Amărăști - Ziua Limbii Române

 

Ziua Limbii Române se sărbătorește în fiecare an la data de 31 august, ca urmare a unei inițiative legislative aprobată de Parlament prin Legea nr. 53/2013.

Astăzi, 31 august 2023, în cadrul Atelierelor de Vară TIP A – Șotron Grădiniță ,  am desfășurat activitatea de lectură împreună cu copiii de la grădiniță, care se pregătesc pentru școală.

Am citit  “ Capra cu trei iezi” de Ion Creangă.   Au identificat literele potrivite și au lipit titlul cărții.

Am recomandat și descoperit împreună cu micii utilizatori ai bibliotecii autori romăni și poveștile scrise de ei.

Am ascultat și cântat poezia Limba noastră, versuri Alexei Mateevici.

Vasile Alecsandri spunea despre limba română că este “ tezaurul cel mai prețios pe care-l moștenesc copiii de la părinți, depozitul sacru lăsat de generațiile trecute”

 

Bibliotecar: Alexandra Bercea

Vizita la Muzeul Viei și Vinului Drăgășani

 

   În cadrul Atelierelor de Vară TIP A – Șotron Grădiniță 2023, am organizat o vizită la Muzeul Viei și Vinuliui din Drăgășani, unde am fost întâmpinați cu bucurie de doamna muzeograf, Maria Ancuța. Copiii au aflat despre  legenda viței de vie și  au observat în vitrinele muzeului piesele colectate care sunt expuse în trei secții: secția viticolă, secția artă și secția arheologie.

Muzeul cuprinde o bogată colecție de instalații tradiționale pentru prelucrarea strugurilor, dar și dovezi ale practicării viticulturii și ale continuității acestei îndeletniciri pe aceste meleaguri.

Muzeul reprezintă o împletire a mii și mii de fire ale culturii trecute cu cele prezente.

Copilașii au fost încântați și au promis că vor reveni la muzeu cu desene despre struguri și vița de vie.

     Mulțumim doamnei muzeograf pentru primirea călduroasă!

 

 

Bibliotecar: Alexandra Bercea

Pr. Gheorghe Petre-Govora/ «genius loci»*/ spiritul protector al memoriei/ istoriei locului, deopotrivă și al oamenilor • binemeritată distincție ,,Drept între popoare” din partea statului Israel - în misionarism ortodox în jud. Golta/ Transnistria (1942), a ajutat/ salvat evrei din ghetourile „Crivoi-Ozero” şi „Trei Dube”...

Motto:„A cui este mâna care se întinde spre tine atunci când eşti căzut la pământ? Şi al cui este sufletul care aleargă, nestrigat, să-fi dea o fărâmă de speranţă, atunci când ştie că eşti deja pierdut? Numele bunului samarinean nu va fi trecut nici în documentele vremii, nici în manualele de istorie... Se va şterge de pe pământ, dar va rămâne mereu pe buzele lui Dumnezeu.” (3)

În dimineaţa zilei de 2 martie 2012 preotul Gheorghe I. Petre-Govora a trecut de la vremelnicie la veşnicie, la vârsta de 102 ani. Articolul de faţă prezintă câteva frânturi de gânduri şi sentimente ale părintelui, dezvăluite de el însuşi autorului acestui material, cu patru ani înainte de a deceda.

Repere biografice și profesionale (4). Preotul Petre-Govora s-a născut la 23 aprilie 1910. A fost primul din cei trei copii ai familiei Petre din comuna Orleşti, judeţul Vâlcea, localitate binecuvântată de Dumnezeu cu multe podgorii, dar unde „viţa de vie nu face numai struguri, ci şi boabe de lumină" (5). Şi dacă este adevărat că acel „genius loci” influenţează prin trăsăturile ancestrale destinul unui om, acest lucru s-a întâmplat şi cu Gheorghe I. Petre. De la Orleşti - unde săpăturile arheologice au atestat existenţa tracilor şi dacilor subcarpatici din perioada de mijloc a epocii bronzului, cu peste 1500 de ani î. Hr. (6) — el avea să dobândească pasiunea de arheolog şi istoric, dar şi menirea de a sluji lui Dumnezeu. Familia sa, de oameni muncitori, a hotărât ca singurul băiat să ducă mai departe misiunea bisericească a bunicului său, Petre, care a fost preot în comună. (7)

După terminarea studiilor primeşte harul preoţiei la 13 iulie 1931, pentru parohia „Sfântul Nicolae” din Govora Sat ( 8 ), pe care a păstorit-o timp de peste 60 de ani. Îndatoririle slujirii preoţeşti le-a împletit în mod armonios cu pasiunea de culegător de folclor şi apoi cu cea de colecţionar al urmelor creştine, adunând icoane vechi, adevărate capodopere ale neîntrecuţilor maeştri anonimi ai penelului, precum şi cărţi de cult, tipărite la Râmnic sau în alte centre tipografice, care au circulat în această zonă. De aici, nu a fost decât un pas până la pasiunea pentru arheologie, care s-a născut o dată cu descoperirile întâmplătoare pe care le-a făcut în împrejurimile satului Govora şi cu tot felul de obiecte aduse de săteni. Colecţionând piesă cu piesă, cu răbdare şi perseverenţă şi deseori cu sacrificii materiale, reuşeşte să organizeze o colecţie, adăpostită la început în biserică şi apoi în propria locuinţă. Când numărul exponatelor a devenit mare, în anul 1973, s-a adresat autorităţilor din Băile Govora, care i-au pus la dispoziţie o vilă dezafectată, în acest sens. Se va înfiinţa muzeul care va fi denumit ,,Colecţia de Arheologie şi Artă Religioasă «pr. Gheorghe Petre-Govora»». În anul 1977, aceasta s-a mutat în fosta vilă Pănciulescu (9) din Băile Govora.

Devenind o secţie a Muzeului Judeţean Vâlcea, Muzeul din Băile Govora se remarcă prin expoziţia de carte veche românească care cuprinde exemplare extem de valoroase: Cazania lui Varlaam (Iaşi-1643), Pravila Mare sau Îndreptarea Legii (Târgovişte-1652), Evanghelia şi Apostolul lui Şerban Cantacuzino (Bucureşti-1682, 1683), Liturghierul lui Antim Ivireanul (Târgovişte-1713), un Octoih (Veneţia-1761), Biblia lui Andrei Şaguna (Sibiu,1856-1858), Biblia (Buzău-1855), Biblia tipărită în româneşte cu alfabet chirilic (Petersburg-1819). Editura Lugduni Batavorum este prezentă în expoziţie printr-o tipăritură în limba latină - Respublica Moscoviae et Urbes (astăzi Leiden, Olanda - 1630), în care cronicarii apuseni relatează evenimente de la începutul secolului al XVI-lea în sud-estul european. Deosebite sunt icoanele pictate pe lemn şi sticlă precum şi piesele de artă creştină, toate din secolele XVII-XIX.

Cu sprijinul permanent al specialiştilor de la Institutul de Arheologie din Bucureşti şi cu ajutorul cunoştinţelor dobândite la Facultatea de Istorie, pe care a absolvit-o la vârsta de 40 de ani, preotul din Govora a reuşit să facă performanţă. Refugiat din faţa istoriei contemporane în istoria străveche a locurilor, el a adunat cioburi şi semne pe care a învăţat să le citească. Mai vechi decât dovezile Troiei, au aglomerat Muzeul său din Băile Govora. De fapt, ele vorbesc singure despre trecutul nostru multimilenar.

Materialele arheologice descoperite la Valea Răii (ceramică, unelte casnice, idoli din ceramică), specifice culturii Starcevo-Criş, ne vorbesc despre neoliticul timpuriu. Între piesele cele mai interesante descoperite de preot se numără şi o seceră, prelucrată dintr-un corn de bovideu, pe curbura interioara fiind amplasate lame de silex. Secera datează din epoca neolitică şi se află la Muzeul Naţional Bucureşti (10). Din aceeaşi perioadă datează şi obiecte de ceramică, ceramică pictată, unelte casnice, arme de vânătoare şi râşniţe manuale, descoperite la Ocnele Mari.

Perioada de tranziţie de la epoca neolitică la aceea a bronzului este ilustrată prin obiecte care apaîin culturii Coţofeni, denumită astfel după numele comunei Coţofenii din Dos, jud. Dolj. Începând cu anul 1960, Gh. I. Petre descoperă prima aşezare de tip Coţofeni din nord-estul Olteniei, pe dealul Săpunaru din Govora Sat, pentru ca în continuare să identifice o serie de aşezări şi puncte arheologice specifice acestei culturi: punctul Zdup (Ocnele Mari), Stogşor (Băile Govora), Grădiştea sau Modoia (11). Obiectele din această perioadă sunt cele din ceramică, mai ales ornamentată, idoli zoomorfi şi unelte din rocă dură.

Pentru perioada bronzului, colecţia adăposteşte un bogat material arheologic caracteristic culturilor Glina, Orleşti precum şi ceramica culturii Verbicioara (denumită astfel după satul Verbicioara, com. Verbiţa, jud. Dolj). Prin cultura Verbicioara, care ,,a cuprins demografic toată zona Vâlcii (Ocnele Mari, Căzăneşti, Govora, Buneşti, Fişcălia, Orleşti, Prundeni, Călina, Drăgăşani, Capul Dealului, Suteşti, Ştefăneşti, Lungeşti, Milostea, Grădiştea, Roşiile, precum şi în stânga Oltului la Bercioiu-Ruda şi Drăgăneşti-Vultureşti), ne găsim în faza de maximă înflorire a civilizaţiei tracice, când produsul metalurgiei poartă amprenta unei arte desăvârşite, iar meşteşugul olăritului atinge culmile măiestriei ” (12).

La Govora a fost descoperită o groapă rituală cu mai multe vase ceramice, cu corpul bombat, frumos decorate cu motive geometice şi simboluri solare. Acest tip de ceramică - iniţial - s-a considerat că ar aparţine fazei IV a culturii Verbicioara, pentru ca mai târziu cei mai mulţi arheologi să admită că ar putea caracteriza un aspect cultural distinct, numit „Grupul Govora” (13). Unele vase găsite în această groapă cultică de la Govora pot fi admirate astăzi în muzeu.

De asemenea, în Muzeul din Băile Govora se află obiecte descoperite în siturile arheologice învecinate şi care aparțin primei epoci a fierului (Hallstatt), precum şi celei de-a doua epoci, geto-dacică (La Tene). Un loc aparte este rezervat descoperirilor de la Ocnele Mari-Cosota, unde a fost identificată antica cetate Buridava, care, în secolele II-I î. Hr., a fost cel mai important centru economic, politic, militar, religios şi comercial din zona subcarpatică. Specialiştii în arheologie, cum ar fi Dumitru Berciu, afirmă că numele lui Burebista s-ar putea să nu fie străin de acela al Davei de la Ocniţa şi al dacilor buridavensi (14), el fiind stăpânul bogăţiilor salifere de la Ocnele Mari.

Atât sarea, cât şi minele de aur, precum şi celelalte bogăţii ale Daciei au făcut ca aceasta să fie râvnite de romani. Potrivit izvoarelor timpului, cantitatea de aur şi de argint găsite de Traian în Dacia ar fi fost de 165.500 kg de aur şi 331.000 kg de argint (15), pe lângă cupe şi obiecte de valoare, care au depăşit orice posibilităţi de a fi estimate. O consecință a uriaşei prăzi de război capturate de Traian a fost emiterea de către împăratul roman cuceritor a unor monede comemorative de argint şi aur, dintre care unele au fost descoperite de Petre Gheorghe în punctul „Poeni”. Pe locul garnizoanei de la Buridava romană - Stolniceni, el a descoperit ţigle romane ştampilate cu sigla legiunilor romane: Leg. V. M. (Legiunea a V-a Macedonica), C. Aper - comandant de unitate militară, P. S. (Pedites Singularis) precum şi piese care au aparținut gărzii personale a împăratului sau a guvernatorului „Moesiei Inferior”. Toate aceste exponate se găsesc la Muzeul din Băile Govora.

Descoperirile preotului Petre Gheorghe oglindesc puterea sa de muncă, ataşamentul pentru valorificarea trecutului nostru istoric, consecvenţa, priceperea şi efortul în slujba comunităţii locale, ele acoperind întreaga evoluţie umană pe meleagurile noastre din preistorie şi până astăzi. Luminate de credinţa în Dumnezeu, aceste descoperiri dovedesc formarea, continuitatea şi statornicia poporului român în hotarele lui fireşti.

Prof. dr. Gheorghe Deaconu sublinia: „travaliul părintelui Petre de la Govora a fost complet, coerent şi consecvent, concurând, în singurătatea demersului, activitatea unui întreg centru de arheologie, de la descoperirea unei relicve şi până la punerea ei în valoare: explorare, cercetare, interpretare, exegeză, conservare, restaurare, valorizare. Într-un cuvânt, o virtuală şcoală de cunoaştere, protejare şi promovare a patrimoniului cultural naţional" (16).

La toate acestea se adaugă şi alte merite ale părintelui Petre I. Gheorghe. Ca membru activ al Institutului de Tracologie al Academiei Române, participând la numeroase colocvii şi simpozioane naţionale cu studii şi comunicări asupra frontierelor Imperiului Roman, a adus contribuţii deosebite privind continuitatea daco-romană pe Limes Alutanus, în lumina noilor cercetări arheologice şi spiritualitatea poporului român, care nu este cu nimic mai prejos decât a altor popoare ale Europei. Are peste o sute de comunicări ştiinţifice, apărute în publicaţiile de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi un număr de cinci cărți cu caracter istoric (17).
(...)

Pentru toate acestea, şi nu numai, Dumnezeu l-a răsplătit cu venerabila vârste de 102 ani, pe care puţini dintre muritori au privilegiul să o trăiască, cu realizări bogate, cu mintea lucidă, cu capacitatea de a întreţine o conversaţie. Poate că aceasta a fost o răsplată şi pentru bunătatea sa sufletească.

În 1942, preotul Petre Gheorghe a fost trimis de Episcopia Râmnicului în Transnistria (18), să-i ajute pe români te nu moară fără Dumnezeu.

Într-un interviu — realizat de Onică Adrian-Vasile din Timişoara în 4-5 iunie 2005 — el îşi aminteşte: „Bisericile fuseseră transformate în magazii de colhoz, turlele şi crucile fuseseră date jos, iar icoanele fuseseră ascunse de către credincioşi. Noi am purces la repunerea în drepturi a dreptei credinţe, adică am refăcut bisericile. Eu aveam la Sirova biserica, ce fusese magazie de colhoz, dar cu turlele începute a fi dărâmate. Mi-au spus credincioşii că cel care s-a suit pe turle, să dea crucile jos, a picat şi a murit. Că au fost din ăştia mai răi, cum erau şi pe la noi .”

Întâmplarea ficea, ca în trenul care mergea de la Bucureşti la Zaporoje, să intre în legătură cu comandantul trenului, căpitanul Ciurăscu Gheorghe, care era un intermediar între evreii din Bucureşti şi cei care sufereau în ghetouri, aducându-le acestora în taină scrisori, bani, fotografii cu cei dragi. Trecând peste barierele religioase şi etnice şi dând dovadă de umanitarism, preotul Petre Gheorghe a intrat în această acţiune de ajutorare a evreilor, care a durat un an de zile. Fiind depistată această filiera, pe căpitanul Ciurăscu l-au condamnat să meargă în linia întâi pe front, iar pe preot l-au trimis acasă în 1943, arestat şi deferit tribunalului de război pentru faptele sale omeneşti şi duhovniceşti. Întrebat la proces: „De ce ai făcut asta, părinte? Ştii ce au făcut evreii şi evreicele în Basarabia? Aruncau cu apă fiartă pe soldaţii noştri” La care preotul a răspuns: ,,Ştiu, acestea sunt orori ale vremurilor, conflagraţiile. Eu am făcut ceea ce a făcut Mântuitorul Hristos. Le-am spus parabola samarineanului milostiv (19), căzut între tâlhari, pe care l-a ajutat un om străin de neam. Când le-am spus asta, au rămas cu gura căscată. Primul procuror, care era şi colonel, pe nume Teodorescu, a rămas şi el uimit. Le-am spus că dacă mă condamnă sunt împotriva acţiunii Mântuitorului Iisus Hristos”.

Toate au trecut şi Dumnezeu a avut grijă de el. La vârsta de 94 de ani, adică la 25 iunie 2004, părintele Gheorghe Petre-Govora a fost răsplătit pentru ajutorul dat în perioada Holocaustului evreilor deportaţi în Transnistria. Într-un cadru organizat de Ambasada Israelului la Palatul Patriarhiei Române din Bucureşti i s-a conferit titlul „Drept între popoare”, care se acordă persoanelor ce nu sunt de etnie evreiască şi care au salvat vieţi de evrei sau au ajutat pe evrei în perioade dificile, punându-şi propria viaţă în pericol. Titlul constă într-o medalie şi o diplomă onorifică emise de Institutul Yad Vashem din Ierusalim, pe medalie fiind inscripţionate cuvintele din Talmud: „Cine salvează o singură viaţă, salvează o lume întreagă’’. Acestea i-au fost înmânate preotului Gheorghe Petre de către ambasadorul Israelului la Bucureşti, doamna Rodica Radian-Gordon, fiind primul preot ortodox care primeşte o asemenea distincţie.

Aşa a petrecut cei 102 ani de viaţă preotul Petre-Govora: împărţindu-se între arheologie şi datoriile preoţiei, între logică, istorie, ştiință şi duhovnicie, dăruită la toţi cei ce o solicită firă ură de rasă sau ocultism. În trecerea sa prin vreme - în asistarea sa la evenimentele colosale petrecute pe această vale, fostă învolburată a Oltului - Dumnezeu l-a făcut martor atâtor evenimente, remarcându-se prin trăirile lui, prin realizările lui, prin memoriile lui, intrând într-un veac nou cu mesajul patriotic al cercetărilor sale.

Câteva contribuţii ale preotului Gheorghe I. Petre-Govora (în arheologie)
Gheorghe I. Petre-Govora a adus o mare contribuţie la cunoaşterea trecutului milenar al zonei de nord-est a Olteniei, prin semnalarea unor descoperiri importante care atestă locuirea acestei zone încă din epoca neolitică.
*
A avut contribuţii semnificative la înmulţirea descoperirilor din epoca bronzului şi a fierului, cum ar fi spre exemplu cele aparţinând culturilor Verbicioara (20) şi Ferigile (21).
*
Descoperirile din siturile arheologice - aparținând Hallstattului timpuriu - din nord-estul Olteniei (22) au devenit cunoscute şi au intrat în circuitul ştiinţific datorită preotului Petre Gheorghe.
*
A descoperit situl cetăţii dacice de la Ocniţa, ca apoi să fie studiat din punct de vedere arheologic de către prof. univ. dr. Dumitru Berciu.
*
A studiat conceptul de „fereastră a sufletului”(23) legat de ritualul de înmormântare, prezent în unele complexe funerare preistorice.
*
Dintre descoperirile şi săpăturile arheologice (din preistorie şi până în epoca romană) făcute de preot în nord-estul Olteniei voi aminti câteva din judeţul Vâlcea:
Cremenari - Galicea, Olanu (epoca paleolitică); Bujoreni, Căzăneşti, Orleşti (epoca neolitică); Govora (epoca eneolitică); Vlădeşti, Cetăţuie - Rm. Vâlcea (epoca bronzului); Ferigile — Costeşti (Hallstatt); Cosota — Ocnele Mari, Băbeni (La Tâne); Stolniceni, Castrul Sâmbotini - Dăeşti, Castrul Arutela - în apropierea oraşului Călimăneşti (epoca romană).

În unele sitaaţii, cum ar fi săpăturile din situl de la Ocnele Mari — aparţinând epocii bronzului — mărturiile sale rămân unice, deoarece punctele arheologice din zona respectivă au fost înghiţite în urma prăbuşirilor şi alunecărilor de teren.
*
A pus în evidenţă drumul sării şi descoperirile din jurul Ocnelor Mari, ceea ce a dus la identificarea aşezărilor neolitice — din cultura Starcevo-Criş — de la Valea Răii.
Părintele a intuit un drum al sării, pe Olt până la Vidin, care trecea către est, în Muntenia şi în vest, către drumul ce leagă Gorjul cu Mehedinţiul...»
(selecție)

Sursa: Dragoș-Ionuț Ecaterinescu/ «Omagiu preotului Gheorghe I. Petre-Govora (1910-2012)»/ revista ,,Litua - Studii şi Cercetări”/ Editura: Muzeului Judeţean Gorj „Alexandru Ştefulescu”/ Târgu-Jiu 2020.

Autorul studiului - muzeograf la Muzeul de Arheologie şi Artă Religioasă din Băile Govora - l-a cunoscut îndeaproape pe pr. Gheorghe Petre-Govora: ,,...am fost mai apropiat de părinte şi l-am cunoscut pe când avea 96 de ani. Îi duceam corespondenţa, care venea pe adresa muzeului, şi cărţi din bibliotecă, pe care le solicita. La prima întâlnire cu dânsul m-au impresionat: figura sa blândă şi înţeleaptă - parcă avea o părticică din sfinţenia unor mari duhovnici - pasiunea şi interesul cu care vorbea despre muzeu şi despre istorie, memoria sa extraordinară. Iubirea pentru trecutul acestor meleaguri şi interesul pentru arheologie îl determinau să facă cu uşurinţă divagaţii pe diverse teme, precum şi conexiuni între domeniile sale preferate, arheologia şi teologia. Discuţiile cu dumnealui erau o adevărată plăcere, întrucât avea un ascuţit simţ al umorului care se împletea cu erudiţia şi calitatea sa de fin observator, a tot ceea ce se întâmpla în jur. Citea foarte mult şi se informa continuu. De fiecare dată când ne despărţeam îmi spunea: „să ajungi şi tu bătrân! ” (23).

Întreg excelentul studiu – conținând, printre altele, redarea unor ,,gânduri cu privire la filosofia existenței umane”, ,,gânduri cu privire la trecerea dincolo” etc. dar și o lungă listă cu titlurile studiilor/ comunicărilor științifice ale preotului Gheorghe Petre-Govora prezentate la manifestări ori publicate în reviste de specialitate, de astăzi, integral în PDF fără descărcare. 



Informații preluate din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale 

Fotografiile părintelui Petre-Govora înainte de jumătatea vieții și la aniversarea de 100 ani ilustrează studiul în original.

Valentin Smedescu

_____
*în religia romană clasică, prin ,,genius loci” se definea spiritul protector al unui loc
1 Prima variantă - a acestui material - a fost publicată în ,,Păstorul Ortodox ”, Editura Arhiepiscopiei Argeşului
şi Muşcelului, Curtea de Argeş, 2015, pp. 300-317.
2 Dragoș-Ionuț Ecaterinescu, muzeograf, Muzeul Judeţean ,,Aurelian Sacerdoţeanu" Vâlcea, Calea lui Traian, nr.143, Râmnicu Vâlcea, email: dragosecaterinescu@yahoo .ro.
3 Jurnalul Naponal, 15 iulie 2004, p. 26.
4 Pr. Constantin Mănescu, Memoria vie a unui muzeograf vâlcean, în „Buridava. Studii şi materiale”, VIII, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2010, pp. 289-292.
5P rof. univ. dr. Dumitru Otovescu (coordonator), Monografia sociologică a oraşului Băile Govora, Editura Beladi, Craiova, 2002, p. 188.
6 Pr. Gheorghe I. Petre-Govora, Satul Orleşti la aproape şase secole de existenţă documentară, în „Orizont”, Anul IV, nr. 812, 13 iunie 1971, p. 2.
7 Prof. dr. Corneliu Tamaş, Preotul Gheorghe I. Petre-Govora la optzeci de ani, în „Mitropolia Olteniei”, serie nuă Anul XLII (1990), nr.1-3, p. 338.
8 LMI 2004: VL-II-m-B-09775. Amănunte despre această biserică se găsesc în: Pr. Gheorghe I. Petre-Govora, GOVORA - de la primii oameni la contemporani, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 2001, pp. 77-78.
9 Aceasta fiind revendicată de către fostul proprietar, la finalul anului 2013, piesele Muzeului de Arheologie au fost transferate într-un nou sediu (vila Al. Iliescu, vezi: Dragoş-Ionuţ Ecaterinescu, Radu-Gabriel Geiculescu, Scurt istoric al vilei Alexandru Iliescu, Băile Govora, judeţul Vâlcea în „Buridava...”, X, 2012, pp.188-193. (Acesta este un capitol care nu face obiectul acestui articol). De asemenea s-a procedat la reorganizarea expoziţiei de bază.
10 Pr. Gheorghe I. Petre-Govora, op.cit., p. 10.
11 Idem, O preistorie a nord-estului Olteniei, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 1995, pp. 16-21.
12 Idem, Tracii, vieţuitori milenari ai ţinuturilor vâlcene, în „Orizont”, Anul XI, nr. 1931, 21 iulie 1978, p. 6.
13 Simona LazSr, Sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii flerului în sud-vestul României, Editura Universitaria, Craiova, 2011, p. 28-42.
14 Prof. univ. dr. Dumitru Berciu, Buridava dacică, Bucureşti, 1981, p. 123.
15 Pr. Gheorghe I. Petre-Govora, Aureii imperiali în Dacia romană, Editura Patrimoniu, Rm. Vâlcea, 2003, p. 9.
16 Prof. dr. Gheorghe Deaconu, Gheorghe Petre-Govora. Căutător, trezorier şi ocrotitor de mărturii, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Vâlcea, 2001, p. 2.
17 O preistorie a nord-estului Olteniei, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 1995; GOVORA-de la primii oameni la contemporani, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 2001; Aureii imperiali în Dacia Romană, Editura Patrimoniu, Rm. Vâlcea, 2003; Pravila bisericească de la Govora, Editura Tribuna, Sibiu, 2004; FLACĂRA MEMORIEI. Dialog cu preotul şi arheologul GHEORGHE PETRE-GOVORA, Editura Petras, Rm. Vâlcea, 2005 (interviu realizat de Eugenia Vasile).
18 A fost preot misionar în Episcopia Odesei, în regiunea Golta pe Bug; a ajutat şi a salvat mulţi evrei din ghetourile Crivoi-Ozero şi Trei Dube. Dosar 10060.
19 Luca 10, 25-37.
20 Reprezentativ este depozitul de vase ceramice de la Govora Sat, judeţul Vâlcea. Vezi: Pr. Gheorghe Petre-Govora, O preistorie , pp. 49-50, fig. 8; Idem, GOVORA- de la primii oameni. , p. 14, p. 15 - fig. 3.
21 Se remarcă depozitul ceramic de la Bistriţa, judeţul Vâlcea. Idem, O preistorie , p. 67, fig. 1- 4.
22 Simona Lazăr, op. cit., p. 63; Idem, Cultura Vârtop în Oltenia, Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2005, p. 41-42.
23 Dragoş-Ionuţ Ecaterinescu, ,,Fereastra sufletului” în gândirea teologică a preotului Gheorghe I. Petre-Govora (1910-2012), în „Transilvania”, nr. 3/2018, pp. 76-83.

Râmnicu-Vâlcii/ prima alimentare cu apă (la cișmea) - realizată cu greu, din taxe graduale percepute cârciumarilor • lucrarea de peste 10 ani s-a desfășurat după tiparul multora dintre investițiile publice ale prezentului („contracciul se face vinovat de mari nereguli financiare şi incompetenţă”); în cele din urmă, aducerea și ,,îngroparea” urloaielor, montarea robinetului etc. s-au înfăptuit ,,prin strădaniile sudiţilor”...

«...ceea ce aveţi în faţa dumneavoastră este o carte poştală ilustrată color, editată de Librăria „Oscar Thuringher" din Râmnicul Vâlcii, poartă ştampila de poştă 3 ianuarie 1900, fiind expediată de la Râmnic la Corabia. Este o imagine a Râmnicului la sfârşitul secolului al XIX - lea.

La nr. 1 - casele boierului Munteanu Petre, ridicate înainte de 1879, anul în care Masinca Munteanu le vinde judeţului pentru suma de 25.000 lei. În aceste case, în 1880, va fi instalat Regimentul 2 Dorobanţi...» Citește tot

«...cu prilejul vizitei Domnitorului (Barbu Știrbei în prima sa domnie – n.n.) în oraşul Rîmnicu-Vîlcea, se supune atenţiei şi problema alimentării cu apă a oraşului, hotărîndu-se înfiinţarea a trei fîntîni, în care sens se acordă înaltul Ofis cu nr. 1117 din 5 septembrie 1850.
Văzîndu-se starea în care se află casa acestui magistrat, lipsită de fonduri, se hotărăşte să se pună o mică taxă pe seama cîrciumarilor acestui oraş, după cum urmează: 8 galbeni pentru cele de clasa l-a, 4 galbeni pentru cele de clasa ll-a şi 2 galbeni pentru cele de clasa III-a. (1)

Pentru această lucrare de înfrumuseţare a oraşului se formează o Comisie alcătuită din paharnicul Bujoreanu, serdarul Vlădescu şi pitarul Orumu.
Din taxa amintită urmează a se executa cele trei fîntîni, care costă, conform devizului, lei 8.800, urmînd ca restul sumei prisosite să se verse în casa magistratului.

