Drăgășani : Concursul ” Vâlcea, colț de rai”, etapa locală

În perioada 10 aprilie 2017-10 iunie 2017, la Biblioteca Municipală Drăgășani, s-a derulat etapa locală a concursului ”Vâlcea, colț de rai”. Juriul a desemnat următorii finaliști pentru etapa județeană:

Secțiunea POEZIE:

Premiul I, Codruța, clasa a VIII-a

Din calea luminii

Au dreptate când fug speriați

Din calea luminii liliecii și șerpii,

Buha pe întuneric, să slujească un horn?

Sunt pe lume două comunități:

Vietăți ale beznelor

Și vietăți ale luminii

Interesant…

O parte a lumii slujește lumina

O alta întunericul.

Sunt vietăți ale hrubelor

Crescute în grote.

Și am văzut ieșind din hău

Mai închiși la culoare și cu toții închinați la rău

E partea dintre ei care fug de lumină

Aleargă pentru a putea sa scape

Și scapă cum pot în umbra îndoielii

Ei, suflete pereche-n noapte

Au fost ținuți în brațe la botez greșit pe masă

Și s-au privit în oglindă pe partea din dos

Să fim imparțiali: CINE ÎNTRECE LUMINA?

Ce s-ar putea pune în locul ei?

Cum să o înlocuim?

Ce facem cu întunericul…rău necesar?

Îl ocrotesc unii și totuși se poartă

Câte și câți nu se plămădesc în grote și-n întuneric!

Câți nu-și duc viața în găuri ca șerpii

….și ies  iar la soare?

Prin despicături de stâncă umede,

Și sunt ce nasc beznele întunericului

…..unde nu face ochi soarele!

…..unde e rânced!

…….unde miroase urât!

Nu ne învinuim singuri iubind întunericul,

Și încercând să dăm la o parte lumina?

În dos multe se despică

Urmează întrebarea diabolica ,,CINE MĂ VEDE?,,

,,CINE ȘTIE CE FAC EU?,,

Dar poți ține sudoarea luminii?

Poți smulge florilor mirosul?

E oare adevărat că nimeni nu te vede în întuneric?

Dar totul va ieși la iveală

Mai devreme sau mai târziu

Când nu te aștepți…..

Premiul I , EDA, clasa a VII-a

        Definire                                                

Poezia rămâne

în sufletul meu

precum clipocitul

apei de izvor,

albastrul cerului

fără nor,

cântecul pescărușului

în zbor,

răsăritul de soare

în zori,

cristalinul sunet

de viori,

gingășia buchetului

de flori….

                 Tezaur 

                                                                                 

                                                                                            

Maica românilor e Limba Străbună

Cu graiul cel sfânt în dulcele-i cânt,

E foșnet de brad ce adie-n cunună

Limba Română sfințită-n cuvânt.

E rază de soare, Limba străveche

Lumină încrustată-n slove  de aur,

Icoană-n altar, etern stând de veghe

Cu scrierea-i sfântă-n poezia tezaur.

Botezul în rouă e Limba Română

Și floare de mac în lanul de grâu,

E Maica Bătrână cu brâu-i de lână

Torcând Limba dulce-n susur de pârâu.

Bogată Regină e Limba Română

Zeiță frumoasă cu glasu-i duios,

Sipet de aur e Limba Străbună

Ecou de azur și dar prețios.

            Tăcerea lunii                                      

Luna, coaptă-n vatra veche,

Suie gândurile toate

Și le-arată stelei mele

Care-i spune: NU se poate!

Că norocul rătăcește

Prin pârloagă și pustie.

Dacă duci tăcere-n lume

N-are cine să te știe!

În oceanul de tăcere,

De aștepți o simfonie,

Mi-e că îți vei pierde glasul,

Căci talgere sunt o mie!

Cine nu te înțelege

Când tăcerii te dai dusă,

Nici cuvântul nu-ți pricepe

Și-i mai poți cădea în cursă…

Lună,tu, noptatic oaspe,

Câte vezi, dar taci și-aștepți,

Cu măsură, zici tu, poate

Ne vor judeca cei drepți!

Premiul II, IRIS, clasa a  VII-a

          Destin                                           

Sunt doar o marionetă în mâna ta, DESTIN!

Hazard…. sau Zeu?

Oricine-ai fi … te înfrunt!

Și mă căznesc…căci nu pot să mă smulg,

Doar sforile mă poartă-n jocul lor…

Caraghios…

Nefast…

Umilitor,

Cu visele-mi strivite care-mi mor,

De dor,

De dragoste,

De viață…și-adevăr…

Și,

Totuși, orice ar fi,

Nu mă târăsc…

Ci …ZBOR!

  Dor de Eminescu

                                                    

ȘI dacă-n jurul meu privesc

Văd chipu-ți parcă dăltuit,

În tot ce este românesc

Ca într-o rocă de granit.

E dăltuit cu slove-adânci

În doină, în cântec și în vers,

În codri, în râuri și în stânci,

E dăltuit în Univers.

Deși demult te-ai săvârșit

Plecând spre astrele cerești,

Tu ai rămas la nesfârșit

Izvorul limbii românești.

Prin slava-ți binecuvântată

De muze întâiul fiind ales,

Nu ai să poți muri vreodată

Dar nici n-o să te naști prea des.

Vei fi mereu printre cei vii

Chiar dacă-n goană timpul trece,

Iar geniul tău va străluci

Cum spui, nemuritor și rece.

Și dacă ramurile-n geam

Mai bat și fără soț sunt plopii,

Eu doar un  singur dor mai am:

De noi mereu să te apropii.

                  Joc de cuvinte                                  

Ursulețul – prezent și el

Nisipul - mă așteaptă

Păpușile – vor o nouă modă

Muzica - s-a schimbat,

Dar ce contează.

Norii trec și toamna vine,

Dar primăvara mă învie.

Dar unde este leagănul ce-mi

fura gândurile

 Și trenul cu jucăriile?

Să mă ducă din nou spre

aceeași destinație

COPILĂRIE.

Premiul III, Franklin, clasa a VI-a 

 Culesul viilor

        

Se mărită podgoriile

Își nuntesc sărbătorile

Ciorchinii cu ochi de glorie,

Se retrag în taverne

De nuntiri eterne,

La flacăra vinului

Să-și împlinească destinul.

                Dor                 

                                                            

Vatra de basme cu sete de cuvânt

În dorul munților de-acasă,

Și-n râsul cerului răsfrânt

În marea argintie de mătase.

Țara cu ape prăvălind din stânci

În dangăt viu ca dorul pentru vatră,

Când le răspund pădurile adânci.

Iar păsări se răsfață-n zbor

În soarele ce-ar vrea să mai rămână,

În visele doinitului ogor.

E Țara mea

E Limba Românească,

Durată în zăvoade

Să doinească.

   Drapelul

                                                

De demult, de tine taica,

Îmi spunea mereu povești

Ca de steaua cea mai mândră

A oștirii românești.

Și pe când mi-aduc aminte

Pomenind numele tău.

Se închina precum se închină

Un creștin lui Dumnezeu.

Pânza ta, zicea bătrânul

Cu grai blând și mângâios,

Este ca și giulgiul sfânt

Al Domnului Hristos.

Și apoi, mai spun eroii:

În țesutul de mătase,

S-a întrupat cerul cu stele

Limpede și nepătat;

Spicu îmbelșugat al holdei

Ce se leagănă în vânt,

Sângele ce-a curs spre slava

Strămoșescului pământ,

Avusese el norocul,

Să te poarte fluturând

În război ce prin văzduhuri

Treceau plumbii fluierând.

Secțiunea PROZĂ:

Premiul I, EDA, clasa a VII-a

                                            Anotimpurile vieții

Mai este puțin și ne vom lua rămas bun și de la acest an care nu ne-a lăsat prea mult timp pentru a înțelege sau a face lucruri mărețe, dar totuși a avut ceva special… A avut atâtea fapte și întâmplări paradigmatice, a fost ca o carte și fiecare zi a constituit o nouă pagină, o nouă lecție din care mulți dintre noi am luat notițe pentru viitor. Mă pierd în sentimentalisme și simt cum mă inundă nostalgia vremurilor apuse. Sfârșitul acestui an îmi creează o stare inefabilă și tot plouă peste mine cu gânduri negre, cu amintiri și imagini prăfuite dintr-un trecut ce nu-mi dă pace… dintr-o poveste care ar mai vrea să rămână. Dar timpul nu tine cont de dorințele noastre și aleargă nebun spre orizonturi învinse demult, spre apusul infinit, spre…eternitate.

 Timpul este ca briza mării, nu îl vezi, dar îi simți adierile ușoare. Simți cum te învăluie ușor și te face să privești în urmă…. Privești spre nisipul din clepsidră și ai vrea ca timpul să își oprească zborul măcar puțin…. Ai vrea să rogi providența să spargă clepsidra vieții tale și să întoarcă timpul , să renaști odată cu răsăritul soarelui, acolo unde cerul se unește cu marea, să-ți strigi bucuria renașterii cu glas de pescăruș și să plângi cu lacrimi de rouă.

De câte ori mă gândesc la viața unui om , îmi vin în minte cele patru anotimpuri ce formează un an din viața fiecăruia. Atunci când un om se naște, se deschide ca o floare de primăvară. Sub primele raze de speranță, îi îmbobocesc aripile și ia lecții de zbor…. Apoi , totul se derulează într-un ritm exaltat, plin de pasiunea și candoarea specifică adolescenței... O vară fierbinte, delirantă în care se simte plutind în aer parfumul primei iubiri, parfum ce ne va însoți chiar și în toamna vieții când vom culege roadele dulcii nebunii de peste ani. O simfonie de culori, sute de amintiri și tot atâtea melodii ne vor vorbi fără cuvinte, despre …trecut,…despre viață. Totul se va ofili ușor și se va stinge lăsând în urmă doar cenușa amintirilor ce va fi spulberată la prima adiere de vânt. Ultimul anotimp va acoperi cu fulgi mari și albi toată tristețea toamnei. Totul va îngheța și vei crede că s-a sfârșit tot ce a existat cândva…dar din înaltul cerului, un înger îți va trimite o rază ce îți va șterge lacrima rebelă…

Cândva îmi era teamă de timp. Acum nu mă mai tem pentru că am înțeles că viața este o eternitate măsurată în clipe petrecute la marginea oceanului vieții și că timpul poate fi învins tot prin  timp.

                                           Grădina amintirilor

Timpul nemilos trece ca o săgeată. O nouă foaie se desprinde din calendar și, odată cu ea aduce vara… Revin pe meleagurile copilăriei după o lungă absență.

 Cu pași mărunți mă îndrept spre casa bunicilor, casa copilăriei, casa dragostei. Am emoții, oare este așa cum o știam, cum o văd eu atunci când mi-e dor de clipele acelea minunate?

 Am ajuns. Mintea îmi e năpădită de amintiri frumoase…amintirile copilăriei fericite, amintirile lumii de vis. Deschid cu sfială portița ce străjuiește comoara inestimabilă a sufletului meu. Se bucură de revenirea mea și mă întâmpină cu un scârțâit atât de cunoscut! Pășesc timid, ca-n vis, spre fascinanta lume a copilăriei, a fericirii alături de cei dragi. Pășesc spre o lume de basm și amintirile mi se derulează în minte ca secvențele unui film a cărui protagonistă sunt eu…eu și părinții mei…eu și bunicii mei….eu și copilăria mea!

  Fiecare pas pe care îl fac mă doare, dar sunt fericită, mă simt fetița de odinioară ce dăruia flori oamenilor care treceau prin fața porții noastre. Îmi plăceau florile! Îmi plac și astăzi. Florile au fost prietenele și confidentele mele. Lacrimi de cristal îmi apar în colțul ochilor, prelingându-se pe obrazul fin. Iată-l! îmi spun în sine-mi. Martorul copilăriei mele …și a bunicii…și a mamei mele. Poate acolo bunicul i-a furat bunicii primul sărut. Da! E leagănul ce-mi găzduia serile neliniștite sau, dimpotrivă, serile de extaz. Când trăia bunicul, îl vopsea, îl îngrija. Acum scârțâie la fiecare mișcare, parcă plânge. Un soare dulce îmi făcea, în copilărie, din fiecare zi o mare bucurie. Mi-e atât de dor! Mi-e atât de dor! În paradisul acesta mi-am trăit toată copilăria, toată magia și farmecul vremurilor dulci, dar, ce păcat, trecute!

 Pridvorul…e negru de timp. L-au bătut ploile, l-au ars razele soarelui… Îmi amintesc cu nostalgie de serile în care organizam aici concursuri cu premii ( cireșe!), concursuri ce ne fermecau copilăria. Atunci le spuneam spectacole. Trei copii mai îndrăzneți erau circari, scamatori, poeți, prezentatori, ceilalți erau spectatorii… Vise dulci lăsate-n urmă de bătrânul orologiu….

 Mă îndrept spre ușa casei – poartă spre trecut. Până acum totul e neschimbat. Până acum totul e la fel : flori cu miresme, pomi înfloriți, leagănul, pridvorul… Inima-mi bate să iasă din piept. În sufletul meu e ceva neclar, confuz, o nerăbdare dureroasă. Fiori îmi invadează întreaga ființă. Apuc clanța și-o deschid cu un fel de teamă. Ce durere! Casa mi se deschide pustie! Trecutul meu nu mai este. E de mult timp o negură așternută peste clipele dulci de odinioară. Pe unul dintre pereți mă întâmpină zâmbind o fetiță . Sunt eu!

-         Bine te-am regăsit! Ce faci aici singurică, fără bunica? Cine-ți spune povești? Cine te ia în brațe și te dezmiardă ? Cine-ți împletește codițele bălaie?

Multe întrebări îi pun printre lacrimile calde și repezi ce-mi șiroiesc pe obraji. Mi-am ușurat sufletul cu gândul la ei, la bunicii mei. Am plecat spre leagănul din grădină. Alături de el mi-am retrăit zile bune din copilărie, dar, ce păcat! Acolo stă închisă doar o parte a vieții mele. Restul amintirilor le-au luat frunzele toamnei și le-au dus spre apa albastră a cerului, făcând din ele corăbii pentru iluziile frumoase.

Două zile am rămas în casa copilăriei. Grădina e ca și-altădată, dar grija ei n-o mai poartă bunica, ci mama mea atunci când are liber de la serviciu. Bunica nu mai este, a chemat-o Domnul la El. E în Rai. Spune povești îngerașilor. Așa mi-a spus mama atunci când a plecat bunica. Raiul meu de pe pământ a devenit tristețea mea de când bunica nu mai este. Casa e acum rece, nu-i mai simt căldura care mă chema, îmi pare chiar că mă izgonește.

 Durerea, că timpul nemilos a furat ce-a fost frumos, m-a alungat din grădina bunicilor mei, azi eroii mei de basm, divinii mei bunici!

                                            Pagină din mine….

  Plouă… Privesc cum picăturile de ploaie se lovesc de transparența geamului. Cu fiecare picătură, o lacrimă se scurge pe obraz. Ceva pare bizar. Geamul camerei mele e o barieră între interior și exterior, între ploaie și lacrimi, două substanțe lichide ce izvorăsc însă din locuri diferite : ploaia vine din cer; lacrimile mele își găsesc izvorul în suflet, în minte, în teamă. Trec secunde, trec minute, trec ore, și îmi este tot mai teamă. Îmi e teamă de viitor.

   Poate că acum privesc în urmă și aș vrea să fiu un copil, fără griji, doar cu vise; fără responsabilități, doar cu drepturi; aș vrea să fiu un copil, pentru că atunci când o să cad și o să-mi julesc genunchii mama să vină să mă strângă în brațe, să îmi șteargă lacrimile ce-mi șiroiesc pe obraji, să îmi curate rănile, să îmi aducă o nouă jucărie și să îmi zică: ”va trece…totul trece!”.

   Aș vrea să fiu din nou copil, pentru ca tata să mă țină în brațe și să privească stelele, să îmi arate una, aflată într-un colt îndepărtat al plafonului celest și să îmi zică: ”Privește! Aceea e steaua ta…”; mi-aș dori ca toți să mă răsfețe, să fiu din nou cea mai de preț podoabă a vieții lor. Dar azi nu mai sunt copil, azi pășesc cu nesiguranță pe o nouă cale. Trebuie să trec o graniță, granița spre adolescent. Și îmi e enorm de greu. Simt cum totul trece fără ca eu să am habar, sunt debusolată, iar fuga secundelor mă prinde într-un labirint, din care încerc, dar nu reușesc să găsesc o cale de scăpare.

 Îmi e din ce în ce mai frică; îmi e teamă să iau hotărâri, să îmi asum responsabilități, să îmi exercit drepturi.

 Și privesc din nou pe geam și întorc capul; vreau să-mi mai privesc camera încă odată. Peste câteva luni va fi pustie, mă va aștepta cuminte să vin în vacanță , voi lua din ea tot ce e al meu; voi lua amintiri, voi lua vise: vise realizate sau vise spulberate; voi pleca pleca cu zâmbete sau lacrimi, cu ochii plângând de bucurie sau cu inima sfâșiată de durere. Oricum se va întâmpla, voi pleca…voi lăsa în urmă persoane dragi, cele mai dragi: părinți, prieteni, o întreagă copilărie…și o voi lua de la capăt, o să încep o nouă viață departe de pilonii mei de susținere: o viață pe cont propriu….

  Și deși poate părea ciudat, gândul unui nou început mă înspăimântă. Mă simt incapabilă de a mă descurca. Mă simt în imposibilitatea de a-mi făuri un drum în viață, de-a face totul de una singură, prin propriile –mi forțe… Și afirm că poate părea ciudat pentru simplul fapt că nu așa sunt eu, nu sunt eu genul de persoană terifiată de provocări. Mereu am încercat să obțin tot, mereu am fost de una singură, am luptat pentru a-mi realiza fiecare dorință și aproape întotdeauna am reușit ce mi-am propus. Singurele momente în care nu am reușit au fost cele în care nu am știut dacă ceea ce vreau să obțin e ceea ce îmi doresc cu adevărat. Am eșuat în încercările mele doar atunci când nu am crezut suficient în mine, doar atunci când nu am crezut că pot.

 Dacă o să greșesc și acum? Dacă visele spre care mă îndrept nu sunt visele mele ci ale altora? Dacă mă înșel și îmi atribui dorințe ce sunt departe de sufletul meu? Poate vreau doar să repar o greșeală a destinului, poate am încercat să îi conving pe toți că asta aștept de la viață încât am reușit să mă conving și pe mine. Dar o să merg înainte, voi tine capul sus și nu voi privi în urmă. Ce va fi, va fi!

 Deocamdată miroase a copilărie. Și, deși știu că e departe de mine, că a luat-o la goană prin timp și m-a abandonat, aș ruga-o să mai rămână puțin. Să-și ia un răgaz pentru a mai privi un moment în trecut, alături de mine. Nu vreau să se evapore mirosul. E copilăria mea, sunt cei mai scumpi ani ai vieții mele. Vreau să îmi amintesc mereu , să nu uit că am fost copil, așa cum au uitat atâția adulți în jurul meu. Și îmi umplu plămânii cu acest miros. Să îmi ajungă, să îmi ajungă o veșnicie. Să am mereu o fărâmă de inocență în sufletul meu, un strop de naivitate copilărească…să pot trăi așa cum am făcut-o mereu: simțind, visând, iubind.

Premiul I, CODRUȚA, clasa a VIII-a

                                                Suflet de mamă

Miresme bahice se preling din viile de pe coama dealurilor spre văile palide, unde doar cărămiziul codrilor mai îmbujorează peisajul.

Îmbrăcată în fracul de culoarea abanosului, o rândunică subțirică încerca să se pregătească pentru lunga călătorie spre țările calde. Plină de emoție și încântare, zbura de colo-colo și ciripea nerăbdătoare. Sufletul ei de mamă nu putea să nu țină seama de cei patru puișori ai ei, încă micuți și neajutorați. Ii considera încă nepregătiți pentru marea încercare, de aceea, era puțin nehotărâtă. Își amâna plecarea și considera că o zi și încă o zi îi mai călea pe micuții săi. Rânduri de cocori înnegurau cerul albastru de Voroneț, care devenise un plumburiu bacovian. Vântul tomnatic apleca la pământ crengile bătrânului stejar ca într-o amplă plecăciune. Cerul își revărsa șuvoiul de lacrimi asupra pământului aproape zilnic iar, pe pământul reavăn apăruseră bălți mari și noroioase la tot pasul. Rândunica privea cerul, ploaia, pământul, suratele sale care plecau rând pe rând, frunzele, copacii, și totuși nu se putea hotărî să plece. Cei patru păreau mult prea firavi. Zilnic, dimineața devreme și seara la apus făcea cu ei lecții de zbor. Aripile micuțe ii făceau să obosească repede, și astfel, nehotărârea mamei o făcea să mai amâne plecarea lor. Timpul hain trecea. Covorul de frunze moarte se așternuse deja la rădăcina copacilor, într-un strat gros și pufos. Nopțile erau din ce în ce mai reci. Rândunica își strângea sub penele sale puișorii, promițându-și că mâine va pleca. În acea dimineață, cerul era neobișnuit de senin. Câteva raze stinghere se strecurau timide printre ramurile stejarului, drept pe cuibul rândunicii. În acea zi și-a luat inima în dinți și, nespunându-le puilor nimic, au plecat în lunga călătorie. Puii zglobii au crezut că e o dimineață normală de zbor, au zburat și au zburat tot înainte. Puii n-au băgat de seama decât târziu că în loc să se întoarcă, mergeau tot înainte. Rândunica zbura în cercuri largi în jurul lor și îi îndemna să înainteze. Uneori se opreau pe ramura câte unui brad sau arin să își odihnească aripile ori să se ascundă de stropii reci de ploaie. Au zburat zile de-a rândul peste munți, dealuri, ape, orașe și sate, până într-o zi când au ajuns. Rândunica era în culmea fericirii. Îi dusese cu bine la destinație și acum se putea odihni în liniște. Cât de fericită era! Toate temerile ei pieriseră ca un fum. Dar, înainte de a se odihni, s-a apucat să clădească un cuib. Rândunica a muncit fără încetare cu teama în suflet ca nu cumva vremea să se strice și puii să nu aibă un adăpost. Când treaba a fost dusă la capăt, rândunica s-a simțit foarte obosită. În dimineața următoare, aproape că nu s-a mai putut mișca în cuib. Se simțea slăbită și neputincioasă. Cei patru pui își făcuseră noi prieteni și, plecând dimineața, se întorceau seara, neglijându-și mama. În primele zile, i-au adus fiecare câte ceva de mâncare, apoi, au început să uite unul câte unul. Rândunica nu mai putea zbura. Cu ultimele puteri, își ridica capul pe marginea cuibului, încercând să-și zărească puișorii. Cu toate că forță nu mai avea, sufletul ei de mama le oferea prin puterea gândului grija și iubirea de care aveau nevoie. Seara, când se întorceau la cuib, se bucura să îi vadă. Le asculta poveștile emanând o dragoste aparte. Sufletul îi era plin de bucurie la gândul că sunt sănătoși. Puișorii, în nepăsarea lor nu-și aminteau cu zilele că mama lor era înfometată. Uneori,câte unul îi mai aducea câte un bob. Rândunica îl mânca încet, dar nu se supăra  niciodată.

Și în acea dimineață ,puii au plecat devreme. Rândunica se simțea foarte rău. Cu ultimele puteri,s-a ridicat la marginea cuibului, a privit puișorii cum zburau fericiți și astfel a murit cu mulțumire și fericire în suflet . Seara, când puii s-au întors la cuib, au găsit-o așa, cu ochii privind în gol, împăienjeniți și cuprinși în mreaja nopții. Pe ochii ei crispați de griji și nevoi, se uscase ultimul strop de lacrima. Și așa, pare că bătrâna își caută puii, trecând dincolo de tărâmul dintre viață și moarte. Avusese dureri îngrozitoare, dar pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet larg, ca și cum, cu ultimele puteri ar fi mulțumit divinității pentru că-i dăduse bucuria de a crește și a călăuzi în scurta viață, puii săi….

     Premiul II, FRANKLIN, clasa a VI-a

                              

                                                         Cartea, prietena mea

   Literatura, forma de cunoaștere a lumii și a vieții, un uriaș portativ, pe care scriitorul presară cu delicatețe notele inimii sale, răsfrânte în cuvinte, devine expresia cea mai pură a simfoniei iubirii, ce solicită din partea cititorilor săi, inteligență, imaginație, sensibilitate și disponibilitate către joc.

   Dacă mama, ființa cea mai dragă, reprezintă iubirea nesfârșită, căldura și bunătatea, cartea este cea mai de preț comoară ce mi-a apărut în cale ca o floare gingașă, învăluindu-mă protector cu petalele ei, ce-i reprezintă pe toți cei care o iubesc. Floarea se roagă să devină nemuritoare și în același timp să nu bată vântul prea tare, ca petalele să nu se desprindă și astfel să nu ne piardă niciodată. Această prietenă minunată mi-a sădit în suflet și în minte lumina cunoașterii, mi-a arătat drumul învățăturii, mi-a deschis porți către noi aventuri, m-a ispitit să pătrund în mijlocul ei, m-a făcut să zbor mai sus decât îmi puteam imagina, m-a învățat să ascult freamătul norilor iar seara mi-a arătat cum stelele împodobesc cerul cu lumina lor. Am făcut cunoștință cu cărțile încă din primii ani ai copilăriei mele, atunci când mama cu glas suav mă purta în lumea minunată a basmelor. Dintre coperțile acestora se iveau seară de seară prinți frumoși și zâne bune cu chip de îngeri. Mai târziu când am descifrat tainele alfabetului, bucuria întâlnirii cu diferitele personaje din povești a fost și mai mare. Am reușit să ajung prin intermediul cărților în ținuturi pline de farmec , pe care nu le văzusem niciodată , în lumea minunată a celor care nu cuvântă, am învățat să deosebesc binele de rău, adevărul de minciună, frumosul de urât. Cu timpul am făcut cunoștință cu strămoșii noștri, cu toți voievozii și eroii care s-au jertfit din dragoste pentru acest pământ și pentru ca noi să trăim fericiți astăzi. Mai am atâtea de descoperit și de învățat și sunt convins că doar ea, cartea, prietena mea, mă va ajută să-mi potolesc setea de cunoaștere și mă va sfătui de câte ori îi voi cere părerea, îmi va oferi clipe de relaxare și mă va aștepta mereu atât de răbdătoare să-i răsfoiesc paginile.

  Îmi găsesc cu greu cuvintele, sunt doar un copil, nu știu să spun vorbe mari dar aș dori să le mulțumesc din suflet celor ce scriu, toți acei oameni care prin truda și dragostea lor fac ca aceste perle, cărțile să ajungă la noi și să ne bucure viața.

  Mi-aș dori ca peste ani să pot să fiu unul dintre ei, să pot aduce în rândul copiilor și adulților o oază de liniște și bucurie, astfel încât nimeni să nu se simtă singur, trist sau deznădăjduit, să găsească în cărți  o rezolvare,  o soluție, alinare sau  chiar răspunsul la problemele vieții.

                                                   Cadoul perfect

    Am parcurs mulți kilometri de la un magazin la altul, am petrecut multe ore  căutând prin standuri cadoul potrivit pentru copilul meu. Într-o seară frumoasă de vară, după alte două ore de îndelungi căutări, prin căldură și aglomerație, fără să mă pot opri la ceva anume, m-am gândit să-l întreb ce și-ar dori. Am rămas siderată când mi-a sugerat câteva idei la care nu m-aș fi gândit niciodată. A început timid cu vocea încărcată de emoție:

-Mi-ar plăcea, să fiu Felix, motanul nostru, ca să mă luați în brațe ori de câte ori vă întoarceți acasă….

- Mi-ar plăcea să fiu un trubadur, ca să mă simt ascultat de voi doi, cu toată seriozitatea, să-mi auziți doar cuvintele, fredonând ecoul singurătății mele…

- Mi-ar plăcea să fiu un jurnal, genul rețelelor de socializare, pentru ca voi să vă rezervați puțin timp în fiecare zi, să mă întrebați ce mai e nou….

- Mi-ar plăcea să fiu o televiziune, pentru ca , în fiecare seară, înainte de a adormi, să mă priviți cel puțin un minut cu interes…

- Mi-ar plăcea să fiu o echipă de fotbal pentru tine, tată, să te pot vedea explodând de bucurie, după fiecare din victoriile mele. Iar pentru tine, mamă, aș vrea să fiu un roman, să-mi poți citi emoțiile…

Dacă mă gândesc bine, nu mi-ar plăcea să fiu doar ceva ce vă face plăcere uneori , aș vrea să fiu un cadou inestimabil pentru voi doi. Nu-mi cumpărați nimic, sentimentele nu se pot cumpăra, lăsați-mă doar să simt că sunt copilul vostru.

                                                       Iarna

Din calendar s-a desprins prima filă  a lunii decembrie. În aer se simte venirea iernii. Dar oare de unde vine ea? Din visele copiilor sau din cartea cu povești? Poate că ea coboară din rai pe un covor de fluturi argintii sau poate că răsare din valurile înspumate ale mării, mângâind nisipul fin și gâdilând stâncile fără viață.

  Dar iat-o sosind, îmbrăcată într-o rochie cusută cu ace de gheață și pe cap purtând o coroniță de steluțe argintii. Este însoțită de suita de fulgi pufoși ce cad puzderie din cer, albind tot pământul și dansând ca niște fluturi albi, creând un grandios spectacol al naturii și aducând multă bucurie și fericire în sufletele noastre.

  Iarna este prințesa tărâmului înghețat, gazdă primitoare a noului an și musafirul așteptat cu bucurie de toată lumea. Ea vine în vârful picioarelor , încercând să ne surprindă, în timp ce noaptea , complice, ne tine mâinile la ochi, iar dimineața observăm că și-a folosit talentul de artist, pictând geamurile cu minunate broderii de gheață, fără pensule și vopsele, iar streșinilor le-a pus ghirlande de cristaluri.

  Harnică așa cum o știm, își țese pânzele moi, îmbracă pomii tăcuți cu o mantie argintie iar crengilor le pune mănuși de puf, transformându-i în fantome albe.

 Seara, când cerul se oglindește în neaua strălucitoare iar luna cu tighelul auriu ne luminează viața , liniștea iernii se sparge de glasurile vesele ale copiilor ce stau la săniuș pe dealurile acoperite cu plapumă groasă de omăt, bucurându-se de tabloul măreț, feeric, plin de strălucirea zăpezii, ce se așterne fără oprire pe întinderea nemărginită.

 Iarna este anotimpul de basm al copilăriei, un dar oferit de natură în fiecare an ca un cadou de la Moș Crăciun, de care se bucură deopotrivă copii și adulți cu suflet de copil.

   Premiul III ,  ELA, clasa a V-a

                                        Noapte pe crestele munților

 Stau pe un jilț de iarbă mătăsoasă, într-o limpede seară de vară, în liniștea solemnă a munților, sub un cer învăpăiat de stele și ascult versul duios al doinelor străbune. E o noapte divină care te îndeamnă la vorbă și visare. Lângă mine stă un cioban bătrân, dar cu chip rumen și frumos, ce-și poartă cu mândrie cămașa alba cusută de mână, căciula de miel și chimirul strămoșesc.

 În tolba lui sunt închise balade și legende minunate născute din trupul țării, udate cu sânge și lacrimi, frământate cu durere și dragoste. Vorbește rar și așezat și eu îl ascult vrăjit.

  Îmi spune cum, pe câmpiile Daciei, din zăngănit de săbii și vuiet de săgeți , amestecate cu petreceri și chiote de veselie, s-a născut neamul nostru, pe care lumea l-a botezat cu nume dulce și frumos ca și limba lui și i-a zis poporul român. Îl privesc insistent și observ că seamănă chiar cu dacii despre care mi-a vorbit, de parcă ar fi coborât de pe columna lui Traian.

 Ascult apoi legenda lui Dragoș, întemeietorul Moldovei. Îmi șterg pe furiș o lacrimă când ascult povestea tristă a copilului uitat în stejarul de la Borzești, a Meșterului Manole care a ridicat cu prețul jertfei mândra mânăstire de pe malul Argeșului, sau a lui Constantin Brâncoveanu și a fiilor săi.

-         Doamne, frumoasă țară mai avem, cât s-au luptat strămoșii pentru aceste plaiuri minunate!

Uitat, focul din vatră s-a stins demult, ciobanul a ațipit pe cojocul lui mițos dar povestirile lui au aprins în mine o flacără ce nu se va stinge niciodată.

Secțiunea DESEN 

Premiul I, FRANKLIN, clasa a VI-a

Premiul II , KAY, clasa a V-a

Premiul III, CODRUȚA, clasa a VIII-a

Mențiune, ELA, clasa a V-a

SECȚIUNEA VIDEOCLIP : BACHUS

Bibliotecar,

Cristina Prunel-Bărbulescu