www.bibliotecivalcene.ro: Mădulari - Concursul ,,Vâlcea colț de rai” 2024

Carmen Cojocaru,

bibliotecară Biblioteca Publică Mădulari

1. Proză/ Eseu

Drumeția

Vreau să vă spun că această poveste este adevărată chiar dacă nu pare.

Mergeam cu părinții pe cărarea muntelui, în căutarea unei cabane unde să putem dormi. Pe fereastra odăii am văzut Calea Căpriorii, un drum pe unde treceau demult haiducii. Așa ne-a spus tata.

Deodată, din pod am auzit un sunet puternic. Ce să fie oare? Am lăsat teama deoparte și am urcat. În întuneric am văzut două luminițe. M-am speriat rău dar era doar o pisicuță.

Dimineața următoare am văzut pe geam mama pisicuței. Traversase Valea Morii și o tot căuta. I-am dus afară puiul. S-au bucurat mult. Parcă s-au luat în brațe.

Din drumeția noastră, am învățat că poți găsi oriunde prieteni.

Miss

Un prieten

A nins toată ziua. Când am privit pe geam am văzut că zăpada făcuse un ursuleț panda în brăduțul din fața casei.

Vântul a început să bată iar ursulețul să se legene. L-aș fi luat în casă însă s-ar fi topit.

Îl privesc din casă și mă bucur de prezența lui.

Mica

Târgul de Crăciun

Ieri, împreună cu familia mea, am mers la Târgul de Crăciun.

Am rămas uimită când am văzut atâtea luminițe colorate, un brad atât de mare și strălucitor

Și cât de frumos era totul decorat..

Încă mai simt miresmele îmbietoare de turtă dulce și vată de zahăr.. Eu și fratele meu ne-am luat cea mai mare vată de zahăr și am băut ciocolată caldă. Se numea caldă dar era fierbinte și chiar avem nevoie pe așa vreme friguroasă. Doar este mijlocul lui decembrie.

A fost o seară minunată alături de familia mea.

Mary Poppins

Comoara ascunsă

A fost o data ca niciodată și alta nu va mai fi, un flăcău numit Ștefan. Ștefan ce pot să vă spun despre el, că era un copil darnic, înţelept, cinstit, curios și foarte atașat de familia lui. Timiditatea lui l-a transformat întru-un copil care dintr-o singura privire ghicea gândurile și emoţiile părinților săi.

Într-unul dintre visele lui nocturne, el se plimba pe o cărare pavată cu ceramică strălucitoare. Din loc în loc se aflau bilețele cu cuvinte care la prima vedere nu aveau nici o logică. Strângându-le în pumnul său mic a ajuns la o măsuță rotundă cu trei picioare. Lângă ea se aflau două scăunele rotunde. S=a așezat pe un scaun. Toate biletele le-a pus pe masă și-a dat seama că dacă le pune într-o anumita ordine, poate să formeze o propoziţie cu un înțeles anume.

Deodată, în vis pe scăunelul celalalt a apărut bunicul său, Bibi.
- Nepoate, vreau sa îți spun că în pădurea cu frunzele de aur, pe Valea Căprioarei lângă arborele de argint se află o comoară. El a rămas surprins crezând că e o comoară de aur.
- Bunicule, cu aceasta comoară, vom ridica un palat mai strălucitor decât cele mai luminoase stele.
⁃ Nepoate mai de preț decât banii este ceea ce vei găsi în comoara îngropată.

Ștefan s-a trezit din vis și s-a dus spre locul unde se afla comoara. Locul era plin de frunze aurite de toamnă. Un vânticel cânta printre crengi. A dat frunzele de pe comoară, a deschis-o si a găsit o scrisoare.

În scrisoare scria exact așa:
„- Nepoate cu aceasta scrisoare vei găsi comoara adevărată. Descoperă amintirile noastre și vei deschide porțile istoriei noastre.”

Și asa Ștefan a început aventura lui de a găsi adevărata comoară. Pe primul bileţel scria să se ducă pe Cheile Bistriței locul unde pescuia cu bunicul sau. În apa înota un peștișor de aur ce avea o cheie mică. Cu puterea minții a auzit sfatul peștișorului:

-Ia cheia și du-te la locul unde stăteai cu bunicul tău, locul cu florile de smarald și acolo vei

găsii o căbănuță cu ferestre de diamant.

A mers acolo cu cheița și a văzut ca era încuiată cu un lacăt de rubin. A luat cheița și a deschis ușa. A intrat înăuntru și a găsit fotografii vechi, undițele lor, multe cărți de povesti, scrisori de

dragoste, uniforma bunicului de armata și multe altele.

Toate i-au adus aminte de bunicul său și Ștefan se simțea din nou ca copil în casa bunicilor.

Gânditorul

Dimineata cuvintelor 1

Dimineața cuvintelor reprezintă un moment magic în care gândurile și emoțiile prind viaţă, transformându-se în sunete și imagini care ne însoțesc pe parcursul zilei. Această dimineaţă simbolizează nu doar începutul unei noi zile, ci și oportunitatea de a ne exprima și de a comunica.

Cuvintele devin vehiculele prin care ne împărtășim ideile, dorințele si temerile, iar in acest exces, ele devin esențiale pentru conexiunea umană.
În zorii zilei, când lumina soarelui pătrunde timid prin feronerie, cuvintele devin un instrument de lecție. Ne ajută să ne organizăm gândurile, să ne stabilim intențiile și să ne pregătim pentru provocările ce urmează. Fie că ne trezim cu un zâmbet pe buze sau cu o neliniște în suflet, cuvintele ne pot influența starea de spirit. O simplă afirmație pozitivă sau o rugăciune rostită cu voce tare poate schimba direcția zilei noastre. Astfel, dimineața devine un moment de putere, în care ne putem alege cuvintele care ne definesc. Cuvintele dimineții nu se limitează doar la cele rostite. Ele pot fi și cele scrise, fie că este vorba despre un mesaj trimis unui prieten, un jurnal personal sau chiar o poezie. Aceste forme de exprimare ne permit să ne explorăm creativitatea și să ne conectăm la sinele nostru interior.
Dimineața cuvintelor ne oferă ocazia de a ne exprima dorințele, visurile și aspiraţiile
transformându-le în realitate. În acest fel, dimineața devine un ritual sacru, în care fiecare cuvânt rostit sau scris contribuie la conturarea identității noastre.

În concluzie, dimineața cuvintelor este un moment de reflecție și oportunitate. Este un timp în care putem alege cum ne dorim să ne trăim ziua, folosind cuvintele ca pe un instrument de conectare și exprimare. Într-o lume agitată, aceste momente de liniște și introspecție sunt esențiale pentru sănătatea noastră mentală și emoțională. Așadar, să ne bucurăm de dimineaţa cuvintelor și să le dăm puterea de a ne transforma viața în fiecare zi.

Gânditorul

Dimineata cuvintelor 2

Era una din diminețile alea în care te trezești și în câteva secunde cerul cade peste tine. Zeci
de gânduri îți atacă mintea în liniștea dimineţii, în lumina care încearcă să învingă întunericul
și îți tragi plapuma până la gât încercând să rămâi în căldura plăcută a așternutului și să
adormi mai departe. Întâi un gând, apoi două, apoi zeci se învălmășesc în creier, se luptă
pentru întâietate. Prin fata ochilor îți trec imagini colorate sau în alb-negru până când inima
începe să-ți bată repede, stomacul să-ți ajungă până în gât, spatele să-ți fie strâns ca într-o
menghină. Gânduri, gânduri negre, gânduri gri pe care încerci să le alungi, să le risipești. Te
sui pentru o clipă în vârful muntelui pe pajiștile alpine și te uiți încântat pentru o clipă la
cascada care curge printre stânci și în clipa următoare cazi de acolo, din frumusețea locului,
abrupt, iarăși în mocirla gândurilor tale, chinuit de durerea de stomac, învârtindu-te de pe 0
parte pe cealaltă, încercând să-ți găsești poziția în care să poți adormi mai departe, să poți
învinge gândurile înlocuindu-le cu vise, sperând că visele să nu fie coşmaruri, să fie iarăși
cascada care curge printre stânci.

Nu învingi. Aproape întotdeauna pierzi lupta asta şi într-un târziu te scoli obosit și-ti cauți
ceva de făcut, numai să uiți, să poți lăsa în urmă toate gândurile astea măcar pentru o
jumătate de oră. Îți bei cafeaua și-ți fumezi prima țigară de dimineață încercând să acoperi cu
asta gustul neplăcut al gândurilor, încercând să urmărești fumul țigării făcând figuri
necalculate în fața ochilor tăi și ai senzația că da, a trecut, sunt din nou stăpânul meu. O
toropeală plăcută te cuprinde și pacea începe să se lase asupra ta. Te-ai duce să te întinzi din
nou în patul încă călduț dar n-ai curajul. Ți-e teamă că gândurile tale sunt încă acolo,
fioroase, cu dinți ascuțiți gata să te sugă ca o armată de vampiri însetați. Nu, mai bine nu.
Încerci să gândești rațional: de fapt ce vor toate aceste gânduri de la mine? Am greșit, am
păcătuit? Și nu găsești nimic rău, nimic grav în tot ce-ai făcut, nimicuri care se pot rezolva și
dacă nu se pot, atâta pagubă. Și totuși te apăsă și nu te lasă să dormi, toate aceste nimicuri
cotidiene. Serviciu, colegi, discuții. Încerci să te convingi pe tine că totul e în regulă. in
planurile tale, astăzi o vei rezolva pe asta, mâine pe cealaltă și gata. Gata cu gândurile. De ce
să mai apără dacă totul e cum ar trebui să fie dar știi că de fapt minți. Te minți pe tine însuți
fiindcă niciodată n-o să se termine, o să vină altele si altele, mereu noi, mereu gata să-ti
strice pacea, să te înfrângă, să te chinuie.

Îți aduci aminte cu jind de vremea când toate astea nu existau. Gândurile tale se duc
departe, la vremea copilăriei când bunica îți spunea seara o poveste si ultimele cuvinte nu le
mai prindeai fiindcă erai deja în brațele somnului. Și dormeai senin până mama te trezea ca să
te duci la școală. Dacă te-ar fi lăsat, ai fi dormit mai departe, fără vise, fără gânduri, te-ai ti
trezit senin, flămând, cu foamea sănătoasă a tinereții, te-ai fi trezit cu gândul la joacă, la
jucării, la prieteni. Te-ai fi trezit cu inconștiența minunată în care cuvintele boală și bătrânețe,
si moarte încă nu existau. Fiindcă numai când ajungi în apropierea lor, aproape le atingi cu
mâna, capătă sens. Ce n-ai da măcar o dimineață, o singură dimineață să te mai poţi trezi
așa, fără gânduri, fără îndatoriri, fără obligații, fără boli, fără griji.

Și ziua începe încet, încet să-ți umple timpul și gândurile și faci ce trebuie să faci și ce
dorești să faci și râzi sau plângi, muncești sau citești și totul se desfășoară normal, cu suişuri
si coborâșuri așa cum e la toata lumea, la mine, la tine. Și, obosit, cândva stingi televizorul, te
pui în pat și citești, citești două, trei pagini și adormi. Si ultimul gând pe care îl ai e rugămintea: Doamne, te rog fără gânduri!

Gânditorul

Întâmplări cu Mărioara

A fost odată ca niciodată un om pe nume Ion care avea o lepră de muiere pe nume Mărioara. Nu știa să facă nimic, era foarte ușor să o păcălești, dar o să vedeți mai multe în povestea de vi-o povestesc.

Într-o dimineața când Ion se pregătea să se ducă la câmp, îi zice Măriei:

- Mărioară, cât timp lipsesc de acasă să nu lași pe nimeni să pășească în ogradă!

- Da, bărbate, pe nimeni!

- Sigur?

- Da, Ioane!

După ce plecă Ion la câmp, Marioara se apucă să facă de mâncare, face o oră, două,trei dar își dă seama că nu are pătrunjel și se duce la vecina sa.

- Ioană, fă, ești acasă? Ieși până la poartă!

- Ce strigi, fă, așa, ce-ți trebuie?

- Două fire de pătrunjel!

- Da ce te apucași să faci de mâncare?

- Ce, ce treabă ai tu, niște fasole!

- Hai, intră înăuntru să îți zic o vorbă. Se duseră ele înăuntru, se luară cu vorba, băură câte trei pahare de vin și se cam chercheliră.

După vreo șapte ore veni Ion acasă și se apucă să-i zică Mărioarei:

- Ce făcuși fă azi?

- Mâncare bărbate!

- Ce mâncare?

- Fasole!

- Unde e?

Se apucă Mărioara să caute da la cât de amețită era, doar patul îl vede și se culcă. A doua zi când se trezește, vede că lipsește Ion și începe să strige:

- Ioane! Ioane! Unde ești?

- Ce vrei fă?

Îi zice stând în fața grajdului și se apucă să-i strige

- Unde-i fă vaca?

- Nu știu!

La cât de turmentată a fost nu și-a dat seama că a dat vaca unui balaur.

Zice Ion:

- Mă duc să o caut!

- Stai că vin și io!

Plecară ei amândoi și merseră până când în îndepărtare văzură o căsuță, se apropiară ce se apropiară și acolo văzură un băiat.

- Ziua bună, măi băiete!

- Ziua bună, cumetre, ce vânturi te aduc pe la noi?

- Care noi, măi băiete că ești numai unu?

Nu apucă să termine vorba că din spate sare un câine mare, frumos, stufos, pe nume Max.

- Dar cum te numești băiete?

- Hans, domnule, dumneavoastră cum vă numiți?

- Ion și asta e puturoasa de nevastă-mea, Mărioara. Ce voiam să te întreb, ai văzut o vacă albă?

- Nu, dar știu cine a luat-o, haideți după mine.

Plecară ei la drum. Merseră o zi, două, trei, patru, cinci, șase, șapte până când ajunseră la Zâna Bună. Acolo îi zice:

- Hans ce mai faci?

- Am venit să ajut niște oameni să-și găsească vaca.

- Vreți să rămâneți peste noapte?

- Nu, dar am nevoie de poțiune!

De aici Hans îi explică lui Ion ce să facă cu poțiunea, cum să ajungă la Valea Căpriorii, ce să-i zică Regelui Cerb și cum să-l omoare pe balaur. Plecară Ion și Măria dar pe drum Măria uimită de frunzele care arătau ca niște smaralde îi zice lui Ion:

- Băi Ioane, am un gând, hai să culegem frunze, ia uite cum arată ca niște smaralde.

- Taci fă, și hai odată, numai prostii ai în cap.

Odată ajunși la Regele Cerb, Ion îi zice unde vrea să ajungă și plecară la drum. Văzându-se în fața castelului de diamant Mărioara înnebunește și se apucă să rupă bucăți din gardul castelului.

- Ce faci fă aici?

- Rup bucăți de diamant.

- Treci fă aici!

- Ajunși în fața ușii castelului, Ion intră și se duse la Balaur.

- Ce vânturi te aduc pe aici, pământene?

- Am venit să-mi iau vaca!

- Care vacă, asta? Și i-o arată.

- Da!

- Dar nevastă-ta mi-a dat-o pe două sticle de vin.

- Așa ai făcut, fă?

- Nu îmi aduc aminte!

- Lasă că vezi tu!

Ion nu mai stă pe gânduri și îi aruncă poțiunea la picioare.

De data asta balaurul moare, nu știu ce să zic despre Mărioara. Am auzit că ar fi închisă!

Shotokan

Aventurile lui Hans

A fost odată un copil pe nume Hans. Acestui copil îi plăceau foarte mult animalele dar cât i-ar fi plăcut de mult avea un câine pe nume Max mare, stufos, frumos. Dar într-o zi stând ei amândoi pe câmp nu știu ce-l apucă pe Max și fuge. Strigă la Max el:

- Max!... Max! Stai nu fugi dar Max nu îl ascultă și o luă la goană imediat și Hans o luă

la fugă dar alergă ce alergă până când dă de o pădure de aramă acolo un castel mare și frumos, o iarbă stufoasă și un râu frumos dar doi soldați îl întâmpinară pe Hans și îl întreabă unul dintre soldați:

- Ce vânturi te aduc pe la noi?

Hans răspunde:

- Îmi caut cățelul , este un câine mare, stufos pe nume Max. L-ați văzut?

- Da un balaur înfricoșător l-a luat.

- În ce direcție au apucat-o?

- Înspre nord! Zic soldații.

- Mulțumesc pentru informații!

- Mult succes îți dorim!

Pleacă Hans înspre nord, merge o zi, două zile, trei zile până când văzu un castel de aur acolo doi soldați mai răi îl întreabă:

- Ce cauți aici?

- Îmi caut câinele, este mare, stufos și îl ținea un balaur mare și înfricoșător.

Soldații îngroziți îi spun lui Hans:

- De aici mergi către miazăzi și acolo este o zână bună o să te îndrume ea.

- Mulțumesc pentru informații!

Merge o zi, două, trei, patru zile dar într-un final, la îndepărtare vede o colibă la marginea unei păduri atât de verzi încât dacă priveai frunzele aveai impresia că sunt smaralde. Ajuns în fața colibei, Zâna Miazăzi îl ia în primire.

- Hans … câte am auzit de tine dar hai, pune-te la masă, pari flămând!

- Hans nu mai stă pe gânduri și mănâncă din toate bunătățile. După ce termină Hans de mâncat Zâna îi zice.

- De aici intri în pădurea de smarald, mergi spre sud și o să dai de Valea Căpriorii. Acolo o să dai de Regele Cerb și el o să te ducă acolo unde vrei să ajungi.

- Mulțumesc pentru ospitalitate

- Cu drag, Hans! Cu drag!

- La revedere!

- Stai! Hans era să uit ia această poțiune și când balaurul vine i-o arunci la picioare și o să moară.

- Mulțumesc! La revedere!

- La revedere, Hans! Mult noroc!

- Mulțumesc!

Hans nu mai stă pe gânduri și pleacă. Merge o zi, două, trei și ajunge la Regele Cerb. Acolo îi spune unde vrea să ajungă și plecară. Merseră o zi, două, trei și ajunseră la un castel de diamant. Balaurul văzând că Hans ajunge la el pune pentru apărare două grupe de câte cincisprezece spiriduși.

Regele Cerb îi zice :

- Du-te Hans, te acopăr eu! Hans fugi dar nu scapă și trei spiriduși îl duc la balaur. Balaurul îi zice:

- Ha, ha, ai crezut că scapi?! Aduceți potaia!

Hans nu mai stă pe gânduri și i-aruncă poțiunea la picioare. Balaurul râde și în timp ce își dă masca jos, îi zice:

- Crezi că nu m-am pregătit?

- Nu! Zice Hans. Ia poțiunea adevărată dată de zână și așa cum îl învățase și Regele Cerb și i-o aruncă. Balaurul cade la podea țipând către spiriduși:

- Aruncați câinele! Hans nu stă pe gânduri și se aruncă pe geam după el speriat că o să moară. Ca prin minune Regele Cerb e sub el.

Regele Cerb îi duce la zâna cea bună, Hans îi mulțumește și pornesc spre casă.

- Multă grijă, Hans! Dacă mai ai probleme să apelezi la noi!

- Mulțumesc!

Cât despre balaur nu știu ce s-a întâmplat, o fi murit dar dacă nu, cred că încă trăiește printre noi.

Shotokan

Marioara la New York

Într-o zi frumoasă de primavară, lon îi spune Mărioarei:
- Vezi ce ai să faci cật timp lipsesc eu de acasă. Astăzi vine pensia lu maică-ta, ai de grijă cum o cheltuiești! Să faci curat la poartă că suntem de râsul lumii!
- Da, bărbate, aşa o să fac.
Pune Ion mâna pe sapă şi pleacă cu ziua prin sat. Marioara nu mai stă nici ea pe gânduri, pune mâna pe sapă și se apucă de prășit nu înainte de a da pe la pe la damigeană și a umple o sticlă cu vin. Dădu ea cu sapa ce dădu, când lângă ea apare poștașul și o întreabă:
- Ce faci tu, Mărioară, acolo?
- Păi nu vezi, m-a pus bărbatu-meu la sapă că zice că suntem de râsul lumij.
- Ei ce să vezi, ia de aici un plic!
- Dă-l încoace! Mulţumesc şi zi bună!
- Zi bună şi tie!
Deschide Mărioara plicul şi acolo, ce să vezi, două bilete la concertul celebrei Lady
Gaga. Fericită, Mărioara mai ia un gât de vin și aruncă sticla, apoi fuge să facă bagajele.
Vine Ion acasă și dă de bagajele Mărioarei.
- Ce faci aici, te-ai decis să pleci?
- Ei, bărbate, nu scapi aşa uşor de mine, mă duc la New York la concertul lui Lady Gaga. Hai îmbracă-te să plecăm!
După o zi ajung la hotel în New York, mai pierd ei timpul și pe scară își îmbracă haincle
de Paște și se duc la concert. Acolo, de emoţie, Mărioara şi lon au intrat pe unde
trebuia să intre vedetele. Mergând prin culise, dau de camera lui Lady Gaga și intră. Acolo erau numai rochii, inele, bijuterii. Mărioara văzându-se între haine şi bijuterii, sare să le încerce. După ceva timp, se aud bătăi în uşā.
- Ce facem, zice Mărioara.
- Ia o rochie pe tine, zice Ion, băgându-se în dulap.
Mărioara nu mai stă pe gânduri și se îmbracă. La scurt timp intră şi impresarul şi ii
zice că în 20 de minute trebuie să intre pe scenă.

Ion iese din dulap și-i zice:
- Vezi Mărioară, că iar dăm de bucluc! Hai să fugim!
- Bărbate poţi să fugi dar eu nu-mi ratez cariera de cântăreaţă
Ion nu mai stă să o convingă. Știind că are o șansă să scape de nebună, a fugit și nu s-a
mai uitat înapoi.

Despre Mărioara pot să vă spun că sigur şi-a ratat cariera de cântăreaţă că altfel auzeam de ea.

Ion a găsit-o dormind cu sapa în brațe. Sticla era goală.

Shotokan

Prietenii mei

Era o zi frumoasă de yară. Așteptam cu nerăbdare ca tatăl meu să vină de la muncă ca să putem merge prin pădure. Odată ajuns acasă, tatăl meu îmi zice:

- Ia-ţi prietenii și hai să mergem!

Iau lesele și mă duc să îmi prind prietenii. Știu că sună ciudat, dar eu am astfel de

prieteni, blănoși și mari. Cel mai mare este Max, l-am primit de ajunul Crăciunului

pe când aveam 10 ani. Al doilea este Orin, 1-am primit la un an după Max. Cei doi

sunt fraţi, identici: aceleaşi pete, ambii pufoși cu ochii căprui, dar o să aflaţi mai multe în povestea pe care am să vi-o spun. Dar staţi, încă nu i-am prezentat pe toți. Mai este Achim, ciudat nume dar l-am ales după maşina omului de la care l-am luat. Am vândut fiarele tatei și am luat căţelul. Între cei trei căței trebuia să fie şi o cățelușă pe care o cheamă Luna, nu luna de pe cer, ci cățeluşa Luna. Pe ea am găsit-o în pădure, era mică, slabă, dar frumoasă. Am primit-o într-o seară după ce m-am rugat de părinţii mei să mi-o ia.

Așadar să revin la poveste, mi-am luat prietenii şi am plecat. Pe drum tata îmi zice:

- Astăzi o să mergem la Muzeul Trovanților.

- Da, am auzit multe lucruri despre locul acela, cum ar fi că pietrele au o formă

neobişnuită, având aspectul unor sfere sau alte forme ciudate. Încântat că tata mă va

duce acolo, pe drum, nu știu cum am făcut că m-am pierdut de el. M-am panicat foarte

tare, aşa că am început să-l strig, dar nu a răspuns nimeni. Norocul meu a fost

că prietenii mei erau cu mine, aşa că am rămas pe loc ca să poată să mă găsească.

Eram acolo de trei ore, aşa că am început să merg înapoi pe unde venisem, dar deja se înserase. Îmi era foarte frig aşa că m-am oprit și am aprins focul. Am adormit. Ca prin somn am auzit un zgomot ciudat. Am deschis ochii. Lângă noi era un urs mare fioros, aşa că am luat-o la fugă. Câinii au încercat să-l reţină, dar era foarte puternic, aşa că am fugit toți înspre

un râu care era in apropiere. Am alergat pe malul lui, dar m-am împiedicat și am căzut în apă. Era foarte rece. Am început să strig:

- Max, Luna, ajutor, mă înec!

Am căzut într-o cascadă iar de acolo nu-mi mai amintesc nimic, până când m-am trezit

lângă un râu de diamant cu prietenii mei lângă mine, M-am ridicat uşor să văd dacă

am ceva rupt și le-am zis căţeilor:

- Haideţi după mine!

Am început să merg dar am observat că Max avea piciorul rupt. Am rupt două bețe și cu o bucată pe care am rupt-o din pantalonii mei, i-am improvizat două atele. L-am luat în spate și am plecat în direcţia în care curgea râul. Am mers o: zi, două, trei,… iar la un moment dat m-am întâlnit cu niște gardieni:

- Ce vânt te aduce pe aici, băiete?

- Caut drumul spre casă.

- Nu putem să te ajutăm, dar știm pe cineva care poate să o facă

- Cine mă poate ajuta?

M-au dus la alți tovarăși de-ai lor care mi-au spus:

- Trebuie să urmezi râul, apoi sa mergi pe câmpiile de aur, iar după aceea să treci un zid

mare cât un munte.

- Mulțumesc mult, prieteni dragi! Nu o să va uit!

Plec la drum, merg ce merg și ajung la câmpiile de aur. Acolo o zână îmi zise:

- Ce cauţi pe aici, băiete?

Trebuie să ajung la castelul marelui Rege Cerb

Mai ai mult de mers, te ajut eu, haide după mine! Merg eu după ea și la un moment dat îmi zice:

- Dar de ce te duci tu acolo?

- Vreau să mă întorc acasă, îi răspund.

- Uite acest cal te va ajuta să te deplasezi mai repede.

- Păi și căţeii?

- Nu-ţi face griji, vor veni și ei.

- Mulţumesc, Zână, la revedere!

Am mers din nou foarte mult, dar în sfârşit am ajuns la marele zid. Când urcam,aud:

- Ce cauţi tu aici, măi băiete?

- Îmi caut drumul spre casă și mă gândesc că poate mă ajuţi.

- Dar știi, orice serviciu se plătește,

- Ştiu, sunt dispus să fac orice.

- Eu te voi ajuta, dar tu trebuie să te duci la Regele Spiriduș să-mi iei toiagul şi eu îți

voi arăta drumul spre casă

- Dar spune-mi unde o să-l găsesc pe Regele Spiriduș?

- Urmărești livada de măslini iar in mijlocul ei este un măslin foarte mare. Acolo, te urci în el și dai de Cetatea Spiriduşilor

Mă urc eu pe cal și merg o zi, două, trei patru, cinci, șase, șapte, opt zile și ajung. Erau

foarte mulți măslini, dar imediat văd copacul în care urma să mă urc. Încep să

urc, urc eu cât toate zilele cât am mers și ajung acolo. Tot ce vedeai era verde, nu degeaba

se numea Cetatea Spiridușilor. Văd castelul și o iau repede spre el. Ajuns în castel am văzut toiagul, 1-am furat și am întins-o, dar ce să vezi, odată ce am început să cobor pe

scările castelului, cetatea a început să se dărâme, Am luat-o eu la fugă, dar era prea târziu,

cetatea se dărâmase toată, aşa că am picat în gol. Eram sigur că o să mor, dar toiagul.

fiind magic, s-a transformat într-o pasăre şi m-a prins. Se vedea totul de acolo de sus,

chiar şi casa mea. M-am dus la Regele Cerb și i-am dat toiagul. Apoi domnia sa a dat ordin să fiu dus acasă.

Zâna mă aștepta cu cățeii mei:

- Iubește-ţi căţeii și să știi că piciorul lui Max este mai bine.

- Mulţumesc! La revedere, mi-a părut bine să te cunosc!

- La revedere, băiete!

Ajuns acasă, am sărit in braţele părinților mei şi am început să le povestesc aventura.

Shotokan

2. Desen/Pictură

Acasă, autor Heidi
Boxerul, autor Heidi

Cat, autor Heidi

Eroul meu, autor Heidi

Eroul, autor Heidi

Floarea Soarelui, autor Heidi

Fotbalistul, autor Heidi

Hobby 2, autor Heidi

Hobby 3, autor Heidi

Hobby 4, autor Heidi
Hobby Cat, autor Heidi