Ştim însă că lucrările de facere a acestor cişmele sînt repede întrerupte. Contracciul (contractantul pentru o concesiune – n.n.) se face vinovat de mari nereguli financiare şi incompetenţă. Inginerul Vairah, autorul proiectului de facerea cişmelelor, opinează să fie adus un meşter fîntînar de la Sibiu. (2)

Banii fiind cheltuiţi, se cere ca lucrarea să fie făcută în contul fostului contracciu; mai sunt de făcut 130 stînjeni (2*) (237,744 m – n.n.) de şanţuri, montarea a 65 de urloaie, aducerea de la Sibiu a 1 20 de bucele de fier, cercuri de fier, o maşină (un robinet) şi o ţeavă de alamă pentru casa ultimii fîntîni, care urmează a se construi, o casă de piatră pe care să se aşeze fîntîna din «piatră cioplită». (3)

La invitația inginerului Vairah, vine la Rîmnic meşterul lohann de la Ruşava (Orşova). El arată că a executat multe lucrări asemănătoare în oraşele din ţinuturile Banatului şi ale Ungariei, precum şi o mulţime de alte pompe în acele părţi; tot aşa, arată că a angajat o lucrare la Turnu Severin, cu care s-a recomandat pentru facerea cişmelei Jianu de la Craiova. (4)

El se oferă să aducă apa de la hasnaua fîntînii de la Inăteşti, de unde începe izvorul, pînă la prima fîntînă, care este situată pe locul cel mai înalt al liniei de fîntîni, lîngă casele Zmarandei Capeleanca, pe o distanţă de 1.260 stînjeni (2,268 metri), după proiectul inginerului Vairah, dar deşi prezintă o ofertă avantajoasă, nu poate angaja lucrarea, întrucît îi lipseşte chezaşul (chezaș = persoană care garantează cu averea sa pentru cineva sau ceva).

Aflăm că, deosebit de casa fîntînii care este la izvorul Inăteşti, se află săvîrşite încă alte două case de fîntîni din oraş, dar atît aceea cît şi cele două din oraş se află fără urloaiele de fier, care sînt trebuitoare pentru ridicarea apei.

___

Izvorul Inătești, azi, captură Google Maps.
«Înainte de 1731, în dealul Hinăteştilor, la poalele viei Coziei (via aparținea Mănăstirii Cozia - n.n.), se afla o cișmea...» -  citește resursa Fântânile medievale ale Râmnicului. 

__     

Pe locul casei de fîntînă care urma să se zidească în mijlocul pieţei, trebuie să se aşeze deasupra rezervoarelor o coloană de fier în înălţime de cinci «şuhuri», pe un postament de două pietre cioplite. (șuh, șuf și șuc m. (germ. dial. schuch = schuh, gheată) > picĭor (ca măsură de lungime).

Această coloană «să fie cu mecanică», ca să se poată slobozi apa după trebuinţă. (5)

Magistratul oraşului nu este de acord să se încredinţeze această lucrare meşterului de la Orşova şi i se pune «straşnică îndatorare» inginerului Vairah să se îngrijească să aducă alt fîntînar.

Magistratul se străduieşte din răsputeri să demonstreze că proiectul acestei lucrări este necorespunzător şi trebuie înlocuit cu un altul alcătuit de către altcineva decît inginerul Vairah, care este suspendat din funcţia sa şi oraşul rămîne încă un an cu şanţuri neastupate şi pline de murdarlîc, cu comunicaţia restrînsă şi uliţele strîmtorate. (6)

După verificările făcute, inginerul Vairah este repus în drepturile sale de către Direcţia Lucrărilor Publice şi însărcinat să ocupe Ocolul lucrărilor tehnice din România Mică, avînd în preocuparea sa şi terminarea lucrărilor de refacerea cişmelelor (7). Prin strădaniile sudiţilor (7*) din acest oraş, este adus la 1 septembrie 1861 să săvîrşească această lucrare întreruptă unul din fîntînarii din cetatea Sibiului...»
(selecție)

Sursa: Andrei Pănoiu/ Moşii, sate, târguri şi oraşe: I. Rîmnicu-Vîlcea/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice: BCMI/ București 1992/ Referinţă bibliografică pentru nr. revistă: III; nr. în TOM: 3; anul 1992; Serie Nouă. Informații preluate din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale - https://biblioteca-digitala.ro/


Valentin Smedescu

_____
(1) Arhivele Statului, Fond Comunale, D. 65/1850, f. 1, 2.
(2) Arhivele Statului, lond Lucrări Publice, D.46/1858, I. 1.
(2)*Stânjenul (stj) (en. fathom (ftm)) este o unitate de măsură pentru lungime/ distanţă, folosită în sistemul anglo-saxon de unităţi - atât în sistemul britanic, cât şi în cel american. Stânjenul este egal cu 2 yarzi, 6 picioare sau 1,8288 metri. Este utilizat mai ales pentru măsurarea adâncimii apei. Iniţial, se referea la distanţa dintre cele două braţe întinse ale unui om. În România, s-a folosit de multe ori pentru măsurarea terenurilor.
(3) Ibid I. 3.
(4) Ibid. (. 43.
(5) Ibid. f. 43, verso.
(6) Ibid. f. 56 , 71, 72.
(7) Ibid. f. 124.
(7*)sudiți, s. m. Locuitor din Țările Române aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială.

 

«Quo vadis»/ Vâlcea în ultima jumătate de veac: populația, nupțialitatea, natalitatea, mortalitatea, asistența medicală - referire strict la paturile de spital (mai puține cu peste 1.200!?) • și amenințările ,,de rit nou” care ne pândesc...

Județul Vâlcea avea - în ianuarie 1977 - 414.380 locuitori, cu o densitate de 72,6 kmp (pentru recensămintele/ datele din 1930, 1948, 1956 și 1966 – captura 2).

Dintr-un total de 407.358 nou-născuți la nivel național, Vâlcea înregistra - la 31 dec. '76 - 7.460 prunci vii (procent: 92,7 din total nou-născuți vii la nivel național) – captura 3.

Numărul de paturi de spital înregistrate oficial pentru județul Vâlcea în anul 1976 – desigur, în măsura în care aceste date nu au fost ,,cosmetizate”, poate știe cineva să ne răspundă? – era 3.329 (la fel ca în anul 1975 și în creștere de la 1.760 - 1965 și 2.498 - în 1970) - (captura 4)

Nu avem date exacte pentru acea perioadă, defalcate pe județe, cu privire la nupțialitate și mortalitate.

 

Sursă selecții și capturi sepia: Anuarul Statistic al Republicii Socialiste România 1977/ Direcția Centrală de Statistică.

&&&

La 1 ianuarie 2023, județul Vâlcea avea oficial o populație de 386.610 locuitori:

În anul 2021, la nivel național, s-au înregistrat 114.207 căsătorii, cu 32.864 căsătorii mai multe decât în anul anterior. Faţă de anul 2020, în 2021 s-au înregistrat cu 16.397 căsătorii mai multe în mediul urban şi cu 16.467 căsătorii mai multe în mediul rural.

În profil teritorial, numărul cel mai mare de căsătorii a fost înregistrat în Municipiul Bucureşti (11.397 căsătorii), urmat la mare diferenţă de judeţul Iaşi (5.831 căsătorii) şi Suceava (5.125 căsătorii).
Cele mai puţine căsătorii s-a înregistrat în judeţele Vâlcea (1.002 căsătorii) şi Tulcea (1.049 căsătorii).

Cea mai mare rată a divorţialităţii s-a înregistrat în judeţul Hunedoara (1,64 divorţuri la 1000 locuitori), iar cea mai mică rată de divorţialitate s-a înregistrat în judeţul Vâlcea (0,52 divorţuri la 1000 locuitori).

Născuți vii la nivelul județului Vâlcea: în anul 2021 - 2.478, în 2020 – 2.482, în 2019 – 2.770.

Faţă de o rată a mortalităţii la nivel naţional de 15,2‰, cele mai mici rate ale mortalităţii generale s-au înregistrat în judeţele Vâlcea (11,4‰), Iaşi (11,8‰) şi Ilfov (12,0‰); cele mai ridicate rate ale mortalităţii s-au înregistrat în judeţele Teleorman (21,7‰) şi Giurgiu (20,2‰). În Municipiul Bucureşti, rata generală a mortalităţii a fost de 13,8‰.

Sursa: Institutul Național de Statistică/ Evenimente demografice anul 2021.

&&&

Potrivit paginii oficiale a Ministerului Sănătății, în Vâlcea există în prezent, per total, 2.099 paturi de spitalizare (fără cele 23 pentru ,,spitalizarea de zi”): Spitalul Județean Vâlcea funcţionează cu un număr de 1353 de paturi (plus 23 paturi spitalizare de zi), Spitalul Municipal Drăgășani - 246 paturi, Spitalul de psihiatrie Dragoești – 125 paturi, Spitalul Orășenesc Horezu – 160 paturi, Spitalul de Pneumoftiziologie "Constantin Anastasatu" Mihăești – 148 paturi, Spitalul orășenesc Brezoi - 67 paturi.

&&&
Dacă spre sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 dirijismul politic dus în direcția absurdului începea să își arate ,,roadele” (în privința natalității/ politicii demografice, a actului medical, a alimentației ,,științifice”/ ,,raționale”) a populației ș.a.m.d.), în zilele noastre, alte noi și noi amenințări pândesc sănătatea vâlcenilor.
Deși, cum am văzut, ne naștem tot mai puțini de la an la an (teoretic, ,,resursele” - mai ales că sunt ,,în creștere” - ar trebui să ne ajungă), nu murim (cu una, cu două), e drept că ne căsătorim mai greu decât alți conaționali, dar odată căsătoriți, nu prea mai divorțăm - ei bine, nu ne putem opune, pur și simplu, nicicum ,,Threats-urilor”, cum sunt ele formulate în SWOT-ul la care trimitem azi.

Aceste amenințări foarte periculoase - în special două! – sunt sintetizate într-un document oficial astfel: „Concurenţa puternică datorată apropierii de centrele universitare Bucureşti, Sibiu şi Craiova” și „Concurenţa din ce în ce mai puternică cu spitalele private care se dezvoltă în Judeţul Vâlcea”:

Sursa: Proiectul de management în baza căruia se desfășoară în prezent activitatea la Spitalul Județean Vâlcea.

Capturile de ecran au mai multe surse/ link-uri în descrierile de la resursa în original.

Valentin Smedescu
_

Biserica şi culele din Măldăreşti (Vâlcea)»/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice 1912

 «...aflăm că suntem în ascunzătoarea culei! Aci se refugiau ai casei, femeile, copiii şi se ascundeau obiectele de preţ, pe când bărbaţii se luptau pe jos în foişoare până ce izbutiau să îndepărteze pe prădători. Cu respiraţia oprită ne aşezăm pe patul de scânduri şi pe vatră şi ca purtaţi de vraja unor puteri nevăzute, ascultăm în taină cum se deapănă domol legenda acestor ziduri vechi:

«Către sfârşitul veacului al 18-lea trăiau prin aceste locuri neamul Măldăreştilor. Cel mai de seamă era dumnealui jupân Gheorghe sân Constandin Măldărescu şi dumneaei jupâniţa Eva, soţia lui, cari, cu ajutorul dumnealor Radu, Barbu şi Ion Brat, rubedenii de ale dumnealor, au pus de au ridicat biserica din sat ce se vede şi azi.
«Apoi, după ce au ridicat casa Domnului, s'au gândit să-şi ridice şi lor o casă, spre a le fi de adăpost, lor şi urmaşilor lor, şi aşa au pus de au zidit această culă. Aci au trăit ei multă vreme in linişte, până când jupân Gheorghe, ajuns la adânci bătrâneţe, închise ochii. Jupâniţa Eva, rămasă singură, a mai trăit până la al nouozecilea an, mergându-i numele pentru milosteniile ce făptuia, dar mai ales pentru bogăţiile ce avea, când, într'o zi, îi sosi şi ei ceasul cel de pe urmă. În ziua aceea, pe înserate, se pregătia de ploae, iar nori negri-vineţi alergau văzduhurile, tunând şi fulgerând. Jupâniţa se retrase de grabă în etacul ei, aprinse lumânarea dela Paşti şi îngenuchind în faţa icoanei se ruga; când, deodată, aude glasuri de oameni streini in curte. Se înoptase bine, când i se păr'u că cineva loveşte în uşe. Zăvoarele erau puse şi uşile încuiate; totuşi frica o cuprinse când auzi cum tâlharii loviau cu putere în uşe. Atunci strigă ajutor ...dar nimeni n'o mai auzia din causa vijeliei şi a ploaiei ce se pornise ca un potop!

«Auzi cum uşa căzu sub loviturile tâlharilor... Atunci fugi în camera de alături şi pe uşa din dos eşi afară în curte, abia putând să fugă spre grădina din vale. Dar soarta nu iartă, căci, la scăpărarea unui fulger, un tâlhar o vede, o fugăreşte, o prinde şi o aduce la tovarăşii lui de pradă. Bătrâna încremenise cu degetele incleştate pe lumânarea dela Paşti, cu care fugise afară ... Tâlharii o târîră în casă ... Dar când aprinseră lumânarea şi când îi cerură cheile dela lada cu bani şi o văzură ţeapănă şi învineţită de ghiara morţei, se speriară atât de groaznic, încât o scăpară din mâini şi ca nişte năluci fugiră în noapte... »

&&&

«În satul Măldăreşti din judeţul Vâlcea se află o biserică şi două cule, cari, prin felul alcătuirii lor, au multe asemănări între ele, fiind făcute de aceeaşi ctitori şi de urmaşii lor aproape în aceeaş epocă; căci, după cum vom vedea, biserica şi cula cea mică s'au zidit către finele secolului al XVIII-lea, iar cula cea mare către începutul secolului al XlX-lea.

Prin elementele lor arhitectonice şi decorative şi prin plăsmuirea fundamentală a lor, atât biserica cât şi culele presintă un deosebit interes din punctul de vedere al desvoltării artei noastre din acea vreme. — Pe lângă aceasta, grija ce au avut fondatorii lor de a le întări ca pe nişte fortăreţe, ne arată starea de nesiguranţă şi prădăciune cauzată de frământările lumii în timpurile când ele au fost zidite.

Pentru aceste consideraţiuni şi pentru a putea înlesni cercetarea lor din toate punctele de vedere, ne-am propus de a ne apropia de fiecare din ele şi a le consacra lucrarea de faţă, care, pornită mai mult din- tr'un spirit de curiositate artistică, ar putea, la trebuinţă, să fie folosită de cei ce şi-ar propune să studieze mai de aproape cestiu- nea culelor la noi şi de pe aiurea.

Lăsând de-o parte soseaua ce trece prin satul Măldăreşti şi, cum vii dinspre târgul Horez, apucând la stânga pe drumul mai îngust ce se ridică pe un piept de deal, în scurt timp ajungi la o răspântie ce se întinde mai pe toată spinarea dealului.

În partea stângă a răspântiei se vede, ridicându-se, pe de-asupra copacilor, acoperişul înegrit al uneia din cule, anume al aceleia mai nouă, zisă Măldărescu; ceva mai nainte, pe dreapta, aşezată pe povârnişul ce se lasă spre apa Luncavăţului, se arată a doua culă, cea mai vechie, zisă Grecianu; iar in fund, la capătul răspântiei, se înalţă biserica satului, o biserică mică, cu pridvor deschis, cu două turle, învelite, ca şi biserica, cu acoperişuri de şindrilă, joase, întinse şi cu streşini largi.

Intrăm în pridvorul bisericii — un pridvor sprijinit pe stâlpi de zidărie, zugrăviţi, ca şi pereţii, încă în bună tradiţiune, şi ne oprim dinaintea uşei de intrare, încadrată în ramă de piatră.
Această ramă este impodobită cu bogate sculpturi ce represintă ramuri, flori şi frunze, inconjurând uşa de jurîmprejur: la partea de sus este cioplită cu litere chirilice pisania...»
(fragmente)

Sursă selecție: «Biserica şi culele din Măldăreşti (Vâlcea)»/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice: BCMI/ Editura: Comisiunea Monumentelor Istorice/ București 1912/ Referinţa bibliografică pentru nr. revistă: V; nr. în TOM: 1-4; anul 1912; seria Veche; studiul integral în pdf fără descărcare.

Informații preluate din ProEuropeana/ Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale

Capturile de ecran sunt de asemenea studiul recomandat. Mai multe capturi de ecran.

Valentin Smedescu
__

Râmnicul Vâlcii/ excepțional raport de activitate (,,dare de seamă”) din alte vremuri/ Seminarul Sf. Nicolae • în context: ce conștientiza, cum gândea și ce scria, la 18 ani, unul dintre elevii școlii - viitorul preot/ istoric/ deținut politic Dumitru Bălașa...

Resursa Biblioteci Valcene pe care o recomandăm astăzi ni s-a transmis dintr-un timp în care nu doar învățământul teologic, ci întreaga Școală românească, în general, abia ce reușise(ră) a se înrădăcina în rosturile firești: ne aflam după Primul Război Mondial și înfăptuirea idealului național al Marii Uniri, iar până la urgia care se va revărsa (în a doua jumătate a veacului XX) ,,...în toate (...) cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare” – aveau să mai treacă doar două decenii...

Ne este imposibil, în acest moment, să publicăm în online întregul «Anuar al Seminarului Sf. Nicolae Râmnicul Vâlcii pe anii 1925» (255 p. A4, corp de literă mic și fără spațiere între rânduri, tabele etc.), însă - mai ales din ,,tabla de materii”, din ,,mesajul” episcopului Nifon Craioveanu, din ,,scrisoarea de înaintare” a directorului pr. Constantin Grigore și din fotografiile vechi (de asemenea din lucrare) – deslușim bine pe ce baze, călăuzit de ce principii și cum funcționa, de fapt, Seminarul Sf. Nicolae: cu bibliotecă, laborator, muzeu, loturi cultivate agricol (incl. la Govora), ateliere, teren de sport, internat cu sală de mese etc., dar mai ales cu o «curriculă»* (de neimaginat în deceniul programului ,,România Educată”): cu activități (incl. extrașcolare) excelent gândite (cu raportare de statistici, cu indicatori de performanță etc.) și mai ales cu multă, multă responsabilitate socială și dragoste de învățătură nu doar bisericească...

În sfârșit, am selectat pentru azi și redăm mai jos impresiile elevului-seminarist Dumitru Bălașa (pentru mai tinerii noștri cititori: n. în Gușoeni/ 1 aug. 1911, cu studii secundare la seminarul teologic din Râmnicu-Vâlcea, între 1923-1931 - mai multe, în descrierea capturii aferente), care, alături de 70 colegi, a plecat pe jos din Râmnic într-o ,,excursiune la Stănișoara”, lăcașul de cult secular din Muntele Cozia.

