“ Vâlcea – colț de rai“
Ediția a XI –a, 2022
Secțiunea proză:
Tradiții
Locuiesc în Costești și mă simt
foarte legată de locul acesta.
Oamenii, locurile, natura, familia
mea sunt pentru mine Universul în care eu exist.
În această perioadă a anului mă simt
cu atât mai mult legată de aceste locuri și de oamenii de aici, căci urmează
sărbătorile de iarnă.
Îmi sunt dragi obiceiurile de
Crăciun și de Anul Nou specifice zonei noastre.
În seara de Ajun a Crăciunului,
tineri, bătrâni, copii, deopotrivă, se adună cu mic cu mare în capătul uliței,
pe înserat și pornesc colindul, după obicei, pe la casele oamenilor.
Colindătorii merg din poartă în poartă și cântă: „Bună dimineața la Moș Ajun!”
Gazdele răspund „Să fie într-un ceas bun!” și îi primesc pe colindători cu
covrigi, mere, țuică fiartă și alte bunătăți.
Câtă bucurie și lumină e pe fața
oamenilor! Acest obicei îmi aduce și mie multă bucurie și îmi oferă prilejul de
a mă întâlni cu copii de seama mea, pentru a duce mai departe tradiția.
O altă tradiție din această perioadă
de sărbători, este cea din noapte de Crăciun când grupuri de copii merg cu
„Steaua” prin sat, ca să vestească Nașterea Domnului. Îmi amintesc grupurile de
colindători care anul trecut au colindat și în casa noastră. Colindul lor,
Steaua, glasurile lor m-au făcut să mă simt binecuvântată că pot să fiu și eu
colindată.
Alte obiceiuri care se păstrează
încă în localitatea mea sunt: „Capra” și „Sorcova”.
Iată cât de frumoase sunt sărbătorile iarna, la noi, la Costești!
Nadina
***
O mică întâmplare
2032, 16 aprilie. Mergeam liniștit spre
casă după o zi lungă la serviciu, ascultând muzică în căști si gândindu-mă la
ce o sa fac când voi ajunge. În timp ce căutam o piesă care să îmi placă, am
auzit un claxon foarte puternic, un camion venea drept spre mine. Era prea
târziu, a intrat direct în mine și totul a dispărut.
Când m-am trezit eram într-o poiană unde
trei ciobani desprinși parcă dintr-o veche poveste stăteau cu oile. M-am apropiat
de ei și i-am întrebat cum se numesc. Nu știu de ce, i-am întrebat apoi:
-
În ce an suntem?
-
Ce sunt anii, întreabă cel ce se numea Bărbat?
-
Cred că așa măsoară ei timpul, răspunde Costea.
-
Cel mai probabil, spuse Dobrean cu jumătate de gură.
Un
pic nedumerit îi întreb unde suntem. Nu cunoșteam nimic în jur și totuși cu
râul, pădurea și munții din zare, crescusem. Unde erau, satul meu, părinții,
vecinii?
Îmi
răspund ca nu știu. Ajunseseră aici mânând turmele spre locuri cu iarbă grasă.
Atunci
îmi amintesc de comuna mea natală, unde am lăcuit ani de zile si le spun:
-
Locul unde suntem acum putem să îl numim Costești, după numele tău, Costea. La
vreo 12 km distanță, putem spune că este Bărbătești, după Bărbat.
Iar în cele din urmă la aproximativ 5 km de Bărbătești putem pune că este satul
Dobriceni, de la numele tău Dobre.
-
Da, sună foarte bine, răspund ciobanii în cor. Noi vorbisem să ne facem case pe
aici. Mare minune de unde știai tu asta. Se uitau nedumeriți la mine.
Când voiam să le mai pun câteva
întrebări, am auzit o voce familiară strigându-mă, era mama. Am aflat că am fost
într-o comă profundă.
Și totuși vorbisem cu Costea, Bărbat și Dobre.
MAN C7
Satul
meu
Satul meu natal, locul unde mi-am
petrecut și îmi petrec copilăria, de unde mi se trag rădăcinile, locul în care
am avut parte de cele mai frumoase clipe alături de cei dragi mie, este
Costești, un loc minunat și plin de viață. Aici întâlnești oameni gospodari,
prietenoși și respectuoși.
În acest colț de rai
am făcut primii pași, am spus primul cuvânt, am învățat să scriu și să
citesc. Am avut și am o copilărie frumoasă alături de prietenii și colegii mei
de la școală.
Fiecare anotimp este unic pe ulițele Costeștiului. Iarna
pământul își așterne covorul alb și strălucitor. Toamna aerul e mai curat ca
niciodată. Primăvara totul revine la viață. Vara razele soarelui ne mângâie iar
păsărelele ne cântă atât de frumos!
Este satul meu și sunt mândră că locuiesc în el împreună
cu familia mea!
Tin-Tin
Comuna
Costești
Am zece ani.
Locuiesc în comuna Costești din județul Vâlcea, un loc deosebit, plin de
frumuseți nenumărate.
Comuna Costești este una dintre cele mai frumoase așezări
din depresiunea Horezu, aruncată ca un solfegiu pe cele două râuri de munte, Bistrița și
Costești, ce înconjoară ca o eșarfă muntele mic al Stogului.
Este singura localitate din Vâlcea care are un „munte
mic” fix în centrul ei, dealul Stog. Locuitorii și-au înșiruit casele la
poalele lui și pe malurile celor două ape
Comuna este situată în nord-vestul județului Vâlcea și
are un cadru natural de excepție. Dumnezeu a binecuvântat-o cu două mânăstiri,
Bistrița cu hramul Sfântului Grigorie Decapolitul și Arnota cu hramul Sfinților
Îngeri Mihail și Gavriil , zece biserici, două fiind chiar în Peștera
Liliecilor, cu Muzeul Trovanților, unic în Europa, Parcul Național
Buila-Vânturarița cu traseele montane și peisaje deosebite.
Acesta este locul unde trăiesc și copilăresc, o comună
minunată ca o poveste.
Mica sirenă
Secțiunea „Legendele, poveștile Vâlcii”:
***
Stânca fermecată
Cu sute de ani în urmă, se povestește că într-o zi de 8 martie, trei frați ce locuiau în capătul cătunului de la poalele Builei, s-au gândit să strângă floricele pentru mama lor.
Lângă casă, se afla o stâncă destul de abruptă, încărcată cu flori frumoase de primăvară, al cărui miros amețitor te chemau parcă. Erau flori pe care nu le mai întâlneai niciunde și de aceea se spunea că sunt fermecate.
Dintre toți cei trei frați, sora cea mică s-a hotărât să urce ea pe stâncă.
Se cățăra cu grijă, atentă unde pune piciorul. Mai avea puțin de urcat dar ca un făcut piciorul i-a alunecat și fata s-a prăbușit în gol.
Nu a existat tragedie mai mare pentru familia ei, pentru vecini și pentru acel loc.
Anii au trecut, pe stâncă cresc în continuare florile fermecate dar răsar numai în ziua de 8 martie. Când ceasul bate ora 12 noaptea, florile dispar ca prin minune.
Fulg de Nea
***
Legenda Bistriței
Se spune că demult, în locul satului Bistrița, a fost doar o simplă pădure.
Într-o zi, un spiriduș a venit în pădure pentru a-și ascunde, pentru un timp, o oală cu aur. Peste un timp când s-a întors să o ia, nu a mai găsit-o. A căutat zile întregi dar nici un semn. Au trecut ani de la întâmplare și el tot nu găsise oala.
Într-o zi când venise din nou în pădure, a întâlnit un alt spiriduș care l-a întrebat de ce este așa tare supărat . Marian, pentru că așa se numea spiridușul nostru i-a spus toată povestea. Acesta îi spuse că dacă îl va urma o să-l ducă într-un loc în care este mult aur și unde va găsi poate și oala lui.
Marian a pornit alături de spiriduș și au ajuns într-o peșteră plină cu aur. Spiridușul i-a spus că poate lua cât dorește. S-a încărcat de aur dar se tot gândea ce va face cu acesta. Tot mergând și gândind ce putea face a găsit o poiană frumoasă lângă o apă care venea cu zgomot printre stânci și care aici se domolea.
Marian se uita la oamenii necăjiți care erau în poiană și s-a gândit să le facă, cu aurul luat, case unde aceștia să stea.
Așa a întemeiat un sat cărui i-a spus „Pădurea norocoasă” gândindu-se la pădurea unde pierduse aurul dar găsise de mii de ori mai mult. După un timp și-a făcut și el o familie. La cei doi copii le-a pus numele, Bistrian și Bistriana. După un timp au schimbat numele satului. I-au pus numele Bistrița.
De fiecare dată când peste sat apare un curcubeu la unul dintre capete apar Marian și familia lui.
Zâna Păpădie
Mihaela Silvia Marinescu, bibliotecară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu