne potolisem setea şi urcăm spre Mănăstirea Stănişoara. Ploaia — amicul cel mai crud al nostru în timpul acestei excursiuni — ne-a însoţit dela eşirea din Călimăneşti până aci. Noaptea începuse a-şi cerne vălul cenuşiu al serii. Suntem în faţa porţilor unei cetăţi. Uşile vechi şi mari ni se deschid. La intrarea pe sub turnul clopotniţei, ne-a întâmpinat din pridvorul chiliei de m. z. (?) figura vioaie a P. Cuv. Stareţ Ilarion. Şi cum toţi bunii cântăreţi rămăseseră la şcoală noi lipsiţii de talent improvizăm un „Hristos a înviat”. Eram obosiţi şi plouaţi, uzi până- la piele. Şi cum eram obosiţi ne erà şi tare foame. Aci masa erà gata, căci P. C. Păr. Director avusese grije să anunţe, dar nu puteam mânca aşa de îndată. Prea Cuviosul Stareţ, călugării (vre-o 8, atâţia sunt aci) şi fraţii ni se oferiră însoţitori şi istorisitori ai poveştilor şi istoricului Mănăstirii şi diferitelor aşezăminte din ea. Dela stână se auzea sbieretul oilor şi caprelor. Eram atât de bucuroşi că ajunsesem aci, cu toată povara ploii şi oboseala picioarelor noastre, în care numai aveam încredere că pot parcurge un drum de 500 metri.

Am vizitat în treacăt locaşul sfânt rămânând ca a doua zi să şi oficiem slujba împreună. Neastâmpărat, cu fratele Gheorghiţă — un băiat de 15-16 ani, cu părul în plete şi cu figura vioaie — am dat ocol Bisericii începând cu partea de nord. În partea de răsărit mai în coastă, sta o fântână astupată cu un capac de lemn, dela suprafaţă. Deaci se scotea apă cu o căldăruşe. Fratele Gheorghiţă, îmi spuse:

— Domnişorule, aici se zice că a trăit un călugăr, care a ajuns la atâta bătrâneţe, că nu se mai puteà duce la ceşmeà să bea apă şi s'a rugat la Dumnezeu să-i dea un isvor lângă el. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi a isvorît din stânca aceasta apă. Acesta e istoricul fântânii cu apă bună, din care mi-am astâmpărat setea. În stânga bisericii observ în întunericul slab al serii, o uşe prin care se intrà în pământ, într'o subterană şi întreb ce este aci. Foarte bucuros, fratele Gheorghiţă s'a pripit cu răspunsul: „Este o galerie în care se păstrează oasele călugărilor. Nu vreţi să o vedeţi?“ Cu multă stângăcie şi timiditate dădui un răspuns afirmativ. Când mă uitai înapoi o ceată de colegi venea după noi.

Fratele Gheorghiţă se lăsase în întunerec. O pauză şi apar razele plăpânde ale unei lumânări de sfeşnic. Cel dintâiu am coborit eu, iar după mine 5-6.

Pe marginea unui puţ de ciment se odihneau hîrcile atâtor duşi: unele mai negre, altele mai albe, unele mai vechi, altele mai noui. Am dat vânt degetului într'o hîrcă şi el şi-a făcut loc prin ea. Un curent electric mi-a străbătut corpul.

Mistere, taine fără număr şi o atmosferă grea apăsau asupra noastră. Pe lângă pereţii subteranei stau nişte cutii pe care erà scris: Rămăşiţele... (cutărui stareţ sau călugăr mai respectat). Am ridicat câte un capac şi n'am văzut decât hârci şi restul de oase ale unui corp.
Alte cutii aveau tigvele pe capac. „Sărmane Faust!” Le priveam cu deosebită admiraţie şi respect. Respectul faţă de hârcă. Puţul erà plin de oase şi cioburi de hârci. Am părăsit repede acea cameră din subsol, care pe unii dintre noi ne-a făcut de ceară şi ne-a umplut de palpitare.

În urmă a rămas cu lumânarea fratele Gheorghiţă, a stins-o, a aşezat-o într'o firidă şi a eşit şi el trântind uşa peste „morţi” cum le zicea el.

Ne-au invitat la masă. În sufragerie ne aşteptau trei rânduri de mese, încărcate cu bunătăţi. Prea Cuviosul Stareţ a avut bunăvoinţă şi ne-a dat o deosebită consideraţiune, servindu-ne însuş. Ne erà atâta foame încât noi credeam că nu ne mai săturăm niciodată.

Însă senzaţia de foame se exagerează. A sosit şi momentul culcării noastre. Cum noi eram 71 de elevi n'am încăput toţi în camere pentru somn. Mesele din sufragerie au fost ridicate, şi câţiva fraţi aduseră nişte fân. Aşternură nişte velinţe şi scoarţe şi ne lăsară altele pentru acoperit, improvizându-ne astfel un pat în care am dormit vre-o 30. Gândindu-ne la singurătatea în care ne aflăm am închis ochii şi somnul şi-a lăsat repede peste noi blânda lui aripă. Pela miezul nopţii nişte clopote au încercat să ne trezească şi pe noi, dar nu le-am auzit decât ca în vis.

Dimineaţa m’am sculat înaintea tuturor. P. Cuv. Stareţ erâ prin curte; l-am salutat şi am suit pe o colină ce se ridicâ în stânga Mănăstirii.

Pe firele fragede de iarbă, roua dormeà. Răcoarea dimineţii, aci în munte mă făcea să-mi strâng haina încă udă. La stână ciobanii mulgeau oile. Eu mi-am continuat drumul pe spinarea colinei prin o ogradă de pruni până în marginea pădurii în partea de răsărit. M'am uitat înapoi şi peste împrejurimi. În toate părţile munte pietros, numai aici pământ cultivabil. Din muntele ce se ridicà în faţa mea se cobora un „şuşuit“ de izvor. L-am găsit. Mergeà numai prin piatră în care şi-a făcut un şghiab aşà de pietros. Am mers în sus după el mult şi bine, dar nu am dat de stânca din care ţâşneşte. Eram în pădure. Să nu rătăcesc chemat de un cântec de pasări, am pornit spre Mănăstire (pasări nu se aflau decât la marginea pădurii). Când am ajuns jos, colegii se pregăteau să ia laptele. Am făcut sfânta Slujbă împărţindu-ne la ambele străni. Cum nu prea cântam, mă uitam mai mult prin cărţi, căci unele prin vechimea lor îmi atrăgeau atenţia... O carte voluminoasă cu litere vechi. O desfac şi obser că erà semnată cu un nume pe care îl văzusem scris pe o cutie în „cavernă", „camera morţilor" a fratelui Gheorghiţă. Slujba s'a isprăvit şi am ieşit. Vremea se arată prielnică. Cu cel mai bătrân dintre călugări ne-am urcat pe munte.

În fiecare creastă de munte erà câte-o cruce de brad, plină de amintiri, aşezată de vreun vizitator. Din înălţime, mănăstirea cu chiliile se vedeà cât o cutie de chibrituri.

Am urcat mai sus. În partea de nord aveam o prăpastie adâncă. Mai departe se vedea o cascadă. Am contemplat mult timp din marginea prăpastiei. Pe când priveam în adâncimea acesteia, unduirea acestui pârâiaş şi splendoarea cascadei, un nour de ploaie ne învălui şi nu mai vedeam nimic. Toţi stam locului. Norul ne udă puţin şi noi ne continuăm vizita în pustietatea muntelui, prin piatră. Obosiţi de drum şi de aspectele nesăţioase, am coborât.

Bătrânul călugăr, poate mai flăcău ca noi, se ţineà destul de bine. Masa erà gata. Ne-am înfruptat bine şi cu un „Hristos a înviat" ne-am luat la revedere. Pe aceeaş cale am pornit spre şcoală renunţând la Frăsinei. Pe un alt defileu am ieşit direct la halta Jiblea de unde aveam să mergem cu trenul pânăla R. Vâlcii Am luat bilete şi ne-am urcat. Deşi puţin uzi, căci pânăla haltă iară ne plouase, totuş eram mulţumiţi,..

Am ajuns în R.Vâlcii. „Ploaia ploii plouà" şi aici, mai bine de cum plouase când eram în drum spre Stănişoara. Cu paşii obosiţi, dar cu dorinţa împlinită, am ajuns la poarta Seminarului. P. C. Părintele Director ne-a întâmpinat trist, fiindcă vremea fusese rea şi ne-a întrebat:
— „Cum a-ţi petrecut?"
— „Ne-a cam plouat, dar încolo a fost extraordinar!..."

Dumitru Bălaşa

Mai multe imagini.
_______
*în loc de (un) curriculum, în zilele noastre se spune greșit și nonşalant (o) curriculă - https://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-o-curricula-nu-e-un-curriculum-2/

** vezi Ist, Bis, rom. de N, Dobrescu p. 30,