În afara excelentelor descrieri ale oamenilor, drumului, peisajelor, Călimăneștiului, Mănăstirilor Cozia și Turnu, Oltului cu plutașii săi, măreției muntelui etc., Dumitru Bălașa redă secvențe ale unor trăiri pe care liceenii din zilele noastre le au, bunăoară, urmărindu-l pe Harrison Ford în seria de pelicule ,,Indiana Jones”. Asta, că tot ,,deplânserăm” în ,,cor” filme ajunse în lada de gunoi a Istoriei, în loc să ne ocupăm de cărți/ biblioteci 😉🤔...

,,Anuarul” ne-a fost donat de dr. Constantin Ploscaru și face parte – alături de multe zeci de mii de astfel de comori de cunoaștere găzduite la Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea – din Depozitul Legal al Secției ,,Periodice-Legislație”; deocamdată, volumul poate fi consultat numai în regim de sală de lectură.
Am încercat să transcriem cât mai fidel ortografia și exprimarea vremii (printre capturi vedem și scanarea textului referitor la ,,excursiune”).

Valentin Smedescu

&&&

O excursiune la Stănișoara

Sărbătoarea Sf. Constantin şi Elena se anunţă posomorită ca o zi de toamnă târzie, Plouă mărunt şi des. P. C. P. Director Const. Grigore hotărîse ca în această zi să facem împreună o excursiune la Schitul Stănişoara.

Ne-am sculat mai de dimineaţă ca de obiceiu şi am început pregătirea, în ciuda timpului nefavorabil. Câţiva s’au retras, pregetând să purceadă la o astfel de „călătorie", sub povara melancolică a vremii. Din alte împrejurări, de altfel fatale, P. C, P. Director şi toţi coriştii au trebuit să rămână pe loc şi erà foarte posibil ca să rămânem toţi, dacă dintre noi, câţiva entuziaşti nu am fi insistat şi dacă soarele nu aruncà pentru acel moment o privire prin spărtura nourilor cenuşii.

Ne-am înarmat împotriva inamicului celui mai de temut, foamea şi am pornit spre nord, cu ochii spânzuraţi pe crestele pline de zăpadă ale munţilor ce înţepau cerul. Ne-am depărtat de R. Vâlcii pe o şosea frumoasă. Am străbătut Bujorenii, Gura-Văii şi iată-ne obosiţi, pe aproape de prânz, la intrarea în orăşelul Călimăneşti, lângă o moară de apă, unde poposim ca să ne adunăm.

Până aci ne-au distrat privirea nişte căsuţe, grădinile cu flori, în care fetele îmbrăcate în alb îşi făceau de lucru, pela porţi şi depe coaste se adunau de-ai locului, ca să ne privească. Nişte tablouri splendide au fost plutele, care se luaseră la întrecere cu apa Oltului, conduse de doi sau trei „montagnarzi".

În grup am străbătut câteva străzi ale orăşelului.

Lângă podul de fier, care duce în Ostrov, am făcut o pauză. Nişte plute ancoraseră acì şi cum noi eram în căutarea unui loc pentru ca să luăm prânzul, am socotit că o masă pe plute ar fi excelentă.

Voinţa a fost unanimă. Distraţi de valurile Oltului, care înfuriate şi necăjite căutau să se răsbune, am terminat prânzul nostru. Un coleg cu un aparat de fotografiat instantaneu, pe neaşteptate culese mutrele noastre în diferite poziţii. După masă am avut voe în orăşel pânăla ora 2, după care trebueà să ne întâlnim la un loc stabilit. Am vizitat fostul schit de călugăriţe din Ostrov, care datează de pela sfârşitul secolului XV-lea**. Pe o uşe strîmtă se intră în templul creştin în care domneşte liniştea. Prin cărţi am lăsat diferite amintiri. Am vizitat băile şi apoi podul pe sârmă deasupra băilor. Cu multă plăcere am mers să vedem spaţioasa Biserică în care slujea păr. Bălăşel — fiul. Ne-a atras atenţia aci, deosebita îngrijire în care se află locaşul sfânt. Călimăneştiul este unul dintre cele mai frumoase şi mai pitoreşti locuri ale noastre. De aci pornim spre Căciulata.

Peste tot numai vile. Intrăm în staţiunea balneară, coborîm la fântâna de pucioasă, ne răcorim din acest isvor rar şi bine îngrijit şi pornim spre Cozia.

Muntele ni se prezintă nouă, cari nu-l mai văzusem, neobişnuit de frumos. Pe dreapta noastră, venind sălbatic, alergă Oltul închis de munţi, cari se ridicau ca nişte ruine uriaşe.

La Cozia, elevii Şcoalei de cântăreţi erau în curte, sau mai precis eşiseră în curte atunci. Biserica erà despoiată. I se dăduse jos tencuiala ce acoperea o zidărie frumoasă la fel cu aceea a Bisericii Domneşti din C. de Argeş.

Plini de curiozitate am păşit peste pragul lăcaşului. În partea dreaptă a pronaosului, am văzut un coscing cioplit din piatră şi în care se odihneau câteva oase şi bucăţi de haine ale fostului domnitor român Mircea cel Bătrân. Alături de Mircea se află mormântul pecetluit al Teodorei — mama lui Mihaiu-Viteazul. Privim pereţii Bisericii. Ochii sfinţilor sunt scoşi de vârfurile suliţelor turceşti. Ieşim apoi şi pornim spre Turnu. „Ploaia ploii plouà mereu” şi noi cum mergeam pe jos şi nu aveam umbrele, eram uzi bine. Timpul rău ne descurajase şi îşi sădise starea lui în feţele noastre ale tuturor. Pe stânga, între Olt şi linia ferată, la o bună distanţă de Cozia, se află „masa lui Traian," un stei de piatră, care se ridică — privit de departe — în forma unui cilindru. Tot pe dreapta Oltului mergem până în dreptul Mănăstirii Turnu, care se află la câteva sute de metri mai sus de masa Lui Traian. Trecem Oltul spre această Mănăstire cu ajutorul unui pod umblător, câte zece, câte zece. Am ajuns in curtea Mănăstirii Turnul. Suntem în Jud. Argeş. Prea Cuv. Stareţ de aci n’a avut bunăvoinţă să ne dea o călăuză spre Stănişoara, decât după multă insistenţă. Prin ploaie am continuat drumul spre Stănişoara. Pe moment ce înaintam însă defileul se făcea mai accesibil paşilor noştri obosiţi. Printre copacii uriaşi urmăream poteci vechi, brodate cu iarbă şi flori de munte. După o bună distanţă parcursă de noi, cu multă greutate, am ajuns la o troiţă pe care nu erà şi nici nu fusese vreodată o zugrăveală. În patru cuie erà prinsă în colţuri o foae de octoih sau minei, pe care era tipărită figura unui Sfânt. La această troiţă erà calea jumătate dintre Turnu şi Stănişoara.

Ţinta noastră erà Stănişoara şi cum seara începuse a se ivi, ne-am grăbit. Defileul erà tăiat pe coaste prăpăstioase şi pe alocurea zidit din lespezi pe spinări de culmi. Călăuza ne spune că ne-am apropiat. Iată-ne ajunşi Ia o imitaţie de gură de peşteră. Scris cu roşu pe stâncă, în partea stângă alături de icoana Sf. Gheorghe, stà „jurământul” care se rezumă la atât: Nici-o femee nu poate să treacă mai departe spre Mănăstire. Coborîm într'o vă-găună. Mănăstirea îşi aquarelează faţa printre crecile înfrunzite ale arborilor bătrâni.

Trecem peste trupul clar al unui isvor din care cei mai mulţi ne potolisem setea şi urcăm spre Mănăstirea Stănişoara. Ploaia — amicul cel mai crud al nostru în timpul acestei excursiuni — ne-a însoţit dela eşirea din Călimăneşti până aci. Noaptea începuse a-şi cerne vălul cenuşiu al serii. Suntem în faţa porţilor unei cetăţi. Uşile vechi şi mari ni se deschid. La intrarea pe sub turnul clopotniţei, ne-a întâmpinat din pridvorul chiliei de m. z. (?) figura vioaie a P. Cuv. Stareţ Ilarion. Şi cum toţi bunii cântăreţi rămăseseră la şcoală noi lipsiţii de talent improvizăm un „Hristos a înviat”. Eram obosiţi şi plouaţi, uzi până- la piele. Şi cum eram obosiţi ne erà şi tare foame. Aci masa erà gata, căci P. C. Păr. Director avusese grije să anunţe, dar nu puteam mânca aşa de îndată. Prea Cuviosul Stareţ, călugării (vre-o 8, atâţia sunt aci) şi fraţii ni se oferiră însoţitori şi istorisitori ai poveştilor şi istoricului Mănăstirii şi diferitelor aşezăminte din ea. Dela stână se auzea sbieretul oilor şi caprelor. Eram atât de bucuroşi că ajunsesem aci, cu toată povara ploii şi oboseala picioarelor noastre, în care numai aveam încredere că pot parcurge un drum de 500 metri.

Am vizitat în treacăt locaşul sfânt rămânând ca a doua zi să şi oficiem slujba împreună. Neastâmpărat, cu fratele Gheorghiţă — un băiat de 15-16 ani, cu părul în plete şi cu figura vioaie — am dat ocol Bisericii începând cu partea de nord. În partea de răsărit mai în coastă, sta o fântână astupată cu un capac de lemn, dela suprafaţă. Deaci se scotea apă cu o căldăruşe. Fratele Gheorghiţă, îmi spuse:

— Domnişorule, aici se zice că a trăit un călugăr, care a ajuns la atâta bătrâneţe, că nu se mai puteà duce la ceşmeà să bea apă şi s'a rugat la Dumnezeu să-i dea un isvor lângă el. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi a isvorît din stânca aceasta apă. Acesta e istoricul fântânii cu apă bună, din care mi-am astâmpărat setea. În stânga bisericii observ în întunericul slab al serii, o uşe prin care se intrà în pământ, într'o subterană şi întreb ce este aci. Foarte bucuros, fratele Gheorghiţă s'a pripit cu răspunsul: „Este o galerie în care se păstrează oasele călugărilor. Nu vreţi să o vedeţi?“ Cu multă stângăcie şi timiditate dădui un răspuns afirmativ. Când mă uitai înapoi o ceată de colegi venea după noi.

Fratele Gheorghiţă se lăsase în întunerec. O pauză şi apar razele plăpânde ale unei lumânări de sfeşnic. Cel dintâiu am coborit eu, iar după mine 5-6.

Pe marginea unui puţ de ciment se odihneau hîrcile atâtor duşi: unele mai negre, altele mai albe, unele mai vechi, altele mai noui. Am dat vânt degetului într'o hîrcă şi el şi-a făcut loc prin ea. Un curent electric mi-a străbătut corpul.

Mistere, taine fără număr şi o atmosferă grea apăsau asupra noastră. Pe lângă pereţii subteranei stau nişte cutii pe care erà scris: Rămăşiţele... (cutărui stareţ sau călugăr mai respectat). Am ridicat câte un capac şi n'am văzut decât hârci şi restul de oase ale unui corp.
Alte cutii aveau tigvele pe capac. „Sărmane Faust!” Le priveam cu deosebită admiraţie şi respect. Respectul faţă de hârcă. Puţul erà plin de oase şi cioburi de hârci. Am părăsit repede acea cameră din subsol, care pe unii dintre noi ne-a făcut de ceară şi ne-a umplut de palpitare.

În urmă a rămas cu lumânarea fratele Gheorghiţă, a stins-o, a aşezat-o într'o firidă şi a eşit şi el trântind uşa peste „morţi” cum le zicea el.

Ne-au invitat la masă. În sufragerie ne aşteptau trei rânduri de mese, încărcate cu bunătăţi. Prea Cuviosul Stareţ a avut bunăvoinţă şi ne-a dat o deosebită consideraţiune, servindu-ne însuş. Ne erà atâta foame încât noi credeam că nu ne mai săturăm niciodată.

Însă senzaţia de foame se exagerează. A sosit şi momentul culcării noastre. Cum noi eram 71 de elevi n'am încăput toţi în camere pentru somn. Mesele din sufragerie au fost ridicate, şi câţiva fraţi aduseră nişte fân. Aşternură nişte velinţe şi scoarţe şi ne lăsară altele pentru acoperit, improvizându-ne astfel un pat în care am dormit vre-o 30. Gândindu-ne la singurătatea în care ne aflăm am închis ochii şi somnul şi-a lăsat repede peste noi blânda lui aripă. Pela miezul nopţii nişte clopote au încercat să ne trezească şi pe noi, dar nu le-am auzit decât ca în vis.

Dimineaţa m’am sculat înaintea tuturor. P. Cuv. Stareţ erâ prin curte; l-am salutat şi am suit pe o colină ce se ridicâ în stânga Mănăstirii.

Pe firele fragede de iarbă, roua dormeà. Răcoarea dimineţii, aci în munte mă făcea să-mi strâng haina încă udă. La stână ciobanii mulgeau oile. Eu mi-am continuat drumul pe spinarea colinei prin o ogradă de pruni până în marginea pădurii în partea de răsărit. M'am uitat înapoi şi peste împrejurimi. În toate părţile munte pietros, numai aici pământ cultivabil. Din muntele ce se ridicà în faţa mea se cobora un „şuşuit“ de izvor. L-am găsit. Mergeà numai prin piatră în care şi-a făcut un şghiab aşà de pietros. Am mers în sus după el mult şi bine, dar nu am dat de stânca din care ţâşneşte. Eram în pădure. Să nu rătăcesc chemat de un cântec de pasări, am pornit spre Mănăstire (pasări nu se aflau decât la marginea pădurii). Când am ajuns jos, colegii se pregăteau să ia laptele. Am făcut sfânta Slujbă împărţindu-ne la ambele străni. Cum nu prea cântam, mă uitam mai mult prin cărţi, căci unele prin vechimea lor îmi atrăgeau atenţia... O carte voluminoasă cu litere vechi. O desfac şi obser că erà semnată cu un nume pe care îl văzusem scris pe o cutie în „cavernă", „camera morţilor" a fratelui Gheorghiţă. Slujba s'a isprăvit şi am ieşit. Vremea se arată prielnică. Cu cel mai bătrân dintre călugări ne-am urcat pe munte.

În fiecare creastă de munte erà câte-o cruce de brad, plină de amintiri, aşezată de vreun vizitator. Din înălţime, mănăstirea cu chiliile se vedeà cât o cutie de chibrituri.

Am urcat mai sus. În partea de nord aveam o prăpastie adâncă. Mai departe se vedea o cascadă. Am contemplat mult timp din marginea prăpastiei. Pe când priveam în adâncimea acesteia, unduirea acestui pârâiaş şi splendoarea cascadei, un nour de ploaie ne învălui şi nu mai vedeam nimic. Toţi stam locului. Norul ne udă puţin şi noi ne continuăm vizita în pustietatea muntelui, prin piatră. Obosiţi de drum şi de aspectele nesăţioase, am coborât.

Bătrânul călugăr, poate mai flăcău ca noi, se ţineà destul de bine. Masa erà gata. Ne-am înfruptat bine şi cu un „Hristos a înviat" ne-am luat la revedere. Pe aceeaş cale am pornit spre şcoală renunţând la Frăsinei. Pe un alt defileu am ieşit direct la halta Jiblea de unde aveam să mergem cu trenul pânăla R. Vâlcii Am luat bilete şi ne-am urcat. Deşi puţin uzi, căci pânăla haltă iară ne plouase, totuş eram mulţumiţi,..

Am ajuns în R.Vâlcii. „Ploaia ploii plouà" şi aici, mai bine de cum plouase când eram în drum spre Stănişoara. Cu paşii obosiţi, dar cu dorinţa împlinită, am ajuns la poarta Seminarului. P. C. Părintele Director ne-a întâmpinat trist, fiindcă vremea fusese rea şi ne-a întrebat:
— „Cum a-ţi petrecut?"
— „Ne-a cam plouat, dar încolo a fost extraordinar!..."

Dumitru Bălaşa

Mai multe imagini.
_______
*în loc de (un) curriculum, în zilele noastre se spune greșit și nonşalant (o) curriculă - https://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-o-curricula-nu-e-un-curriculum-2/

** vezi Ist, Bis, rom. de N, Dobrescu p. 30,

Biserica de peste apă, de sub pădure, a vechiului sat Modoia/ Cernișoara/ Vâlcea

«...Biserica se afla pe lista monumentelor istorice sub codul LMI: Vl-II-m-B-09829 sau ar trebui să se afle, însă în locul ei este trecută Biserica Sfinții Arhangheli din sat care are o vechime de aproximativ trei decenii. Este neîndoielnic o gravă eroare!!!

O fotografie este adaugată pe site-ul oficial al Ministerului Cultelor care nu e fotografia Bisericii din lemn de peste râul Cernisoara, ci a celei noi din sat, care e albă și nu din lemn. Găsiti aici fotografia Bisericii din lemn, care e adevăratul monument istoric.

Conform cu Pisania de pe peretele din stânga al Sfântului Altar, Bisericuța de lemn de peste apă din satul vechi poartă hramul Sfântului Nicolae și al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și este într-o stare avansată de degradare. Ctitorii sunt înscriși tot în textul autentic al Pisaniei și numele lor nu corespund cu numele publicate pe site-ul publicat în lista monumentelor istorice. Bisercuța Sfântului Nicolae și a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil este situată peste apă, într-un zăvoi aproape de pădure, acolo unde se afla satul în vechime..

Biserica veche de lemn, unde se prăznuiește hramul Sfântului Nicolae și al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, ridicată în 1712 și refăcută în 1896, se găsește azi, în comuna Cernișoara, satul Modoia, dincolo de pârâul Cernișoara, sub pădure, unde se afla vechiul sat și poartă pe frescă  Pisania  în slova veche chirilică,  amplasattă  în Sfântul Altar și conținând următorul text:

Ridicatu–s-au această Sfântă şi dumnezeiască Biserică, unde se prăznuieşte hramul Sfântului Nicolae şi al Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil prin osteneala robilor lui Dumnezeu: Tudor  boieru,  Oprea  -  eriţa (preoteasă n.n.), Sandu – ereu, Nicolae, Ioan, Ancuța, Stancu, Sandu, Dumitru, Ioana, Stanca, Nicolae, Constantin, Ioan, Trandafira, Ioan, Dumitru, Păun, Pârvu, Boca, ....Ioan, Sandu, Voica, Stan, Andrei, Dumitru, Radu, Grofu, Vlădoiu, Stancu, Petoia, Nicolae, Ioan, Constandin, Constandin, Marian, Constandin, Ilinca, Ion, Matei, Constandin, Păuna, Ioan, Ioan, Stan, Ioan, Vasile, Dumitru, Stancu, Pătru, Maria, Antonie, Constandin, Nicolae, Maria, Dobtița, Nicolae, Radu, Radu, Radu, Dumitru, Preda, Anghelina, Ioan, Păuna, Mihalcea, Costandin, Ioan, Stancu, Radu, Stanca, Constandin, Ioan, Vasilie, Ioan.

Bătrână de zile, din 1712, Bisericuța de lemn de peste Cernișoară a rămas singură și neîncăpătoare, când obștea a crescut și o nouă Biserică s-a ridicat în inima satului. În revista ”Satul Natal” nr. 29, din anul 2008, a fost lansat un strigăt de chemare la salvarea cimitirului și a bisericii de lemn de peste apă, la recuperarea unui simbol al înaintașilor, la reabilitarea unui monument, nu doar istoric, din vremea lui Neogoe Basarab, ci o realitate vie pe care obștea satului vrea s-o ocrotească și s-o dăruiască cu aceeași frumusețe străveche, generațiilor viitoare, ca mărturie pentru spiritualitate și pentru credință. Prin ochii acestui lăcaș ancestral și ai cimitirului vechi, unde încă mai sunt  morminte, ne privesc blânzi și îngăduitori strămoșii și Sfinții lui Dumnezeu.

 

Un al doilea strigăt pentru reabilitarea și grija pentru bisericuța de lemn de peste apă a satului a fost lansat în numărul 36, 2010 al aceleași reviste, iar în 2012 a fost solicitat verbal un Te Deum care nu s-a realizat încă.

 

Bisericuța veche este o creație originală mică, cum erau și casele înaintașilor, prevăzută cu pridvor, Pronaos, Naos și  Sfânt Altar. Are icoane realizate de meșteri lemnari și zugravi cu dragoste și credință. Astfel că natura dă năvală direct pe ușa mică și îngustă pe care s-au strecurat lăturiș moșii și strămoșii noștri, ușă care a stat deschisă până mai de curând, monumentul istoric fiind lăsat în părăginire. Locul amintește de vatra veche de sat, de țărâna bunilor, întrucât vechiul cimitir care o înconjoară a fost împrejmuit cu câtiva ani în urmă prin purtarea de grijă a unor tineri din comunitatea satului care au răspuns chemării revistei Satul Natal, care a consemnat evenimentul în nr. 29, din anul 2008. Se zice că morții au fost strămutați din cimitirul care împrejmuiește biserica de lemn  de peste apă. Doar că la data la care scriem am descoperit zeci de morți rămași în mormintele lor, care nu au fost mutați în cimitirul nou, de la capătul satului din varii motive. Poți muta sate, localități rurale ori urbane, dar cimitirul nu se poate muta, întrucât toată țărâna lui e alcătuită din carnea și oasele celor trecuți de veacuri la cele veșnice.

 

Una din podoabele de preț ale creștinătății din satul Modoia este Bisericuța de lemn, de peste apă, simplă și modestă, operă de artă arhitecturală, reprezentativă pentru ființa neamului nostru, care a încălzit inimile strămoșilor și a ținut în strânsă legătură sufletele oamenilor cu Cerul, cu acel Cer care luminează și vindecă, cu acel Cer care dă înțelepciune și răbdare în urcușurile și coborâșurile vieții. Moartea, pictată cu părul vulvoi, cu barda în mâna dreaptă și cu tașca de după grumaz, în ciuda tuturor fiorilor care te cuprind la vederea ei, are un chip aproape simpatic cu un nas de clovn ce te amuză. Puține biserici vechi au moartea reprezentată în fresca murală. Ctitorii, veșnic vii, ne privesc cu smerenie din înscrisul în chirilică veche, de pe peretele din stânga al Sfântului Altar, cu numele lor înnegrit de trecerea timpului.

Aici se țineau slujbele de care și acum, oameni trecuți de prima tinerețe își amintesc cu bucurie: ”Era frumos, se puneau mese, se jucau hore a doua zi de Paști. Era ceva atins de sfințenie, dar cam de vreo 20 de ani în această biserică nu se mai țin slujbe. E păcat că nimeni nu mai are grijă de această bisericuță.” – Ion Bâscă, fiu al satului Modoia.

”Este cea mai veche construcție de pe valea Cernișoarei care dăinuie și astăzi.

Încadrată tipologic  bisericilor sală, cu un plan dreptunghiular, alungit spre est, biserica de lemn din Modoia este edificată din cunune de bârne, din lemn de gorun, în conformitate cu specificul arhitecturii vâlcene. Meșterii vâlceni au utilizat în construcția monumentului de cult aceleași texnici constructive, prezente și la construcțiile din gospodăria țărănească, conferind astfel o excepțională unitate stlistică arhitecturii din zonă.

Biserica de lemn din Modoia prezintă câteva trăsături fundamentale comune. Dintre acestea cele mai semnificative sunt planimetria dreptughiulară – alungită între răsărit și apus, boltirea navei și acoperișul în patru ape.

La acestea se adaugă, fără îndoială, calitatea execuției, că nici în cele mai depărtate fundături de țară nu întâlnești o biserică de lemn făcută de bărdași simpli.

Dincolo de trăsăturile comune, biserica de lemn din Modoia prezintă o mare varietate tehnică formală și decorativă.”

(Cernişoara: Biserica din Modoia - scris de ,,VL  Biblioteca” pe site-ul www.istorielocala.ro, pe moment în mentenanță/ deci nefuncțional; contriburor: Emilia Smedescu/ citat din Monografia Comunei Cernișoara Vâlcea, autor Gheorghe Constantinescu - clic spre lucrarea în pdf online)

  

Concluzie: Constatăm o gravă confuzie în apariția pe lista monumentelor Istorice  din Modoia a Bisericii  Sfinților Arhangheli  Mihail și Gavriil , sub codul LMI: Vl-II-m-B-09829 cu fotografia bisericii noi, din inima satului, și cu date de asemenea false, unde ar trebui să fie bisericuța de peste apă din vechiul sat cu numele hramului corectat.

 

Biserica veche de peste 300 de ani are hramul Sfântului Nicolae și a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și în locul ei este încadrată cu date false o altă biserică, aceea în care se slujește Sfânta Liturghie și are aproximativ 30 de ani.

Este imperios necesar să se consemneze în site următoarele:

Locul: Biserica de peste apă, de sub pădure, din satul vechi Modoia;

Hramul: Sfântul Nicolae și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, conform cu fresca din Sfîntul Altar;

Particularități: Pictura de pe pereții exteriori ai Sfântului Altar: Moartea și Sfinții Mihail și Gavriil, Sfinții Aposoli Petru și Pavel;

Să se pună fotografia autentică a bisericii de peste apă și nu alta.

&&&

O altă eroare are în vedere o alta biserica, din Groși, comuna Cernișoara:

In Grosi se află biserica parohială cu hramul ”Sfântul Nicolae” care are altarul din zid și restul bisericii fiind construită din lemn. Această biserică a fost construită înainte de 1800 și reparată în anii 1849 și 1883. A fost construită de monahul Ilarion, monahul Damaachin, Preda Moldoveanu și Ioan Măturoiu. A fost reparată în anul 1959. Amintesc pe preoții parohi Nicolae Gheorghe Popescu hitotonisit în anul 1920, Octavian Ionescu hirotonisit în anul 1971.

Fără autor.

Pavel Moldoveanu, din satul Groși: ”Acum 20 de ani când am construit casa,  săpând pentru temelie, am găsit falange, resturi umane – semn că aci, în vecinătatea bisericii a fost un stăvechi cimitir.” (09.06.2017)

Posedă o clopotniță foarte veche.Aici necesită cercetere amănunțită, fiindcă biserica din Groși, comuna Cernișoara, este la rândul ei monument istoric și trebuie să fie trecută în listă.

Biserica Sfântul Nicolae se află în satul Groși, în imediata vecinătate a satului Modoia și nu în Modoia. Aceasta nu e biserică parohială, ci ține de parohia Modoia  și are, în adevăr, hramul Sfântul Nicolae și este la rândul ei MONUMENT ISTORIC, construită pe la 1800.»

 A consemnat Elisaveta Novac, fiică a satului Modoia – scriitoare - membră a  Uniunii Scriitorilor din România/ Asociația București.

&&&

În conexiune cu cele de mai sus, publicăm astăzi în online cartea «Modoia - cuibul de îngeri/ micromonografie sentimentală», de Elisaveta și Vasile Novac, Editura ProȘcoala Râmnicu Vâlcea 2021, din care cităm un scurt fragment:

«...Satul, în vremea veche, se afla așezat, cum am mai spus, pe partea dreaptă a apei Cernișoara, acolo unde era și Biserica din lemn, mică și primitoare. Biserica se găsește și astăzi pe malul drept al apei și este monument istoric atestat 29 din vechime, de la anul 1712. În cartografia timpului – în harta lui Fr. Schwantz, de la 1722, satul Moduja era menționat cu 182 de familii și așezat de-a lungul văii Cernișoara în linie cu Obârșia, Mădulari, Cernișoara, Groși, în perimetrul central al subcarpaților Olteniei, în Podișul Getic, și se află la 20 de km de localitatea Horezu și la 40 de km de orașul Râmnicu Vâlcea. Satul Modujia este așezare veche voievodală ce adăpostește comori și bogății ale subsolului, consemnează Fr. Schwantz. Așezarea dintâi era dincolo de pârâul Cernișoara, apoi lumea s-a mutat, construindu-și, cum am mai notat, case noi mai spre răsărit, unde nu se revărsau puhoaiele pârâului din urma ploilor.»

Cartea doamnei Elisaveta Novac poate fi lecturat integral accesând acest link.

&&&

O emisiune radiofonică din urmă cu patru ani, având titlul «Zidiri În Chipul Crucii: Biserica De Lemn Din Modoia, Vâlcea», realizată de Luiza Barcan - invitată, doamna Elisaveta Novac poate fi ascultată la această adresă.

Câteva adrese din Internet unde persistă confuzia privind monumentul istoric din Modoia/ Cernișoara/ Vâlcea, identificat/ identificabil prin codul LMI: Vl-II-m-B-09829:

http://lacasedecult.cimec.ro/RO/Documente/LemnAsp/detaliu.asp?k=2295-1

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_monumentelor_istorice_din_jude%C8%9Bul_V%C3%A2lcea

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:RO_VL_Modoia_2.jpg

 https://www.wikiwand.com/ro/Biserica_de_lemn_din_Modoia

 https://www.wikidata.org/wiki/Q18537885

  

Fotografiile cu care ilustrăm au fost făcute de subsemnatul în ziua de 22 martie a anului 2014.

Alte foto, în postarea FB Biblioteci Valcene de azi.

Valentin Smedescu