Locul I - ELE2019
Povești cu haiduci…
A fost odată ca niciodată…așa încep toate poveștile. Dar oare poveștile cu haiduci tot așa ar trebui să înceapă? Eu zic că ar trebui să înceapă cu ”Niciodată nu vor mai fi asemenea curajoși pe acest pământ”... Despre unul dintre aceștia vă voi spune poveștile ce le-am aflat și eu în serile de iarnă, la gura sobei, povestite mult mai frumos decât pot eu povesti, de către bunicul meu. Tare mult as mai vrea sa stau sa-l ascult si acum, dar e dus in Tara de nicaieri, de acolo de unde nici povestile nu se mai intorc.
În vremurile vechi, când turcii năvăleau în ţară şi oamenii tânjeau după siguranţă, un model a fost viteazul. Cu puteri supranaturale şi viteji, fermecaţi să nu poată fi răniţi de nici o armă, capabili să învingă monştri, sărind în ajutorul celor neputincioşi - iată cum sunt eroii, fie că sunt feţi-frumoşi din basme, fie haiduci. Corbea, Toma Alimoş, Miu Zglobiu, Radu Anghel, Pintea Viteazul, Codrian, Iancu Jianu sunt doar câţiva dintr-un şir lung de haiduci care i-au apărat pe nevoiaşi, încercând să ia de la bogaţi şi să dea celor săraci. Nu-i de mirare că oamenii i-au iubit şi încă îşi amintesc de ei în cântece şi poveşti.
Trăia, demult, în comuna Pietrari, un haiduc. Se numea Ion Pietrariu. Tatăl său, Gheorghe Pietrariu, își avea originea tot pe aceste meleaguri și era un om înstărit, cu mult pământ și multe animale. Era pietrar de meserie, unul dintre cei mai buni, asa cum erau multi de-ai nostri. Ion era fiul cel mic, căci mai avea un frate pe nume Vasile. Toată treaba câmpului era în seama lui, iar haiducul nostru păzea pe atunci oile.
Ion, mai neastâmpărat din fire, făcea tot timpul boacăne în timp ce stătea cu oile la păscut, având impresia că nu îl vede nimeni. De fapt, toți oamenii care erau la arat îl vedeau și, cum se întâlneau cu tatăl lui, îi și spuneau tot ce făcea fiul lui în timp ce oile pășteau, și-i mai spuneau și că nu avea să devină un om bun. Gheorghe Pietrariu, om de seamă, nu pleca urechea la toate cele ce i se spuneau, convins de ce hram poartă băiatul lui cel mic.
Într-o seară, pe când Vasile abia venise de la arat, întrebat dacă a terminat, acesta i-a explicat tatălui său că fiarele plugului trebuie subțiate pentru a putea termina. Cum avea mulți bani, luați arvună și munciți, l-a trimis de-ndată pe Ion la un meșter pentru a subția fiarele. Ion a pus fiarele în spate și a pornit la drum.
Ajuns în târgul de la Râureni, tocmai ce l-a văzut un țigan și i-a propus să-i ascută fiarele, dar Ion nu a vrut. A mai mers puțin și a dat iarăși de un țigan care i-a propus același lucru, dar nu a acceptat nici atunci. Văzând că nu are cu cine sta de vorbă, a mers drept înainte, până a dat de un fierar bătrân. Acesta l-a pus să se uite drept în ochii lui și a înțeles imediat ce-și dorea băiatul. I-a cerut trei galbeni pentru lucrul ce avea să i-l facă și i-a spus să vină dimineață. A doua zi, din fiarele date de Ion, pușca era gata, iar Ion era atât de mulțumit încât i-a spus fierarului să îi mai facă și niște pistoale. Fierarul le avea deja făcute, așa că i-a cerut doi galbeni și pe ele. Flăcăul le-a luat și a pornit în lume.
Prima oprire a făcut-o la Hanul Roșu, un han pe malul Bistriței. Cum era zi de sărbătoare, hanul era plin de oameni. Ion și-a pus pușca în șold și a luat pistoalele în mână, apoi a intrat in han. Oamenii din han, întrebați dacă au auzit de Ion Pietrariu, au răspuns că nu, așa că flăcăul le-a spus să se dea din calea lui dacă vor să mai trăiască, căci are ceva de vorbit cu negustorul. Ajuns față în față cu negustorul, l-a întrebat și pe el dacă știe cine este Ion Pietrariu, dar acesta a răspuns, ca și ceilalți oameni, că nu. Mânios, Ion i-a cerut bani în schimbul vieții, iar negustorul nici că a mai stat pe gânduri și i-a dat o ladă plină cu galbeni. A oprit o parte din bani pentru cheltuială, iar pe cealaltă a îngropat-o într-un loc cunoscut numai de el, se pare în peșterile ascunse în munții din Costeștii Vâlcii.
După aceasta, Ion s-a dus la o stână din Vaideeni, unde munceau de câțiva ani niște ciobani, pe care stăpânul lor îi tot amăgea cu bani tocmai de când începuseră să muncească acolo. Văzându-le Ion puterea și forța de muncă, le-a propus să îl urmeze dacă vor să se îmbogățească. Auzind acestea, ciobanii au acceptat bucuroși să i se alăture. Om scurt, îndesat, rumen la faţă, ras şi cu mustaţa deasă şi scurtă, îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni şi scurteică, pe cap- şapcă, la brâu- pistoale şi un cuţit cu plăsele de os şi puşca în cumpănă în mâna dreaptă. Ajunsese de o dibăcie vestită în călărie şi în vânătoare, încăleca fără a pune piciorul în scară şi nici mâna pe coama calului nu punea, şi, mai spunea bunicul, băga glonţul prin veriga de la inel.
A trecut o vreme, iar la stână se zvonea că familia lui Ion era la închisoare, datorită jafurilor comise de acesta, așa că el s-a hotărât să se predea, împreună cu ciobanii, pentru a-și elibera familia. Au încălecat și au pornit spre Râmnic. Oamenii, văzându-i pe haiduci, fugeau care-ncotro, de frică, iar boierilor le sărea inima din piept, căci știau că haiducul avea să le ia banii. Totuși, Pietrariul nu lua bani de la oricine, doar de la boierii foarte bogați, iar înainte de a-i vizita le trimitea o scrisoare în care le spunea să pregătească un anumit număr de galbeni, deoarece trebuia să își plătească tovarășii, ciobanii. Boierii, de-ndată ce primeau scrisoarea, puneau paznici la curte câteva săptămâni bune, dar viteazul venea când ei nu se așteptau și erau nevoiți să îi dea câți galbeni dorea el în schimbul vieților lor.
Ajuns înspre vară la casa părintească, haiducul a găsit-o încuiată, semn că tatăl, mama și fratele său chiar erau la închisoare. De supărare, Ion a intrat într-un han, Hanul Haiducilor, și s-a pus pe băut, alături de ciobani. Pe unul dintre tovarăși l-a pus să păzească hanul, iar lumea, văzându-l, întreba cine este înăuntru. Astfel a ajuns la urechile poliției din Râmnic cum că Ion este la Hanul Haiducilor.
Într-un târziu, au ajuns acolo și polițiștii, și comisarii, și l-au pus pe ciobanul ce păzea hanul să îi spună lui Ion să iasă, dar acesta nu a vrut să îl deranjeze, știind că era la masă, așa că oamenii legii s-au lăsat, pe moment, păgubași.După ce Ion Pietrariu și ciobanii s-au ospătat pe cinste, au hotărât să meargă să se predea pentru a reda libertatea familiei. Zis și făcut! De-ndată ce a dat ochii cu familia sa, haiducul le-a cerut iertare și le-a dat niște galbeni. După aceasta, oamenii legii l-au băgat la închisoare, alături de tovarășii săi, deși erau speriați ca nu cumva Ion să le dea drumul celorlalți prizonieri. În celulă, unul dintre ciobani a început să cânte la fluier și, deși aveau picioarele puse în butuci, au început toți să danseze cu atâta suflet încât au spart până și butucii. Au dat drumul și celorlalți prizonieri și s-au apucat împreună cu toții de hoții.
Într-o zi, pe când stătea Ion într-o crâșmă, a zărit o olteancă frumoasă, cu părul ca spicul de grâu și ochii la fel de cristalini ca apa rece de izvor. S-au dat în vorbă. Trecură câteva zile și cei doi se înțelegeau foarte bine. Acum, cu ajutorul femeii, potera dorea să îl prindă pe haiduc și, după câteva încercări, a și reușit. Au hotărât că cea mai potrivită pedeapsă pentru el era spânzurătoarea. O fată de boieri, văzându-l așa de frumos și gândindu-se la soarta sa crudă, a decis să îl salveze, căsătorindu-se cu el. Ion, neavând de ales, a acceptat. S-au cununat de-ndată. La un moment dat, rămânând singuri într-o odaie, Ion a întrebat-o pe fată dacă dorește cu adevărat să trăiască cu el. Fata, văzând pe fața lui că nici el nu prea dorea acest lucru, l-a lăsat să plece în lume.
A întâlnit-o iarăși pe olteancă și s-au pus împreună pe tot felul de nelegiuiri, luând de la bogați și dând săracilor.
Într-o zi, trecând prin Pădurea Govorei, femeia a zărit, trecând la vale, un om. A pus pușca la ochi și l-a împușcat. Îngrozit, Ion nu a apucat să mai zică nimic că femeia a și întors pușca spre el. Văzând una ca asta, viteazul i-a luat-o imediat din mână și a apăsat pe trăgaci fără să mai gândească.
Au trecut câteva săptămâni și haiducul a început să aibă grele remușcări, căci o iubise foarte mult pe femeie. Pentru a-și limpezi gândurile, s-a dus pe malul Oltului și, într-un moment de agonie, a hotărât să intre în apele Oltului și să nu mai iasă de acolo.
Se spune că de-atunci, când Oltul iese din matcă, e semn că sufletul neostoit al haiducului Ion Pietrariu încă nu s-a resemnat și vrea să întâlnească din nou sufletul femeii mult-iubite, pentru a-și cere iertare și a fi veșnic împreună.
Povestile bunicului meu se reluau, iarnă după iarnă, de multe ori schimbate pe ici, pe colo, adăugite de diferitele călătorii pe care le făcea ”la vale”cu căruțele încărcate cu piatră sau cu var, cu pere sau cu prune afumate în cuștiubarele făcute din pământul lutos lipit de bunica an de an...A fost sau nu a fost haiducul Pietrariu un haiduc adevărat, a fost doar poveste de iarnă spusă copiilor și nepoților, nu am cum să știu. Dar, ce știu, este că nu o voi uita niciodată și că o voi povesti și eu nepoților mei!
Pe jumătate intraţi în legendă şi pe jumătate în istorie, haiducii au fost personaje care au aprins imaginaţia populară, născând poveşti şi cântece cu care au crescut generaţii întregi de străbuni de-ai noştri. Unii dintre haiduci au fost revoluţionari aflaţi în mijlocul evenimentelor conduse de Tudor Vladimirescu, care au dus la renaşterea naţională a României. Pentru istoricii şi mai ales scriitori romantici din perioada căutărilor naţionale ale românilor, haiducii erau simbolurile aspiraţiei către libertate, neatârnare şi dreptate a românilor. Adevărați eroi ce nu trebuie uitați!
Locul II - GAB2019
Biserica... cea călătoare
După o zi călduroasă de iulie a anului 2014, hotărâsem împreună cu sora mea să petrecem o după-amiază un pic altfel...o după-amiază de groază! Pentru a duce la îndeplinire acest lucru am stabilit că avem nevoie de o atmosferă cât mai potrivită și am decis că trebuie să mergem în... cimitir! Zis și făcut, mai ales că avem casa așezată tocmai lângă biserica din satul nostru, Anghelești!
Mergând prin cimitir, aproape mă împiedic de o lespede micuță de piatră pe care stă scris …7164. Ce să fie oare cu această cifră? Să fie o dată istorică? Să fie vorba de dimensiuni uriașe? De distanțe? Fiind curioasă din fire, las deoparte planul ”groazei” și încep să caut pe telefon informații legate de această cifră, de Pietrari, comuna noastră și despre contextul ce ar putea lega toate aceste informații. Misterul a fost repede dezlegat! Prietenul GOOGLE m-a ajutat să aflu conexiunile făcute: în toate descrierile oferite de știința căutării în surse virtuale era vorba despre una dintre cele mai vechi biserici din Vâlcea, dar și din Oltenia! Cu siguranță mulți dintre dumneavoastră, cinstiți cititori, nu bănuiați că între colinele împădurite ale Pietrarilor se află o asemenea comoară!
La sfârșitul veacului al XVI-lea (mai exact la 1656, an ce este echivalent vechiului an 7164) a fost ctitorită pentru prima dată Biserica din lemn Anghelești-Cărpiniș sub hramul „Sfinților Împărați Constantin și Elena”, ce mai târziu avea să apară și cu hramul „Sfântul Nicolae” în diferite izvoare istorice. Mica bisericuță, folosită de noi, de copii, ca ascunzătoare în jocuri, o știam așa de bine: construită din grinzi masive de stejar, cu un pronaos poligonal, având o formă ce parcă semăna cu o navă, lipsindu-i pridvorul, statea de straja de veacuri in cimitir, ascultand parca, cu talpa-i intinsa pe pamantul uscat de vremuri, tanguirile sufletelor stramosilor nostri. Bisericuța noastră nu avea turn, ca celelalte biserici, iar tinda-I era largă, în timp ce naosul şi altarul pareau decroşate treptat.
O istorie și mai ciudată are acest lăcaș: se pare că aceasta a fost construită la Genuneni, sat ce face parte din comuna Frâncești, și dată, printr-un schimb misterios, la Pietrari.
Unele legende atestă că aceasta a fost schimbată pentru avere, în timp ce altele povestesc cum a fost folosită într-un schimb de artefacte. Legenda mea preferată este de departe aceea că biserica a fost un dar de consimțământ dat de proprietarul acesteia pentru comuna Pietrari; un dar de mariaj dacă pot să-l numesc așa.
Povestea începe nu cu obișnuita sintagmă ”A fost odată ca niciodată…” ci cu ipoteza destul de plauzibilă că această biserică a fost construită cu scopul navigării pe mare, astfel explicându-se și forma navală a acesteia. Transformarea în biserică a fost un simbol pentru dragostea celor doi creștini, soț și soție, el din Genuneni, ea din Pietrari, care hotărâseră să plece pe mare cu ea, după ce ar fi coborât pe Olt, apoi pe Dunăre, doar că o furtună le-a zădărnicit planurile. Singura care s-a întors printr-un miracol a fost barca, exact în locul din care au plecat cei doi spre noua lor viață, în Genuneni, parcă încercând să dea timpul înapoi, cu scopul de a-i avea înapoi la ea.
Deoarece femeia, fiica unui preot din Pietrari, era foarte credincioasă, urmând îndeaproape calea lui Dumnezeu, locuitorii din Genuneni au hotărât să trimită barca în Pietrari, transformând-o într-o bisericuță, astfel ca toată lumea ce intră în ea să-și recupereze speranța, să se întoarcă la origini, așa cum a făcut biserica noastră călătoare.
După cum am spus mai sus, aceasta a fost mutată la Pietrari cu scopul de a fi un dar, doar că atunci când a fost asamblată înapoi, bucată cu bucată, una dintre grinzi, cea care preciza vechimea construcției, a fost pusă invers. Din această cauză, până să fie mutată la Muzeului Satului de la Bujoreni, locul unde poate fi vizitată în prezent, nu s-a știut cu exactitate vechimea, valoarea sau proveniența sa. Cât timp a aparținut comunei Pietrari,nimeni nu a avut nicio posibilitate să știe adevărul, legenda bărcii ce aduce speranța în viața oamenilor pierzându-se în negura vremilor.
Din timp în timp, trecem pragul muzeului pentru a o prăznui și pentru a aprinde o lumânare în memoria celor ce nu mai așteaptă de veacuri să apară speranța la orizont.
Locul III- MALI2019
Taina cufărului ascuns
Mereu m-am intrebat de unde vine numele comunei noastre...De la ce ar putea sa vină ,,Pietrari"? Vara trecută am descoperit acest mister...
Eram la bunica mea în podul casei când mi-a atras atenția ceva. Era un cufăr maro, prăfuit, cu un model auriu pe margini. L-am deschis, iar înăuntru era răspunsul la întrebarea mea. Înconjurat de o mulțime de hârtii îngălbenite de trecerea timpului, în mijlocul cufărului se afla un jurnal cu coperți din piele legate cu un fir ce părea să fie din aur. L-am deschis, iar pe prima pagină scria anul…1536. Era exact anul atestării documentare a satului Pietrari. Cuprinsă de curiozitate, am început să-l citesc entuziasmată. Pe filele îngălbenite de trecerea timpului stătea scris cu o caligrafie excepțională că în vremurile de demult existau nişte creaturi din piatră numite Pietrei care în timpul războaielor apărau localitatea. Erau ființe făcute din piatră din cap până-n picioare, astfel încât doar ochii verzi ca frunzele se puteau distinge printre mormanul de pietre care odată ce simțeau invadatorii, prindeau viață. Toți dușmanii se întrebau cum o comună atât de mică și de neînsemnată rămăsese întreagă și neatinsă de-a lungul atâtor războaie pe care, de cele mai multe ori, le și câștigaseră. Într-o zi, ceilalți oameni din afară şi-au dorit și ei să afle motivul pentru care cei din Pietrari nu pierduseră niciun război. Aşa că, într-o noapte s-au adunat sute de oameni pentru a invada satul şi au descoperit secretul. Imediat ce au pus piciorul pe pământ, în fața lor s-au adunat toate pietrele care pe loc au alcătuit o armată de creaturi uriaşe. Atunci când s-au apropiat, oamenii au fugit speriați, uitând de motivul pentru care veniseră, jurând că niciodată nu se vor mai apropia de acel loc ,,blestemat". Ce s-a întâmplat cu uriașele creaturi din piatră, încotro s-au dus și pe unde și-or odihni crenelurile, nimeni nu mai știe. În onoarea celor care au apărat comuna veacuri în şir, numele comunei este Pietrari. Ușor, ușor, am ajuns și la sfârşitul jurnalului unde scria că dacă te duci într-o anume vară, la ceas târziu în noapte, pe coastele abrupte ale dealurilor din Pietrari poți auzi cum pietrele scrâșnesc între ele povești despre războaiele la care au luat parte și despre cum fără ele, noi, cei care trăim astăzi pe aceste meleaguri, nu am mai fi fost aici.
Sectiunea DESEN/PICTURĂ
Locul I - GEO2019
Locul II - DAR2019
Locul III - ANA2019
Locul III- PAT2019
Lucrările premiate au fost jurizate de un juriu ce a fost compus din Anamaria Sandulescu, prof. de limba și literatura română, Tatiana Sima, prof. de religie și desen și bibliotecar, Crina Popescu.
Cu ocazia festivităţii de încheiere a anului şcolar, s-a realizat jurizarea tuturor lucrărilor înscrise la concursul ”Vâlcea, colț de rai”, ediția 2019, faza locală, câștigătorii fiind premiați.
Bibliotecar,
Crina Popescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu