Castigatorii concursului "Valcea, colt de rai, Păușești-Măglași, etapa locala, 2017"

Castigatorii concursului "Valcea, colt de rai, Păușești-Măglași, etapa locala, 2017"

Desen / Pictură
Premiul I - NORIȘOR, cu lucrările:
   Monumentul Eroilor

   Toamna 

   Florile zilelor mele cu nori

Premiul al II-lea - VIORELA, cu lucrările:

   Vaza cu flori 

   Icoane 

Premiul al III-lea, PONEIUL ALBASTRU, cu lucrarile:

   Toamna 

   Dans in livada 

   Joaca naturii 

PROZĂ 

Premiul I, ZBOR, cu lucrările: 

O viață, două războaie

Grupul de oameni în zdrențe,murdari și de mult timp nebărbieriți, care noaptea mărșăluiau și ziua se ascundeau în păduri, acum se micșorase,din nouă rămăseseră patru. Unii ajunseseră, poate, la casele lor, alții… alții, poate, Dumnezeu știe…Acum se despărțea de tovarăși și Iacob Deliu, Ghiță așa cum îi spuneau cei apropiați  și măglășenii de pe valea Olăneștiului . La noapte sau, poate, dimineața până în zori spera să fie acasă .Murdar și obosit, dar cu un licăr de lumină în ochi, înainta prin desișurile pădurilor spre ieșirea din noapte, înainta spre casă și-n mintea lui gânduri și imagini dădeau năvală.

Tot într-o dimineață, după ivirea zorilor, însă,se despărțise de soția sa, Maria și de copilele lui, după ce trecuse pe la neamuri, pe la prieteni și vecini și-și luase , bărbătește , rămas bun.

"Ghiță, Ghiță, să ai grijă, să vii îndărăt!..." îi strigase Maria încercând să-și țină firea, la despărțire. Lacrimile, însă îi invadaseră ochii migdalați, care priveau cu dragoste și duioșie spre fetițele lor, cea mică de doi anișori și cea mare, cu doar trei ani mai mare decât cea mică, care stăteau lângă poartă, îmbrăcate in cămășuțe de in și se sprijineau una de alta.

 -"Mamă, unde pleacă tata?'' îngână cea  mai măricuță .

Mama, Maria, tace. Înecată de plâns, îl conduce cu privirea pe Ghiță, care coboară spre centrul comunei ''în vale''. După un timp, mai mult ca să se audă pe sine, decât să răspundă copilei, spune:

-''Pleacă la război, mamă… la război… acolo se duce''…

"Caporal Deliu cu grupa te amplasezi în vale!

-                    Domnule locotenent, nu avem câmp de tragere și nici nu ne putem retrage...

-                    Caporal, ordinul nu se discută, ocupă poziția și nu uita ultimul om, ultimul cartuș!"

Într-un ceas, îndemnul "Ultimul om, ultimul cartuș" se dovedea imposibil de realizat, căci micul pluton, încercuit de nemți înarmați până-n dinți , nu a avut răgaz să riposteze și nici să gândească altă ieșire din această situație, decât fără arme și cu mâinile ridicate. În lagăr, mizeria, foamea, frigul din perioada rece a  anului erau lucruri pe care prizonierii le suportau, se obișnuiseră cu ele. Moralul le era întărit de speranța că într-o zi războiul se va sfârși și, cu ajutorul Bunului Dumnezeu din prizonierat se mai putea reveni acasă. De la o vreme, însă, în lagăr, ceva era de nesuportat și aducea disperare in sufletele prizonierilor. În fiecare dimineață, o căruță încărcată cu prizonieri morți ieșea din lagăr. Tifosul exantematic, o molimă ciudată, răspândită de păduchi de la omul bolnav la cel sănătos, își făcea de cap nestingherit si nimeni nu putea știi daca mâine va fi mort ori viu.

"Aici ne e sfârșitul, aici murim…" spuneau deseori cu amărăciune prizonierii deznădăjduiți  si vorbele astea se țineau scai de mintea lui Iacob Deliu, român cu dragostea de glia strămoșească, vânjos și curajos de la poalele Subcarpaților  Getici .

"… să fii atent! Să te ferești, Ghiță!" fuseseră ultimele cuvinte pe care le auzise de la soție în ziua  plecării lui la război.

"Să te ferești, de cine și cum?" se întreba Ghiță când în jur păduchi mișunau ca furnicile , iar lângă el cineva murea zilnic. În lagăr circulau zvonuri descurajante pentru prizonieri, zvonuri care se spuneau cu fereală la ureche:

   " Mai durează, mai durează, nemții nu au ajuns la Iași. Am auzit că rușii nu mai luptă, fug de pe front. Li s-a urât de  când țarul îi tot ține în războaie. Of, of  de s-ar termina odată!..."

   "Bă ce am ajuns!" își spunea Ghiță deseori în gând…"ăștia se bucură să câștige nemții războiul"…

Da, si la asta se gândeau prizonierii, căci lagărul cu dezumanizarea pe care o producea, făcea să dispară încet, dar sigur, puternicul sentiment de patriotism care-i animase pe toți când porniseră la război. Libertatea, fericirea de a mai fi odată în bătătura casei lor, strângându-i în brațe pe ai lor, gândul de a scăpa din infernul în care nu glonțul , ci microbul te omora, îi determina pe mulți prizonieri să spere și să spună:

   " Dacă se termină războiul, și nouă ne dau drumul!..."

Dar războiul nu se termina . În lagăr se auzise ,de asemenea că între România si Germania exista un armistițiu prin care se spera să fie posibil și un schimb de prizonieri și asta genera  întrebări printre captivi.

   "- Ce zici , camarade, s-or gândi ei să schimbe și prizonieri?

-   Care prizonieri, bă, românii au dat prizonieri rușilor si rușii cu revoluția lor le-au dat drumul.  Atunci …"

Locotenentul Petrache era ultima speranță a celor care mai credeau ca pot fi liberi. Cei mai mulți prizonieri așteptau, nu se mai gândeau la nimic. Ce așteptau ?...polonicul cu zeamă chioară și bucățica de pâine, în rest, ce-o da Domnul. Auzise și Ghiță de la cineva cum că învățătorul avea un plan, o socoteală de om cu carte. A încercat Ghiță de câteva ori să se apropie de omul acela tăcut și gânditor despre care se spunea că fusese luat prizonier în timp ce, cu pușca mitralieră acoperea retragerea plutonului său. Cu Petrache, însă, nu se putea vorbi. Și totuși , într-un moment potrivit, Ghiță a reușit să-i vorbească.

   "- Domnule locotenent, ce facem?

-                    Băiete, ești însurat, ai copii?

-                    Sunt, domnule ….fata mare am măritat-o, mai am două mici.

-                    Bine , și tu vrei să mori?

-                    …aleg să mor în picioare, ucis de un glonț pentru o clipă de libertate, decât să mor în genunchi, ucis de tifos și uscat de dorul libertății…."

Într-o seară, după două zile cu ploaie torențială care muiase pământul, cineva l-a luat de-o parte și i-a spus " În noaptea asta, după ce toți se culcă, o șterpelești, știi unde!..." Aproape de miezul nopții, pe sub sârma ghimpată a lagărului, unde se săpase cu mâinile goale o adâncitură în pământul moale, târâș au început să iasă prizonieri care aveau curajul de a-și risca viața pentru "o clipă de libertate". Unul, doi, trei…Grupul care aștepta culcat să se elibereze se mărise la zece-cincisprezece oameni. Al nouălea și cel din urmă fusese Ghiță. Acțiunea lor fusese descoperită. Prima clipă de libertate a lui Ghiță a fost urmată de un foc de armă și camaradul său, care urma să se strecoare pe sub sârma ghimpată,după el  a fost împușcat. În zgomot de mitralieră si lătrat de câini, cei nouă camarazi au alergat în noapte cu forța pe care ți-o dă libertatea, îndepărtându-se  de lagăr , la comanda locotenentului  până au dat de o pădure. Acolo i-au prins zorile. Scăpaseră! Scăpaseră, dar nu erau liberi.

    "Băieți, suntem in teritoriul ocupat. Să dea Domnul să ajungem cu bine la casele noastre, dar un timp și, Doamne ajută! să nu fie mult, trebuie să ne ascundem. Dacă, Doamne ferește, ne găsesc nemții, vor afla că am dezertat din armata română, nicidecum că am evadat din lagăr. Vii, mai există o șansă să ne mai arăm ogorul cândva și să ne apărăm bărbătește cu arma in mână libertatea noastră și a țărișoarei ăsteia… Morți însă… odată ajunși acasă, mai nimeni să nu știe de voi, iar noi după această îmbrățișare nu ne cunoaștem" le-a  mai spus locotenentul Petrache, ca ultim ordin la despărțire.

   Șirul imaginilor și gândurilor care  îl însoțiseră pe Ghiță tot drumul spre casă s-au curmat brusc în zorii zilei când Iacob Deliu a sărit pârleazul din fundul grădinii sale și a intrat pe poarta din dosul curții. Într-un colț al curții, retras pentru a  nu fi văzut din drum, Ghiță îmbrățișa  cu privirea bătătura casei sale cu toate câte se găseau acasă, acum când încă nu se luminase de ziuă și nu îndrăznea să intre în casă. Veta, copila sa cea mică, l-a zărit și a alergat într-un suflet la maică-sa:

    " Mamă, mamă, a venit țiganul să potcovească boii!

  Erau vremuri grele, de război și pentru a-și ajuta familia, Ghiță mai ieșea noaptea din curte la sapă ori la coasă, îmbrăcat în haine femeiești și însoțit de Maria. În beciul  casei unde se ascundea avea o putină mare în care intra și o acoperea bine cu capacul. Se  ferea de oricine, neamuri, rude, chiar si de fetele lui. Așa a trecut vara. Toamna era , și ea , pe sfârșite și Ghiță aștepta. Ce aștepta nici el nu mai știa…

   "Dacă, n-or  să plece nemți?Cât  o să mai pot sta ascuns?..."

Mai  mergea Maria"pe vale"  și îi mai aducea vești despre ce  a mai  auzit, despre ce vorbea  lumea în legătură cu războiul. Într-una din acele zile de toamnă târzie, Maria s-a văzut în taină, ca de obicei ,cu Ghiță și i-a spus:

"- Ghiță, să-ți spui ceva. Am auzit  că au fugit nemții,se duc spre tara lor…

- Mario, să nu fie o minciună?

- Nu , Ghiță, așa e. S-au schimbat lucrurile și pe la primărie…"

Când Ghiță a fost convins că armata română s-a întors din Moldova, într-o seară  i-a spus, Mariei:

"Caută niște haine pentru mine că mâine plec la Râmnic, mă duc la regiment".Mirată , Maria a întrebat:

"-La regiment, de ce?

-Păi, acum s-a schimbat calimera…trebuie să se știe că am evadat din lagăr, altfel s-ar crede că am dezertat din armată.

- Și dacă te trimit pe front, mă Ghiță?

- Mă duc, Mario, mă duc, căci a fi prizonier în casa ta e totuna cu a fi la război….''

Trecuse mult timp de la întâmplările povestite. Era prin septembrie '44 și armata rusă rechiziționa care cu boi pentru transportul muniției. La primăria din Păușești-Măglași erau adunați oameni care aveau boi și car. Vocea gravă a unui funcționar se auzea până departe:

''Mâine dimineață toată lumea cu carul cu boi să fie în centru comunei. Se merge la gară, se încarcă muniție și se transportă până la Târgu Jiu. Nu e mult, într-o săptămână sunteți înapoi. Li se vor confisca boii celor care nu se conformează… că trebuie plătite datoriile de război.'' Iacob Deliu, Ghiță, om gospodar, avea și car și boi, pe care îi considera tovarășii lui de muncă. Era bătrân, Ghiță, dar de dragul boilor a plecat într-o dimineață  tristă de toamnă, din nou, spre front.

''Mă duc, Mario, că până la Târgu Jiu mă târăsc eu. Eu n-am încredere în ăștia, de n-oi fi lângă Bourean și Prian ni-i iau și îi dau la ruși '' a mai spus Ghiță soției înainte de a porni cu tovarășii săi de muncă spre front. Totul fusese o minciună, așa cum intuise Ghiță. Convoiul carelor a mers prin ploile reci de toamnă cu boii înfometați și oameni obosiți până la Arad.  După  vre-o lună, tot într-o dimineață tristă ca aceea în care avusese loc corvoada pentru război a intrat pe poarta din față a bătăturii sale, Ghiță. Murdar, târhobit, bolnav, cu picioarele umflate ca niște butuci, așa cum pășise în alți zori de zi în curtea casei sale, în urmă cu multă vreme când evadase din lagăr în timpul primului război mondial. Ochii lui senini ,atunci erau ,acum lipsiți de orice licărire.

   ''-Veniși, Ghiță?!...'' îl întâmpinase grijulie Maria.

    -Venii, Mărie! răspunse Ghiță cu un prelung oftat.

    - Păi, boii, carul?...

    -Boii… i-au mâncat rușii, carul…cine să mai tragă de el?...

Acestea nu sunt întâmplări dintr-o poveste, cum pot părea, sunt întâmplări adevărate trăite de un străbun al meu, cândva, în prima jumătate a secolului trecut. Întâmplări acestea le-am  aflat de la bunicul meu , care le știe din spusele, de nenumărate ori, ale mamei sale, copila care în urmă cu un veac a alergat într-un suflet la mama Maria să-i spună că: ''a venit țiganu' să potcovească boii…''                                                        

                                                          Zbor

                                                         (Vâlcea , colt de rai 2017)

Dacă  gândurile mele ar fi păsări…

Eu sunt un infinit de gânduri, care zboară libere și repede, repede de colo până colo asemenea unor păsări care străbat lumi de basm unde totul este posibil și binele învinge ,întotdeauna răul.

Gândurile mele au aripi   viu colorate, puternice și în stare să mă ducă sus , tot mai sus,spre soare sau aripi plouate, fără strălucire, în care îmi ascund capul să nu mai văd lacrimi curgând și nimeni să nu îmi vadă oftatul, aripi, care mă duc jos, tot mai jos spre noroiul plânsului pământ. Gândurile mele…nimeni nu le  cunoaște și nu le înțelege în totalitate, mai  ales dacă ele nu sunt șoptite sau, tare , rostite.Există,însă o singură ființă pe această lume care îmi înțelege fiecare gând rostit sau nerostit, care simte fiecare bătaie a aripilor gândurilor mele, aceste păsări frumos cântătoare, curajoase, neobosite, agitate pe timp de furtună și  blânde pe vreme bună. Ea este mama…

Dacă gândurile mele ar fi păsări, singurul loc unde și-ar putea face cuib și-ar putea locui liniștite, ar putea fi rostite fără teama, ar putea visa liber la  câte  în  stele si-n lună  este geamul tău, dragă mamă, geam prin care veghezi neobosit la pacea mea și a infinitelor mele gânduri…

                                                          Zbor

                                                         (Vâlcea , colt de rai 2017)

POEZIE

Premiul I: REMY

Îndemn

Ești copil și rima-ți place

Lasă-ți mintea să se joace

Ș-ai să vezi cum lumea mare

Se transformă ,fără veste

Într-o tainică poveste.

Pui pe rând în a ta minte

Două verbe și  trei rime

Ș-ai să vezi cum nori de ploaie

Se transformă, fără veste

În senine zări  terestre.

Mai adaugi pe hârtie

Trei idei întortocheate

Ș-ai să vezi cum vise moarte

Se transformă , peste noapte

În miraculoase fapte.

Scrii , apoi pe orice foaie

Nume de culori, de floare

Ș-ai să vezi cum lumea rece

Se transformă, zâmbitoare

Într-o lume sclipitoare.

Ești copil și rima-ți place,

Lasă-ți  gândul  să colinde

Prin livezi si prin ogoare

Ș-ai să vezi , când vei fi mare,

Câtă dragoste-i sub soare.

Prietenie

Ești artistă, natură,prietena mea dragă

Nici un pictor din lume nu poate să te-ntreacă!

Culorile-nșirate pe fermecata-ți paletă

Ivesc tablouri unice pe această planetă.

Ești migăloasă natură, prietena mea dragă

Nici un croitor din lume nu poate să te-ntreacă!

Florile-ti de gheață cusute în a nopții taină

Ivesc cele mai fine broderii din a mea țară.

Ești muzicală,natură, prietena mea dragă

Nici o orchestră din lume nu poate să te-ntreacă!

Melodiile-ți cântate de privighetori răsună

În concerte memorabile și sub clar de lună.

Ești fascinantă natură, prietena mea  dragă

Nimeni din lumea cea mare n-ar putea azi să-mi ceară

Să stau departe de tine, prietena mea bună

Căci te voi iubi mereu si te voi ține de mână.

Puterea de a fi liber

Ieri am privit pe fereastră

Ș-am văzut gheață.

Îmi dorisem să pot vedea

O mare albastră…

Azi am privit pe fereastră

Ș-am văzut negură

Îmi dorisem să pot vedea

O mare de iarbă…

Mâine voi sparge fereastra

Și voi vedea curcubeul

Primăvara va arăta copacilor

Puterea de a fi liber…

Premiul I, MĂRGĂRITAR

Cartea

Cartea-i padurea de lănci

Care te apăra-n zori

De valurile mării

În care –noti  zi de zi

Carte-ți spune poezii

Despre viața unor pomi

Care rămân neclintiți

În bătaia  unor ploi.

Cartea -ți spune povești

Despre  măreți Feți-Frumoși,

Care te-nvață să crești

Într-un an cât alții-n zeci.

Cartea-ți îndrumă pașii

Spre  luminoase poteci

Și  ochii -ți tine deschiși

Să nu te-mpiedici de stânci.

De Paște

Când dup-un timp de somn, natura-nvie iară

Și zilele-s mai lungi și-i soare mult afară

În perioada aceasta, creștinătatea are

O cea mai importantă si mare sărbătoare.

E Învierea Sfântă ș-atât de –nălțătoare

Pe care o așteaptă, creștini cu nerăbdare

Și-n liniște sublimă, cu mare bucurie

Pornesc  să ia lumina de viață dătătoare.

Odată cu lumina în noi din nou învie

Credința Învierii, un Paște , o iubire…

De Paște-i fericire,"Hristos a înviat!"

Și lumea bucuroasă, răspunde:"Adevarat!"

Toamna

Într-un an sunt patru timpuri

Noi le spunem anotimpuri.

Acum , după calendar

Am intrat  în toamna iar.

Zile scurte și nopți reci

Frunze moarte pe poteci

Dimineți cu brumă albă,

Ceața ,si lumină slabă

Și mai mult decât ai vrea

A venit și vremea rea

Ploi, băltoace și noroi

C-așa-i toamna pe la noi.

Rău ne pare, bin-ne pare

Gata cu vacanța mare

Toamna –ncepe an școlar

Cu programă și orar

Ș-apoi, înc-o parte bună

Recolta, toamna s-adună

Noi o vrem să fie mare

Și s-aducă bunăstare.

VIDEO

Premiul I, LĂCRĂMIOARE

Bibliotecar, 

Goran Ioana.