În urma evaluării lucrărilor, au fost propuse pentru jurizare în Etapa judeţană următoarele creaţii:
Secţiunea Proză scurtă/ Eseu
Visul
Tudor era un băiat tare indiferent la tot ce-l înconjura.
Elev în clasa a VIII-a, el avea foarte mulţi prieteni cu care ieşea să se
plimbe cu bicicleta sau cu care mergea la picnicuri în pădurea de la marginea
comunei.
La fiecare întâlnire cu prietenii obişnuia să consume sucuri
la doză , chipsuri, dulciuri, dar, comod din fire şi obişnuit ca cineva să
strângă mereu după el, i se părea firesc să arunce toate ambalajele unde
nimerea: pe stradă, în pădure, pe malul râului. Niciodată nu s-a gândit că ceea
ce făcea era greşit, dimpotrivă, i se părea firesc pentru că toţi prietenii lui
făceau la fel. Auzise la şcoală, la televizor, despre cum afectau toate acele
ambalaje din plastic şi metal mediul înconjurător, dar nu i se păreau lucruri
importante, nici măcar o secundă nu conştientizase că aceste aspecte îi pot
afecta şi lui viaţa. Toate i se păreau doar poveşti.
La sfârşitul clasei a VIII-a, Tudor a fost chemat de colegii
de clasă să participe la o acţiune de ecologizare într-o zonă de pe Valea Lotrului.
Bineînţeles că a refuzat categoric să meargă să adune resturile de pe marginea
apei „ca un gunoier”.
În acea seară, băiatul a avut un vis înspăimântător. Se
făcea că pornise alături de prietenii lui în aceeaşi pădure de la marginea
comunei unde obişnuia să facă picnicuri. Când a ajuns acolo, un peisaj
apocaliptic i s-a înfăţişat: iarba toată era acoperită de munţi de doze de suc
şi de ambalaje de dulciuri. Pungi de plastic enorme zburau ca nişte zmei şi
scoteau nişte sunete înspăimântătoare asemenea gemetelor a mii de oameni
suferinzi. Copacii pe care el îi scrijelise cu briceagul pentru a-şi
inscripţiona numele erau doborâţi pe jos şi strigau după ajutor. Încercând
să-şi facă loc printre gunoaie şi copaci aflaţi în suferinţă,Tudor a dat peste
o căprioară şi un urs. Animalele erau slabe, doar oasele le susţineau pielea
arsă de soarele dogoritor. El s-a apropiat de ele să le dea apă, dar bietele
animale s-au speriat şi, încercând să fugă, şi-au prins picioarele în cablurile
aruncate de săteni . Tot alergând să scape din locul acela murdar şi
înfiorător, i s-a făcut sete, dar apa se încălzise, aşa că s-a îndreptat spre
izvorul pe care îl ştia el şi din care îşi mai potolise setea şi altădată cu băieţii.
Mare i-a fost surpriza văzând că apa era roşie şi avea un miros înţepător.
Tudor a fost salvat din acel loc infernal de ceasul
deşteptător. Era transpirat şi înspăimântat, dar schimbat. Acum se gândea cu
înfrigurare că visul său va deveni realitate şi că el va trebui să trăiască
într-o lume pustie şi murdară în care cu greu poţi respira. Cu siguranţă, nu
asta îşi dorea pentru Valea Lotrului, colţul său de rai.
Ce putea face? Şi-a amintit de întâlnirea cu colegii săi de
clasă şi de activitatea lor. Era timpul să ia atitudine şi să schimbe ceva.
Acum va contribui la salvarea mediului înconjurător pe care-l tratase cu
nepăsare atâta timp.
Aly 01
______________________________
Niciun tablou nu m-a
impresionat mai mult decât cel pictat de doamna Toamnă peste Munţii Lotrului. În
fiecare an, la începutul lui brumărel, cum îi spunea bunica mea lunii
octombrie, pornesc într-o drumeţie ce-mi umple sufletul de fericire şi-mi dă
sentimentul eternităţii.
Străbat cărări pline de soare,
bătute de paşii localnicilor şi ai vitelor. Ţinta mea sunt livezile vechi,
ascunse cât mai bine în munte. Drumul mi-e acompaniat de susurul pârâului
Doabra pe care plutesc frunze galbene şi roşiatice desprinse din copacii ce
străjuiesc cărarea. Soarele e palid, dar îmi încălzeşte sufletul şi mă duce cu
gândul la străbunii mei ce parcurgeau neobosiţi aceste poteci purtându-şi
vitele în transhumanţă.
Păşesc pe un covor de frunze
pictate de mâini nevăzute în nuanţe de galben, roşu şi maro. Foşnetul lor îmi
pare o melodie dintre cele mai alese. în timp ce străbat grădini vechi, culeg
câte un măr sau câte o nucă, picate târziu în iarba uscată. Le aşez cu grijă în
rucsac şi le păstrez ca o mărturie a trecerii fiinţei mele prin aceste locuri
în care te uneşti cu natura, cu Dumnezeu. Ajunsă într-un luminiş, îmi întorc
privirea spre golaşul vârf Ţurţudan, ce străjuieşte acest ţinut de mii de ani. Cât
de măreţ este! Deşi îl văd des, nu încetează să mă impresioneze de fiecare dată
când sunt aici, sus, aproape de vârful său pleşuv. Un gol mi se strecoară în
stomac, gândindu-mă câte generaţii a văzut si câte va mai vedea, în timp ce eu
mă voi pierde peste ani în nefiinţă. Respir adânc ca şi cum aş vrea să păstrez în
tot lăuntrul meu imaginea şi mireasma acestor locuri măreţe, pline de farmec.
Tare aş dori să pot opri timpul să rămân aici aşa, lipsită de griji şi de
temeri. Gândurile mi-s întrerupte de sunetul unei tălăngi. Pesemne că nu sunt
singură în acest colţ de lume.
Se face
răcoare şi-mi dau seama că mingea de foc a boltei se face tot mai mică, semn că
timpul nu s-a oprit, iar eu trebuie să fac cale întoarsă spre casă. Cu
siguranţă voi reveni la fiecare început de octombrie ca într-un ritual.
Aly 01
______________________________
Copilăria,
timp sacru
Copilăria
este vârsta de aur, spun unii, iar eu chiar cred asta căci copilăria mea a fost
una plină de multe minunăţii. Şi acum, când păşesc timid în adolescenţă, zâmbesc
amintindu-mi cu câtă nerăbdare aşteptam vacanţa de vară.
Imediat
ce luam vacanţa, plecam la Voineasa, la bunicii din partea mamei, iar toată
vara era plină de aventuri. De fiecare dată, bunica mă aştepta nerăbdătoare în
poartă dând uitării năzbâtiile făcute vara anterioară, deşi făcusem cu
nemiluita, căci eram tare neastâmpărat şi, în ciuda faptului că-i promiteam
mamei că voi fi cuminte, tot intram în belele, parcă mă atrăgeau ca un magnet.
Nu
voi uita niciodată ziua în care împreună cu verişoara mea Ioana, pe când
bunicii erau la strânsul fânului, am furat compoturi de vişine, miere şi
dulceaţă de zmeură din cămara bunicii, doar avea destule borcane, şi am ieşit
la poartă să le vindem turiştilor. Clienţii nu au întârziat să apară, iar cu
banii strânşi am mers bucuroşi nevoie mare la magazinul din sat şi ne-am cumpărat
îngheţată şi suc. Bineînţeles că vecinul nostru, nenea Dumitru, ne-a văzut şi
ne-a spus bunicilor. Am luat câteva nuieluşe de vişin peste picioare să nu
uităm toată viaţa şi, desigur, să nu mai avem astfel de idei niciodată. Fireşte
ca ne-am cuminţit, dar doar pentru două zile, că năzbâtiile se ţineau lanţ.
Chiar în ultima zi de vacanţă m-am suit pe acoperişul grajdului să prind pisica
vecinului, pentru că-i mâncase puii de găină bunicii, dar şiţa era veche, de pe
vremea tinereţii bunicilor, şi, sub greutatea mea, a cedat, iar eu m-am trezit
în ieslea viţelului. N- au mai contat durerile, vânătăile, căci mirosul nu mi-a
ieşit mult timp din nări. De asemenea, îmi amintesc de o zi călduroasă din
iulie când am fost cu băieţii de pe uliţă la scăldat în Voineşiţa şi m-am
aruncat în apă de pe o trambulină improvizată de noi. Nu am ajuns în apa mare, ci
într-un loc cu apă mai mică, aşa că a fost vai de capul meu în ziua respectivă.
Să nu mai spun de câte ori am mers cu bunicii la fân şi, când mă trimiteau la
izvor după apă, uitam să mă mai întorc că era captivant să stai la umbră şi să
dai cu pietre în apă. Bunica mă lua apoi la trei păzeşte, dar mă prefăceam că
mă doare capul şi-şi făcea milă de mine şi mă trimitea acasă să am grijă de
curte.
Multe
au fost şi nu am uitat nimic, pe toate le păstrez într-o cutiuţă a sufletului
meu.
Aly 01
_____________________
Secţiunea Desen/ Pictură
______________________________________
(creaţii semnate cu pseudonimul Paul 02)
_________________
Mirela Diaconescu,
bibliotecară Biblioteca Publică Racoviţa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu