SECȚIUNEA POEZIE:
ALI
ARIA
LESTER
LOCUL I - ALI , clasa a VIII-a
1 Decembrie
Prima zi din
decembrie, prima zi de unire,
Multe chipuri surprinse... ce aduc fericire.
Românii petrec, își dau mâna în Hora Unirii,
Prin oraș mulți se adună în Piața Unirii.
Multe chipuri surprinse... ce aduc fericire.
Românii petrec, își dau mâna în Hora Unirii,
Prin oraș mulți se adună în Piața Unirii.
De 1
Decembrie este ziua noastră națională,
Se dă liber de la muncă, chiar și de la școală.
Multe parade militare și tot felul de defilări,
Orice municipiu are parte de asemenea serbări.
Se dă liber de la muncă, chiar și de la școală.
Multe parade militare și tot felul de defilări,
Orice municipiu are parte de asemenea serbări.
Lumea se
adună la marea sărbătoare națională,
Toți copiii se bucură în ritm de fanfară.
Mulțimea aclamă, și e foarte multă agitație,
Militarii primesc aplauze pentru reprezentație.
Toți copiii se bucură în ritm de fanfară.
Mulțimea aclamă, și e foarte multă agitație,
Militarii primesc aplauze pentru reprezentație.
O zi
specială și semnificativă pentru noi toți,
Ce se va aminti de către bunici, la strănepoți.
O unire istorică între țări, pentru un singur popor,
Începută de Mihai Viteazul, un mare brav conducător.
ALI
Început de tricolor
LOCUL I - ARIA, clasa a VIII-a
ARIA
ARIA
SECȚIUNEA PROZĂ:
ALI
ARIA
LESTER
LOCUL I -ALI, clasa a VIII-a
ALI
LOCUL I- ARIA, clasa a VIII-a
CENTENAR
Așteptarea de două mii de ani a cuprinderii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat a transformat trecutul în viitorul poporului nostru. A fost o suferință grea și tăcută. În sufletele și gândurile tuturor locuitorilor, în sedimentări seculare, s-a refugiat speranța unirii tuturor fraților într-o singură casă numită România. În durerea tăcerii și a neîmplinirii, speranța s-a ascuns de sine însăși. Pentru o clipă dureros de scurtă, în anul 1601, speranța ni s-a arătat în forma unei lumini suprafirești așternute peste noaptea pământului românesc. Cel mai viteaz dintre vitejii noștri, Mihai Viteazul, a încins trupul țării cu un sigur brâu al graniței. A fost prima străfulgerare a miracolului existenței românești. Peste 300 de ani, în 1918, avea să revină forma miraculoasă a statului român întregitor de neam. Cu toții știam de aproape două mii de ani că Unirea avea să vină odată și odată și, astfel, uitarea așteptării a devenit viitorul speranței. De atunci, au trecut 100 de ani. Sunt puțini din perspectiva viitorului și tocmai de aceea trebuie să aducem astăzi, fiecare dintre noi, prinosul de mulțumire înaintașilor făuritori ai întrupărilor din vise, a acelor vise răsfrânte prea mult timp în tumultul speranței.
Cei puternici au o perspectivă istorică. Pentru noi, perspectiva trebuie să fie transformarea în ideal a apărării unirii. Este o problemă de destin a poporului, de trăire a unei viați care cere noi sacrificii și alte dimensiuni ale conștiinței că avem ce apăra. În manualele de istorie întâlnim mulți făuritori ai Marii Uniri. În realitate a fost unul singur, atât de singur că a rămas anonim. Eroul a fost țăranul român, robul muncii milenare de supraviețuire și împotrivirii la obrăzniciile minciunii în tot acest răstimp. Jertfa lui era cumpărată la război. Numai atunci căpăta și viața lui un preț. Era un preț infim sfidător de mic pentru ceva fără preț. Viața îi era cumpărată cu promisiunea că va primi pământ, 1 hectar sau două de pământ pentru supraviețuire și niciodată pentru îmbogățire. Dacă n-ar fi primit el, soldatul, urma să primească familia lui rămasă acasă. Dragostea de familie, de părinți, de soție și de copii, îi alungau țăranului român frica de moarte și-l cuprindea bucuria unui câștig pentru o viață care numai acum ar fi putut avea o valoare. Liniștea trecerii în lumea de dincolo îi stăpânea gândul și visa cum nu-i vor muri de foame copiii. Sângele i s-a scurs în brazda pământului lăsat nearat, iar ultimul cuvânt rostit era “sunt român”. În fața morții, țara botezată cu numele neamului său i-a fost familia, iar familia i-a fost țara. În preajma Unirii, în august 1917, el țăranul român, surprins în apele râului unde se scălda, a sărit pe mal să-și ia pușca și baioneta. Mulți, foarte mulți, au murit mai mult goi și foarte puțini în uniforme. Atunci, cu moartea în față și cu gândul la el acasă, el, țăranul umilit mii de ani, a înfrânt cea mai puternică armată a lumii. Nimeni nu mai credea în victoria țăranului român. Conducătorii neamului trimiteau în ultima clipă tezaurul la Moscova și stăteau cu bagajele făcute pentru a putea fugi cât mai repede în portul Odessa. Dar, mai presus de toate umilințele și durerile morții a fost familia lui din care sufletul își făcuse icoană. Foarte puțini istorici au întrevăzut rădăcinile victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Se vorbește despre ordinele militare de front și despre strategii de luptă care, în mod firesc, își au rolul lor, dar n-ar fi existat victoria fără sacrificiul țăranului răzvrătit împotriva destinului îngropat în umilințe. A vrut numai o bucată de pământ ca să poată trăi familia. Era prețul vieții lui. Fără un gând înmugurit, poate instinctiv își căuta în întuneric un alt destin.
Centenarul aniversar, anul acesta s-a întrupat din acest curaj nepământesc și acea neliniște nemărturisită din căutarea unui destin mai bun la care nici în vis nu îndrăznea să-și poarte gândul.
ARIA
LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a
LESTER
Dacă aș fi magician....
Dacă aș fi magician, cu puteri nelimitate, și aș putea să fac miracole, mi-ar face plăcere să ajut lumea. În primul rând i-aș ajuta pe cei din jurul meu. Nimeni din cunoscuții mei nu ar mai fi bolnav, supărat sau nefericit. Pentru că sănătatea o consider ca fiind cea mai importantă, m-aș ocupa mai întâi de toate de sănătatea lor. Le-aș da o sănătate de fier, iar dacă ar fi bolnavi i-aș vindeca. Apoi aș avea grijă să-i văd pe toți fericiți și mulțumiți de viața pe care o au. Chiar dacă nu este deloc ușor să faci pe cineva fericit, m-aș strădui cât m-ar ține puterile de magician să fac cât mai mulți oameni fericiți. Deși, așa cum se știe, banii nu aduc fericirea, dacă mi-ar cere bani aș face o magie și le-aș oferi câți bani ar avea nevoie.
Apoi, mi-aș îndrepta toată atenția către ceilalți semeni. Cu toate puterile mele miraculoase aș încerca să schimb lumea în bine. Aș opri războaiele din lume, pentru a fi o pace totală pe pământ. Aș încerca să semăn speranță și iubire în sufletele oamenilor, astfel încât viața pe pământ să fie armonioasă și fără conflicte. Aș scoate din mintea și inimile oamenilor dușmănia și agresivitatea.
Dacă toate aceste miracole nu mi-ar secătui puterile de magician, mi-aș îndrepta apoi atenția spre calamitățile naturale de pe acest pământ. Aș opri cutremurele, inundațiile, incendiile și uraganele. Într-o lume cu adevărat fericită dezastrele naturale nu ar avea ce căuta. Oamenii ar trebui să fie pe deplin stăpâni pe propriile vieți și nu ar trebui să se afle la mâna hazardului și a întâmplării.
O altă chestiune pe care mi-ar face plăcere să o rezolv cu capacitățile mele de magician ar fi hrana pentru oameni. Aș face în așa fel încât hrana să fie suficientă pentru toată lumea, pentru a nu mai fi obligați să vânăm animalele. Datorită sărăciei și a foametei din lume, o serie de animale au fost vânate în exces, iar acum sunt pe cale de dispariție. Pentru a opri acest fenomen nedorit ar trebui cu adevărat făcută o magie, situația fiind cu adevărat tristă în acest moment.
SECȚIUNEA DESEN:
ALI
ARIA
LESTER
LOCUL I - ALI, clasa a VIII-a
ALI
LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a
LESTER
LOCUL III - ARIA, clasa a VIII-a
ARIA
SECȚIUNEA VIDEOCLIP :
BODY, clasa a VIII-a
Bibliotecar,
Cristina Prunel-Bărbulescu
Ce se va aminti de către bunici, la strănepoți.
O unire istorică între țări, pentru un singur popor,
Începută de Mihai Viteazul, un mare brav conducător.
ALI
Început de tricolor
Ne-au fost
Carpații, de milenii,
Cetate ce
ne-a apărat,
Cu ei prin
valurile vremii
Noi neamul,
limba ne-am păstrat!
Aici am fost
dintotdeauna
Vestiți
păstori și-agricultori
Și cu
Zamolxis împreună
Am devenit
nemuritori.
Cu
chibzuință și răbdare,
El ne-a unit
în jurul său
Și ne-a
fixat Dacia Mare
Sub arcul
unui curcubeu.
Iar
curcubeul, ca un astru,
De atunci
emană trei culori,
În roșu,
galben și albastru
Pictând al
nostru tricolor!
Albastru-înseamnă
libertate,
Culoarea
roșie-i frăție,
Culoarea
galbenă-i dreptate
Iar toate
trei – o Românie!
ALI
Munți
Trec munții
mei, albiți între iernare
Cu șir
întreg de străluciți bărbați,
Pentru a
Țării tainică-nălțare,
Pe piscuri
dragi, ce-s rupte din Carpați.
Mi-s pașii
grei ca plumbul, de-nceputuri,
Când sparg
adânc granitul din priviri,
Când sfânt e
gândul, ce-i sculptat în scuturi,
Peste
pământul ros de amintiri.
Pâlc de eroi
îmi izvorăsc sub pleoape,
Dând tâlc de
foc spre vrednice istorii
Din vremuri
vechi, simboluri să dezgroape,
Întinerind
un timp de lungi memorii…
ALI
Păstorul mioritic
Mereu udat
de ploaie și-apoi uscat de vânt,
Cu soarele
pe creștet, sub astre adăstând,
De vorbă cu
luceferi pe întinderi de câmpie,
Păstorul
mioritic e stâlp de veșnicie.
De mii de
ori în veacuri urcat-a către munte
Urmând
cărări de stele de mintea lui știute,
Cea stână
i-a fost casă, iar inima-i rănită
În fluier a
pus doina, din suflet tăinuită.
La tânguiri
de bucium a fost la datorie
Să apere ce
neamul lăsatu-i-a moșie,
De-a fost cu
biruință, s-a reîntors la stână,
De soarta
i-a fost crudă, rămas-a în țărână.
Așa trecut-a
lumea cu bine și cu rău,
Din vremile
bătrâne, e cap la neamul tău,
Nu mi-l
căta-n altare la chipuri de icoane
Că-i pulbere
de stele, și-apoi, e-un simplu IOANE.
Din vremile
bătrâne e cap la neamul tău
Și lumea a
trecut-o cu bine și cu rău,
Acuma-i dus
cu veacul prin locurile cele
Să-și
păstorească turma, prin pulbere de stele.
Să mă audă
DUMNEZEU
Am fost
pământ,
Și neam de
neam
Am fost un
cer,
Și ram de
ram.
Am fost o
strună
De vioară.
Un cârd de
oi
Și o mioară.
Un nai de
tei,
Un cânt de
leagăn.
Am fost
soldat
La Nistru-în
vad,
Cu arma gata
ca să trag.
Și eu am
tras
Când am
văzut
Cum tancuri
grele,
Treceau prin
vii
În zorii
zilei.
Dar ce-am
făcut,
Să-mi scap
pământul?
Și vin
blesteme
Peste mine
De la flăcăi
Căzuți pe
mine.
De la
logodnele pierdute,
De la mirese
văduvite,
De la toți
ce au crezut,
Că au murit
pentru dreptate.
E greu să
fii copac ciuntit,
Și schilodit
cu crengi strivite….
ARIA
Cuvânt
Cuvânt
rostit sau scris
În limba
neamului meu,
Este floarea
inimii,
Pentru mine.
Ecouri
milenare dacice
Prinse-s în
mrejele,
Adierilor de
vânt
Și glasul
frunzelor,
În codrii
verzi sau de aramă.
Rădăcini
înfipte adânc
În pământul
străbun,
Sunt
începuturile limbii române.
Pe lume tu
adus-ai
Ieri și azi
copile,
Primele
șoapte: mama, tata.
Inocența ta
în cuvânt,
Dorință și
creație,
Lumină în
dulcea limbă română.
ARIA
LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a
Ostașii
Pe câmp de
luptă la război
Printre dușmani și arme,
S-au stins pe veci atâți eroi
Și-au plâns atâtea mame.
Printre dușmani și arme,
S-au stins pe veci atâți eroi
Și-au plâns atâtea mame.
S-au dus și
nu se mai întorc
De-acolo din lumea dreaptă,
Sunt tineri fără de noroc
Ce-au fost răpuși de soartă.
De-acolo din lumea dreaptă,
Sunt tineri fără de noroc
Ce-au fost răpuși de soartă.
E scris în
cartea vieții lor
Ca de război să moară,
Să sufere pentru popor
Și pentru a lor țară.
Ca de război să moară,
Să sufere pentru popor
Și pentru a lor țară.
LESTER
În vremuri de război
În vremuri
de război,
Toate muzele tac...
Pe câmpuri, în noroi,
Tinere trupuri zac.
Toate muzele tac...
Pe câmpuri, în noroi,
Tinere trupuri zac.
În țărână se
prefac,
Uitate... Necunoscuți eroi,
Că-n vremuri de război
Toate muzele tac.
Uitate... Necunoscuți eroi,
Că-n vremuri de război
Toate muzele tac.
Sângele
curge-n șuvoi,
În urma oricărui atac,
Îl mai spală doar ploi...
Oamenii se roagă și tac
În urma oricărui atac,
Îl mai spală doar ploi...
Oamenii se roagă și tac
În vremuri
de război.
LESTER
Unire-n cuget și-n simțiri, Români!
Țara mea-ți
sărut obrazul
Munții, dealurile și câmpia,
Nu e țară mai frumoasă
Pe pământ, ca România!
Munții, dealurile și câmpia,
Nu e țară mai frumoasă
Pe pământ, ca România!
Mândră ești
ca paradisul
Și rotundă ca un soare,
Te-a unit Mihai Viteazul
Într-o zi de sărbătoare.
Și rotundă ca un soare,
Te-a unit Mihai Viteazul
Într-o zi de sărbătoare.
Au
zădărnicit Unirea
Și-au ucis pe cel viteaz,
Au urmat câteva veacuri
De durere și necaz.
Și-au ucis pe cel viteaz,
Au urmat câteva veacuri
De durere și necaz.
A urmat
rănită țară
Și români îndurerați,
Că ningea cu suferință
Peste falnicii Carpați.
LESTER
Și români îndurerați,
Că ningea cu suferință
Peste falnicii Carpați.
LESTER
SECȚIUNEA PROZĂ:
ALI
ARIA
LESTER
LOCUL I -ALI, clasa a VIII-a
Plutirea pe apă
La prima întâlnire cu orașul , locotenentul
Dumitru Ardelean a văzut apa. Nu era apa adevărată, palpabilă, ci urmele ei. În
primăvara aceea, la începutul lui mai, orașul fusese inundat. O apă imensă,
înaltă și dezlănțuită, mâloasă și sufocant de mirositoare, invadase cu un sunet
sinistru toată partea de jos a orașului. Semnele lăsate de ea erau peste tot,
iar în cele mai multe locuri, linia aceea neagră, care marca despărțirea dintre
apa ieșită din matca râului și aer, se ridica deasupra ochiului trecătorilor.
Uneori ca să privească traseul atins de nivelul apei, Dumitru trebuia să ridice
privirea în sus. Atunci descoperea albastrul cerului, care îl învăluia ca o
ploaie, spălându-i ferestrele sufletului înnegurat.
Oamenii locului treceau aproape indiferenți,
fără să mai privească dungile acelea negre-cenușii. Fără îndoială că le
reaminteau de niște clipe pe care nu ar mai fi vrut să le retrăiască.
Privindu-i , Dumitru îi vedea aievea cum dau din mâini, înotând prin apa
neagră, tulbure și densă, făcându-și loc pe lângă ziduri. Dacă închidea ochii,
parcă auzea cum apa se lovește de case, apoi alerga sălbatică în lungul
străzilor către o matcă rătăcită și îndepărtată.
În fiecare dimineață, Dumitru cobora din
partea de sus a orașului, nerăbdător să vadă dacă crochiul de dungi negre nu
dispăruse. Linia aceea, care contura granița dintre aer și apă, ca o scrijelitură
stridentă și dureroasă, era tot acolo, împărțind casele, gardurile și pomii în
două. Mâlul uscat de pe ziduri, stâlpi și arbori făcea ca orașul să pară o
corabie eșuată pe nisipuri, așteptând apa care să se înalțe , din nou , spre
plutire.
La cazarma de pe malul râului, aceeași dungă
neagră, parcă mai neagră decât în alte locuri, se încolăcea pe ziduri și pe
garduri, înfășurând toată curtea, ca un doliu. De fapt, doliul acela sinistru
și incredibil de lung, era chiar adevărat. Apa dezlănțuită luase cu ea și cinci ostași plecați să
salveze vieți din calea puhoaielor. Îi înlănțui-se într-o îmbrățișare fără
scăpare, ascunzându-i cu tot cu transportorul, în care se aflau, în hăurile
burții sale.
Oamenii aproape că nu mai vorbeau despre
asta. Dar, în tot ce făceau, se simțea că acum se pregăteau și pentru o luptă
pe care nu o citiseră în nici un regulament. Apa devenise un inamic perfid,
care se dovedise mai viclean decât își imaginaseră ei vreodată. Uneori li se
părea că aud motorul transportorului. Își îndreptau privirile spre poartă și
așteptau să se deschidă pentru a intra în curte, prăfuit și înnoroiat, așa cum
veneau toate, când se întorceau din aplicații sau de la instrucție. Nu venea
nimeni, iar liniștea aceea nefirească și obositoare punea stăpânire din nou
peste tot și peste toate.
Aceeași tăcere apăsătoare se așternea, de
fiecare dată, când intrau în club, la adunări. Acolo , pe un perete, cinci
fotografii, înconjurate de un chenar negru, aminteau de cei care, până acum
câteva luni, mergeau și respirau în aceeași cadență cu ei. Priveau fotografiile
și nu mai citeau numele de sub ele decât cei care veniseră mai târziu în
unitate. Deasupra lor, ca un arc de boltă, era scris cu litere mari. Nefiresc
de mari, căzuți la datorie, în lupta cu furia apelor. Aceleași cuvinte răsunau
de fiecare dată la apel, însoțind numele celor cinci militari. Le rosteau toți,
în cor, ca pe o rugăciune. Apoi când le venea rândul, răspundeau simplu –
prezent!. La lumina becurilor, cineva ar fi putut să descopere cu câtă bucurie
militarii își asociau numele cu această confirmare că există, că trăiesc.
Locotenentul Ardelean, care, de fiecare dată,
încerca să audă cum ar fi sunat numele lui alături de corul acela antic care
intona un fel de imn închinat curajului, eroismului și sacrificiului, se
frământa să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă el venea mai repede cu un an , la noul lui loc de muncă.
Vorbeau
mulți, aproape în șoaptă despre lecția plutirii pe ape. Nu făcuse nimeni
antrenamente la această temă. Nici în școală nu-l învățase nimeni astfel de
exerciții. Descoperiseră toți, odată cu tragedia colegilor lor, că plutirea pe
apă face parte și ea din misiunile lor. Așa că atunci când a primit ordinul de
a-i învăța pe mecanicii-conductori de transportoare plutirea pe apă, nu s-a
mirat deloc. A învățat odată cu ei și parcă se simțea aproape complet în meseria
lui atât de plină de neprevăzut.
De sărbătoarea Oștirii, Dumitru a primit
sarcina să le vorbească elevilor de la o școală. Directorul s-a bucurat când a
văzut cât este de tânăr și că nu are nicio hârtie la el. Îi era teamă de o
lecție lungă de istorie , pe care elevii ar fi suportat-o cu greu la sfârșitul
orelor.
La intrarea în sala de sport, unde îl
așteptau elevii, freamătul vocilor s-a oprit brusc și apoi a izbucnit într-o
mirare fără reținere : ”Ce tânăr estee!” Dumitru nu știa că elevii fuseseră
anunțați că se vor întâlni cu un veteran de război…
Le-a vorbit scurt, îndemnându-i să meargă la
monumentul din oraș și să citească numele înscrise pe marmură. Și mai ales să
vadă ce tineri erau cei căzuți la datorie. Apoi a rostit numele celor cinci
ostași din unitatea lui.
Când s-a terminat întâlnirea, în aplauzele
copiilor, o fată îmbrăcată în negru i-a dat un buchet de flori galbene de
crizanteme. A sărutat-o pe obraz, simțind gustul sărat al lacrimilor.
Directorul i-a explicat că fata era nepoata unuia dintre cei cinci ostași.
Locotenentul a plecat apoi spre podul cel
mare pe sub care plecaseră în eternitate camarazii săi. Râul curgea limpede și
liniștit de parcă așa fusese dintotdeauna. Dumitru a desfăcut buchetul de flori
și, una câte una, le-a aruncat în apă. Florile s-au rotit ca o horă, tresărind
în plutirea lor pe apă, apoi, nefiresc de aliniate, îmbrățișate într-un șuvoi,
au alunecat sub pod, înghițite de valuri.
ALI
”Ar trebui”
și ”am putea”
De ce
străzile New York-ului sau ale Parisului sunt atât de pline de strălucire și
atât de vii mereu? Am nevoie de inspirație…dar poate o să o găsesc. Și când o
să se întâmple asta…o să fie BOOM!
Dar până atunci trebuie să o caut, să mă
chinui, să mă gândesc, să încerc să visez, deși frigul acesta mă ține atât de
enervant de trează! Ar trebui să fie cald, să fiu pe plajă și să mă
îndrăgostesc. Ar trebui. Verbul permanent al vieții noastre. Ar trebui să
dormim opt ore pe noapte, ar trebui să mâncăm fructe și legume, ar trebui să…,
ar trebui așa, ar trebui atunci sau ar fi trebuit. E omniprezent! Atât de
prezent că devine amăgitor.
Ne-am resemnat să ne izolăm cu acest ”ar
trebui” în brațe. De ce să ne chinuim să facem ceva într-adevăr când putem
spune mult mai bine :”Ar trebui! Da dar…”E simplu. E atât de simplu încât a
devenit ceva care ne limitează și ne îngrădește. ”Am putea”, un alt sinonim
pentru ”ar trebui”…Dar de ce folosim condiționalul –optativ când indicativ
prezentul ne e atât de la îndemână? Noi putem! Eu pot! Simplu! Noi putem face
toate lucrurile mărețe, noi putem schimba ceva, noi
putem scăpa de strânsoarea comunului, banalului, noi putem gândi, noi putem
visa, noi putem spera! Dar noi spunem ”am putea” ca și când puterea de a
schimba lucrurile nu stă în mâinile noastre ci în ale unui străin rece,
neclintit de ploaie și de vânt. De parcă nu noi am fi făuritorii propriei
vieți. Și paradoxul e că ne mai și plângem!
Dar, trebuie să recunosc! E atât de comod să
spunem am putea, ar trebui. Avem cuvintele astea în buzunar ori de câte ori
viața ne muștruluiește un pic. A devenit portița de scăpare. Suntem ca niște
copilași care tocmai au furat borcanul cu bomboane din sertarul bunicii. Ne
ascundem după deget, după fusta mamei, ne amăgim. Pentru că pentru noi am putea
și ar trebui sunt lucruri certe, pe care suntem ferm convinși că nu le vom
realiza vreodată. Nu pentru că nu putem, ci pentru că nu vrem. Sau suntem atât de
prinși de importantele momente ale vieții. Dar poate nu ne dăm seama că tocmai
asta facem. Fugim de viață! Mâncăm pâine călduță, privind în gol la cozonacul
pufos al mamei. Pentru noi pâinea caldă este resemnarea că ar fi posibil, am
putea, ar trebui, da… dar…Adică ne e frică. Da. Dar așa ne e frică de viață. Și
când credem că noi chiar ne trăim viața. Ce stupid! Heeii oameni buni…există și
cozonacul pufos! Adică toată viața noastră fără regula condiționalului-optativ.
Avem puterea de a schimba lucrurile. Suntem
independenți, pe picioarele noastre. Și de ce nu facem nimic? Să mă gândesc…
Poate pentru că ne e lene. Atât de leneși încât nici măcar nu ne-am trezit din
somnolența pâinii calde deși mireasma cozonacului ne atrage atât de tare! Și e
atât de ușor să scăpăm. Da, dar iar ne e frică de ”dar”. Dar cine are puterea
de a nega că atracția optativului e mereu în noi, ne stăpânește fiecare acțiune
și orice gând. Măcar odată să avem puterea să ne opunem. Și atunci am fi
liberi, am fi mai puri și mai simpli, am fi oamenii idealului! Un ideal ce nu
ar trebui să fie programat la ”viitorul centenar”.
ALI
Oameni și frunze
De ce
frunze?
Frunzele
sunt atât de complexe. Au atât de multe de spus. Imediat ce mângâie sufletul
naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite
prin teacă de ramura vieții și încep să-și scrie povestea.
Sunt atât de multe povești, câte frunze. Pe
cât sunt de firave, pe atâta măreție poartă în ființa lor. Fiecare om se poate
regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieții și afirma după un
studiu îndelungat: ”Aceasta e frunza
mea!” Imediat ce a descoperit frunza ființei sale își poate găsi culcușul pe
nervura ce i se deschide ca o planetă uriașă, o planetă a vieții lui, o planetă
de-o vară, o vară bogată în lumină și lacrimi de rouă. După cum este omul așa
este și frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternității, se
lasă purtați de vânt în toate părțile, pe urmă, arși de soare și bătuți de ploi
nu-și mai găsesc calea, nu înțeleg chemarea sevei către arbore și se pierd în
deșertăciunea unui bob de albastru.
De ce oameni?
Sunt atât de
delicați și ascund atâta mister. Se ivesc ca frunzele pe ram. Privesc în zare
după colțul vieții și atunci când consideră că i-a descoperit lumina aleargă
spre el o vară, se împiedică în soare, în lacrimi și vânt, se usucă de
dorul eternității văruindu-și casa
sufletului cu otrăvurile toamnei ca mai apoi să se agațe cu disperare de ultima
scânteie prin care poate comunica cu ramura veșnică pentru a învinge clipa
întunericului.
Oameni și
frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a
găsi răsăritul eternității.
Omul își calculează aria frunzei sale, își
identifică mulțimea punctelor din care fiecare nervură își întinde linia, pe
urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulțește cu suprafața
finită a unui semn. Într-un final încearcă să-și umple fiecare pătrat cu nectar
și ambrozie, dar niciodată nu reușește să-și adape sufletul pe deplin , dovadă
toamna ce-i mușcă asimetrica ființă și vălul ce-i acoperă ochii pentru
totdeauna.
Sunt atâția oameni și frunze. Cu toții se lasă
purtați de brațele vântului acestei vieți și vor să ajungă acolo unde lumina
sărută ochii întunericului, iar verdele și-a înălțat tron pe albastrul
crinului.
LOCUL I- ARIA, clasa a VIII-a
CENTENAR
Așteptarea de două mii de ani a cuprinderii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat a transformat trecutul în viitorul poporului nostru. A fost o suferință grea și tăcută. În sufletele și gândurile tuturor locuitorilor, în sedimentări seculare, s-a refugiat speranța unirii tuturor fraților într-o singură casă numită România. În durerea tăcerii și a neîmplinirii, speranța s-a ascuns de sine însăși. Pentru o clipă dureros de scurtă, în anul 1601, speranța ni s-a arătat în forma unei lumini suprafirești așternute peste noaptea pământului românesc. Cel mai viteaz dintre vitejii noștri, Mihai Viteazul, a încins trupul țării cu un sigur brâu al graniței. A fost prima străfulgerare a miracolului existenței românești. Peste 300 de ani, în 1918, avea să revină forma miraculoasă a statului român întregitor de neam. Cu toții știam de aproape două mii de ani că Unirea avea să vină odată și odată și, astfel, uitarea așteptării a devenit viitorul speranței. De atunci, au trecut 100 de ani. Sunt puțini din perspectiva viitorului și tocmai de aceea trebuie să aducem astăzi, fiecare dintre noi, prinosul de mulțumire înaintașilor făuritori ai întrupărilor din vise, a acelor vise răsfrânte prea mult timp în tumultul speranței.
Cei puternici au o perspectivă istorică. Pentru noi, perspectiva trebuie să fie transformarea în ideal a apărării unirii. Este o problemă de destin a poporului, de trăire a unei viați care cere noi sacrificii și alte dimensiuni ale conștiinței că avem ce apăra. În manualele de istorie întâlnim mulți făuritori ai Marii Uniri. În realitate a fost unul singur, atât de singur că a rămas anonim. Eroul a fost țăranul român, robul muncii milenare de supraviețuire și împotrivirii la obrăzniciile minciunii în tot acest răstimp. Jertfa lui era cumpărată la război. Numai atunci căpăta și viața lui un preț. Era un preț infim sfidător de mic pentru ceva fără preț. Viața îi era cumpărată cu promisiunea că va primi pământ, 1 hectar sau două de pământ pentru supraviețuire și niciodată pentru îmbogățire. Dacă n-ar fi primit el, soldatul, urma să primească familia lui rămasă acasă. Dragostea de familie, de părinți, de soție și de copii, îi alungau țăranului român frica de moarte și-l cuprindea bucuria unui câștig pentru o viață care numai acum ar fi putut avea o valoare. Liniștea trecerii în lumea de dincolo îi stăpânea gândul și visa cum nu-i vor muri de foame copiii. Sângele i s-a scurs în brazda pământului lăsat nearat, iar ultimul cuvânt rostit era “sunt român”. În fața morții, țara botezată cu numele neamului său i-a fost familia, iar familia i-a fost țara. În preajma Unirii, în august 1917, el țăranul român, surprins în apele râului unde se scălda, a sărit pe mal să-și ia pușca și baioneta. Mulți, foarte mulți, au murit mai mult goi și foarte puțini în uniforme. Atunci, cu moartea în față și cu gândul la el acasă, el, țăranul umilit mii de ani, a înfrânt cea mai puternică armată a lumii. Nimeni nu mai credea în victoria țăranului român. Conducătorii neamului trimiteau în ultima clipă tezaurul la Moscova și stăteau cu bagajele făcute pentru a putea fugi cât mai repede în portul Odessa. Dar, mai presus de toate umilințele și durerile morții a fost familia lui din care sufletul își făcuse icoană. Foarte puțini istorici au întrevăzut rădăcinile victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Se vorbește despre ordinele militare de front și despre strategii de luptă care, în mod firesc, își au rolul lor, dar n-ar fi existat victoria fără sacrificiul țăranului răzvrătit împotriva destinului îngropat în umilințe. A vrut numai o bucată de pământ ca să poată trăi familia. Era prețul vieții lui. Fără un gând înmugurit, poate instinctiv își căuta în întuneric un alt destin.
Centenarul aniversar, anul acesta s-a întrupat din acest curaj nepământesc și acea neliniște nemărturisită din căutarea unui destin mai bun la care nici în vis nu îndrăznea să-și poarte gândul.
ARIA
Nonsens
Sunete fără
voce, imagine fără privire, durere fără rană…doar cuvinte fără sens, căci totul
e un nonsens. Ușa s-a închis și am avut un sentiment ciudat, de parcă viața mi
s-a schimbat definitiv și a pornit lovită de anxietate pe căi demente. Vocile
de după…erau mult mai tăcute ca de obicei, dacă nu erau chiar mute. Muzica ce
acum câteva minute urla nebună, acum tace. Aceste lucruri mărunte , au căpătat
o sminteală nefirească.
Jocuri… jocuri năvalnice, sumbre ce se rezumă
doar la unul. Credeai că ai scăpat? De ce?
Doar pentru că așa e firesc? Doar pentru a îndeplini un destin absurd?
Iluzii…și poate totul e veșnic, sau poate-i
doar un lamentabil naufragiu. Iubire chinuită, priviri înecate, zâmbete tremurânde…doar
pentru o utopie banală…singurătatea copilului din tine, pierderea în
eternitate. Și ți-e teamă, căci totul e un nonsens!
Simt acele valuri de iulie târzie ce-și
prezintă dansul plin de grație, urmat de o melodie ușoară, suavă…atât de
sensibilă. Da, totul e într-o continuă mișcare…dar nimic nu mai mișcă acum. Nu,
nu are sens, dar eu îi dau unul.
O liniște excentrică îmi tropăie prin gânduri.
Se spune că e liniștea dinaintea furtunii. Și totuși nu vine furtuna…doar flăcări înghețate, doar șoapte transpirate.
Și ar putea o ploaie banală să spele totul? Ar
putea o picătură comună să rănească o palmă întinsă? Ar putea un vânt înghețat
să sufle gândurile? Nu, pentru că nu ar avea sens. Atunci de ce nu-i dai unul?
Privesc spre ușă, în eternitate. Încerc să-i
dau forme…aș încerca să strig, dar vocea m-a părăsit demult. Aș încerca să fug,
dar viața e lângă mine, iar în interiorul meu clocotește un întreg nonsens.
Sângele îmi pulsează nebun prin vene, cu o precizie enervantă. Tâmplele îmi
bubuie într-un ritm tăios. Și poate că eu nu am sens, dar trăiesc în nonsensul
meu.
Pentru că ne naștem din lucruri fără sens.
ARIA
Fluctuație
Cu riscul de
a prelungi o introducere ce tinde să eșueze în lamentabil amân analiza
Pământului omenesc și a Universului și mă forțez a-mi aminti utopia de noaptea
trecută…
Se făcea că toate
erau invers. Și oamenii au căzut în cer. Neobișnuiți însă cu plutitul, oamenii
s-au gândit că sunt prea visători și că , din cauza asta, le-a fugit pământul
de sub picioare. Și cum de mici li se inoculase ideea de a fi bine înfipți cu
picioarele în realitate, au luat totul drept o glumă, fiindcă irealul le era
ceva cu totul și cu totul străin. Nici nu se punea vorba să observe că
realitatea se transformase, că era alta. Și deși plutitul printre planete era
chiar plăcut, oamenii nu se mai simțeau oameni fără a-și purta povara cu care
fuseseră obișnuiți de ani și ani: propriul trup. Acolo sunetele erau fără voce,
imaginile fără priviri, durerile fără răni…doar cuvinte fără sens, căci totul
era un nonsens. Când gluma s-a îngroșat, s-au hotărât să se obișnuiască cu
acest mod de a trăi, fără însă a-l înțelege. În drumul lor spre cunoaștere, au
întâlnit planeta Mercur, caldă și primitoare. Aceasta valsa în jurul axei sale,
pe sub candelabre de aștri înghețați, pe sub lumini întunecate. Valsa pe sub
ochii orbi a milioane de spectatori imobili, sateliții din jurul ei, zguduită
de vibrația diapazonului abisal în adâncul vidului. Se învârtea delirant înspre
etern, râsul ei se pierdea în neant… Oamenii s-au întrebat cine putea fi atât
de călduroasă, fericită, aeriană, visătoare, gingașă și cea mai apropiată de
căldura …sufletului și a inimii. Apoi și-au dat seama că iubirea îi modelează,
îi poartă cu sine, îi conduce spre necunoscut, le insuflă curaj, îi transformă,
le încălzește sufletele, le oferă un zâmbet tâmp pe buze, apoi îi readuce acolo
de unde au plecat, dar total metamorfozați. Aceasta le-a făcut cunoștință cu
vecinele ei: cea mai apropiată , Venus, era prietenia, urmată de Marte,
tandrețea. Pe Jupiter nu au putut-o cunoaște atât de bine fiind însoțiți de iubire,
deoarece inocența este un mister savant în iubire. Înainte de a ajunge pe
Saturn, Mercur le-a spus că singurul om care e vrednic de iubirea lor e acela
care i-a socotit demni de respectul lor. Da…Saturn era respectul. Cu cât se
îndepărtau de Soare, atmosfera era tot mai sinistră. Uranus și Neptun nici nu
i-au băgat în seamă…erau indiferența și gelozia. Iubirea devenea tot mai
neliniștită. Nu s-au putut apropia de Pluto deoarece era însăși ura, spunând că
aceasta e ca o otravă mai scumpă decât cele folosite de vestiții Borgia, căci e
făcută din sângele, din sănătatea, din somnul fiecăruia și din două treimi ale
iubirii lor. S-au întors la Prietenie care i-a ajutat să găsească Pământul, de
care de altfel nu aveau nevoie decât să-l simtă sub picioare.
Constatând că lucrurile sunt acum invers , cum
le cunoșteau, au preferat să trăiască sub cer. Unii dintre ei mai visează din
când în când pe furiș, chiar dacă în urma acestei întâmplări , pe Pământ s-a
dat o lege care interzice visarea.
Oare peste 100 de ani, o mai fi valabilă???
Sau vom putea visa fără limite până ne vom trezi că de fapt suntem în
realitate!!!
ARIA
LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a
Mama,
ființa cea mai dragă
Mama este ființa fără de care nu pot trăi, ea
este iubirea nesfârșită, bunătatea, cea la care găsesc alinare când mi-e greu,
este o comoară inestimabilă, o floare care își deschide petalele și mă învăluie
cu căldura și dragostea ei, cu tot ce are mai de preț. M-a învățat să mănânc,
să pășesc și să vorbesc, să deosebesc binele de rău, frumosul de urât, adevărul
de minciună. M-a învățat să-mi respect dascălii care prin truda și dragostea
lor , ajută la formarea mea ca om.
Mama mi-a insuflat și dragostea pentru carte,
încă din frageda copilărie, când cu glasul ei suav, mă purta în lumea minunată
a basmelor. Apoi descifrând tainele alfabetului, bucuria mi-a fost și mai mare
, reușind să ajung în ținuturi pline de farmec pe care nu le mai văzusem
niciodată. Cu timpul cărțile mi-au făcut cunoștință cu strămoșii noștri, cu cei
care s-au jertfit pentru ca acest pământ să rămână doar al nostru, să fim
stăpâni pe soarta noastră. Au trecut 100 de ani de când s-a realizat cel mai de
preț ideal al înaintașilor noștri, Unirea, ideal pentru care și-au dat viața
atâția eroi. Le citim numele cu pioșenie de pe monumentele la care le aducem
flori și unde le cinstim memoria la marile sărbători. Cu sprijinul mamei și al
dascălilor am reușit să cunosc istoria și să fiu mândru de înaintașii mei.
Priveam deseori cu mama albumele vechi de familie, cu imagini ce păreau
desprinse din cărțile de istorie. Același port popular pe care îl purtăm cu
deosebită mândrie la sărbători, îl purtau și atunci strămoșii mei, se vedea în
privirea lor dragostea față de țară, de port, de limba ce o vorbeau, de
meleagurile lor natale. Erau acolo și poze de pe front, ale neamurilor noaste,
mama mi-a povestit despre ele, le aflase și ea povestea de la bunici, despre
faptele lor de vitejie, despre jertfa lor, mulți nu au mai ajuns niciodată
acasă, și-au dat viața pentru țară și pentru urmașii lor, să fie stăpâni pe
pământul lor, să nu fie frații de neam despărțiți de granițe.
Acum că sunt mai mare am înțeles și mai bine
aceste povești de arme și îi mulțumesc mamei că mi-a insuflat de mic dragostea
pentru țară, ducându-mă la monumente ale eroilor, la paradele de 1 Decembrie,
de Ziua Eroilor, unde fluturam încântat stegulețul tricolor și eram fascinat de
mersul în cadență și de hainele și puștile soldaților. Am fost și în excursie
la Alba Iulia, pe Câmpia Libertății, locul unde s-a înfăptuit Marea Unire de la
1918. Anul acesta când sărbătorim centenarul o să mergem din nou să sărbătorim
așa cum se cuvine și să jucăm Hora Unirii alături de oameni din toată țara, să
aducem prinosul nostru de recunoștință tuturor eroilor care au contribuit la
înfăptuirea unirii.
Îți mulțumesc mamă, pentru tot ce ai făcut și
faci pentru mine, pentru faptul că mi-ai insuflat dragostea de țară, că m-ai
ajutat să devin o persoană responsabilă și conștientă care trebuie să învețe și
să muncească cât poate de bine pentru a contribui la viitorul aceste țări.
LESTER
România mea frumoasă
Literatura este o formă de cunoaștere a
limbii și a vieții, care solicită din partea cititorilor săi inteligență,
imaginație, sensibilitate și disponibilitate spre joc.
Obiect simbolic prin excelență, cartea este
cea mai valoroasă născocire omenească,
dând ființei umane șansa de a cunoaște, de a depăși efemeritatea sa, este un
fruct căruia îi trebuie mult timp până a se coace și a fi bun de consumat, un
fruct al minții și inteligenței omenești. Într-o carte este un întreg univers
de idei, sentimente, se dezvăluie știri utile, informații prețioase dintr-un
timp al trecutului sau al prezentului.
Pentru mine , cartea este comoara cea mai de
preț, o prietenă adevărată ce m-a însoțit încă din primii ani ai copilăriei în
ținuturi pline de farmec cu feți frumoși și zâne bune cu chip de înger. Apoi
ajungând la școală , prin intermediul cărților de istorie am făcut cunoștință
cu strămoșii noștri, cu toți voievozii: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea
cel Bătrân, Alexandru Ioan Cuza, Carol I și alții, domnitori ce au fost un
simbol al vitejiei și demnității unui popor pe care l-au dorit unit și stăpân
pe teritoriul său.
Sunt mândru că sunt român, trăiesc într-o
țară frumoasă și bogată, cu munți, păduri, dealuri, aur, grâne, petrol,
mânăstiri, unele dintre ele fiind ctitorite de acești curajoși voievozi.
Vizionând filmele românești am îndrăgit mai mult istoria, pătrunzând în
ținuturi neștiute și trăind aceleași sentimente de mândrie alături de acești
eroi. În urma victoriilor voievozilor și domnitorilor acestui neam, răsărea o
altă lume, lumea speranțelor și a așezării neamului nostru împreună cu neamuri
respectate și statornicite. Întotdeauna poporul român și-a cântat eroii, a
preamărit faptele lor de vitejie și curaj, exprimându-și totodată admirația,
respectul și recunoștința față de
aceștia, căci ei le reprezentau interesele și simbolizau cinstea, adevărul,
curajul, noțiuni atât de dragi omului din popor.
Românii mei au fost curajoși, au luptat până
la ultima suflare cu dușmanii, din dragoste pentru acest pământ și să fie uniți
într-o Românie Mare, să vorbească toți aceeași limbă română ” limba noastră-i o
comoară, un șirag de piatră rară”. În
anul 1918 și-au văzut visul cu ochii iar imnul ”Deșteaptă-te române”, a răsunat
pe Câmpia Libertății de la Alba Iulia.
Acum când sărbătorim 100 de ani de la
împlinirea acestui vis minunat al poporului român , cu mic , cu mare să jucăm
Hora Unirii și să cinstim cum se cuvine jertfa celor care s-au sacrificat
pentru acest ideal. Să le fim recunoscători scriitorilor care au transmis prin
intermediul cărților aceste fapte de vitejie, astfel să putem cunoaște istoria
acestui popor, să fim mândri de neamul nostru, să fim uniți și să respectăm
valorile acestui popor.
Dacă aș fi magician....
Dacă aș fi magician, cu puteri nelimitate, și aș putea să fac miracole, mi-ar face plăcere să ajut lumea. În primul rând i-aș ajuta pe cei din jurul meu. Nimeni din cunoscuții mei nu ar mai fi bolnav, supărat sau nefericit. Pentru că sănătatea o consider ca fiind cea mai importantă, m-aș ocupa mai întâi de toate de sănătatea lor. Le-aș da o sănătate de fier, iar dacă ar fi bolnavi i-aș vindeca. Apoi aș avea grijă să-i văd pe toți fericiți și mulțumiți de viața pe care o au. Chiar dacă nu este deloc ușor să faci pe cineva fericit, m-aș strădui cât m-ar ține puterile de magician să fac cât mai mulți oameni fericiți. Deși, așa cum se știe, banii nu aduc fericirea, dacă mi-ar cere bani aș face o magie și le-aș oferi câți bani ar avea nevoie.
Apoi, mi-aș îndrepta toată atenția către ceilalți semeni. Cu toate puterile mele miraculoase aș încerca să schimb lumea în bine. Aș opri războaiele din lume, pentru a fi o pace totală pe pământ. Aș încerca să semăn speranță și iubire în sufletele oamenilor, astfel încât viața pe pământ să fie armonioasă și fără conflicte. Aș scoate din mintea și inimile oamenilor dușmănia și agresivitatea.
Dacă toate aceste miracole nu mi-ar secătui puterile de magician, mi-aș îndrepta apoi atenția spre calamitățile naturale de pe acest pământ. Aș opri cutremurele, inundațiile, incendiile și uraganele. Într-o lume cu adevărat fericită dezastrele naturale nu ar avea ce căuta. Oamenii ar trebui să fie pe deplin stăpâni pe propriile vieți și nu ar trebui să se afle la mâna hazardului și a întâmplării.
O altă chestiune pe care mi-ar face plăcere să o rezolv cu capacitățile mele de magician ar fi hrana pentru oameni. Aș face în așa fel încât hrana să fie suficientă pentru toată lumea, pentru a nu mai fi obligați să vânăm animalele. Datorită sărăciei și a foametei din lume, o serie de animale au fost vânate în exces, iar acum sunt pe cale de dispariție. Pentru a opri acest fenomen nedorit ar trebui cu adevărat făcută o magie, situația fiind cu adevărat tristă în acest moment.
Dacă aș fi magician……dar din păcate nu sunt și magia
e din păcate doar o iluzie.
LESTER
SECȚIUNEA DESEN:
ALI
ARIA
LESTER
LOCUL I - ALI, clasa a VIII-a
ALI
LOCUL II - LESTER, clasa a VII-a
LESTER
LOCUL III - ARIA, clasa a VIII-a
ARIA
SECȚIUNEA VIDEOCLIP :
BODY, clasa a VIII-a
Bibliotecar,
Cristina Prunel-Bărbulescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu