Secțiunea proză:

Taina clopotului vechi – Povestire

Într-o dimineață de august, am plecat spre Mănăstirea Hurezi cu un rucsac ușor și cu dorința de a descoperi locuri în care liniștea încă se ascunde printre ziduri vechi. Drumul șerpuia prin păduri de fag, iar munții păreau să vegheze din depărtare, ca niște păzitori ai tărâmului. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar îmi imaginasem mănăstirea ca pe un loc în care timpul se mișcă încet, asemenea unei respirații calme.

Când am ajuns, poarta cea mare din lemn sculptat părea să mă întâmpine ca un prieten vechi, iar aerul răcoros mirosea a tei, a piatră udă și a liniște. În curte, câteva flori de nalbă roșie se ridicau lângă zidurile albe, iar clopotnița înaltă strălucea sub soare. Totul părea să fie la locul lui, neatins de graba lumii.

Am intrat în biserică și am rămas câteva clipe privind frescele. Chipurile sfinților erau atât de blânde încât aveam impresia că privesc înapoi spre mine. Lumina pătrundea prin ferestrele mici, tăind praful în bucăți aurii. În tăcerea aceea, vocea unei maici s-a făcut auzită în spatele meu.

— Ai venit să cauți pacea sau întâmplarea? m-a întrebat zâmbind.

M-a surprins întrebarea, dar am răspuns simplu:

— Poate un pic din amândouă.

Maica m-a privit atent, apoi m-a invitat să o urmez. M-a condus printr-un coridor îngust spre clopotniță — loc în care turiștii nu ajungeau de obicei. Mi-a povestit despre istoria veche a locului, despre Constantin Brâncoveanu, despre călugării care au îngrijit zidurile de-a lungul a peste trei secole. Dar apoi, după câteva trepte, vocea ei s-a oprit, iar privirea i s-a luminat de un secret.

— Știi, aici, în turn, se spune că trăiește o legendă.

Am ridicat sprâncenele, iar ea a continuat cu un glas aproape șoptit:

— Într-o noapte de demult, un clopot a sunat singur, fără mâini omenești. Și cei care l-au auzit au spus că o lumină albastră plutea în jurul lui, asemeni unei aripi.

După apus, curtea mănăstirii s-a umplut de răcoare și de miros de tămâie. Pelerinii plecaseră, iar pașii mei răsunau goi pe piatra veche. M-am întors în turn, atras de povestea ciudată pe care o auzisem.

Clopotul, vechi și verde de la atâta vreme, atârna ca un nor de bronz deasupra mea. M-am așezat pe treptele de piatră, gata să dau vina pe imaginație dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. Orele treceau încet, ca frunzele care cad una câte una toamna.

Când am vrut să plec, am auzit — foarte slab — o bătaie de metal. M-am ridicat brusc. Clopotul se legăna ușor, ca atins de un vânt pe care eu nu îl simțeam. În aer s-a aprins o lumină discretă, albastră, tremurătoare. Nu pot spune dacă era vis, fantezie sau realitate, dar lumina aceea părea să prindă formă — întâi ca un abur, apoi ca o siluetă.

În fața mea stătea un bătrân cu straie vechi, aproape translucide, cu chipul senin și cu ochii limpezi ca apa.

— Sunt clopotul. Glasul meu a răsunat cândva peste toți munții, când vremea era grea. Am chemat pe cei rătăciți, am adus liniște celor care căutau lumină.

Apoi silueta a început să se stingă, iar clopotul s-a oprit din mișcare. Mi-a rămas doar ecoul — sau poate amintirea unui sunet care nu fusese rostit cu adevărat.

Dimineața m-a găsit obosit, dar cu o senzație de împăcare. Clopotul părea mut. Când am coborât, aceeași maică m-a întâlnit pe trepte și mi-a spus blând:

— Unii pleacă înainte de a se lăsa liniștea adevărată.

Nu i-am povestit tot, dar mi-a lăsat o iconiță mică, pictată cu grijă.

— Păstreaz-o, să-ți amintească faptul că unele locuri nu se arată oricui.

Am plecat lent, știind că nu voi uita niciodată acea noapte și lumina albastră din turnul mănăstirii Hurezi.

Mănăstirea Hurezi

Soarele de toamnă se prelingea pe zidurile vechi ale Mânăstirii Hurezi, aurind acoperișurile și făcând turlele să sclipească. Eu și bunicul meu stăteam pe o bancă de lemn, înnegrită de ploi și de timp. Mă gândeam fascinată că Mânăstirea Hurezi nu și-a schimbat aspectul în ciuda atâtor veacuri care au trecut peste ea, ba chiar a rămas o perlă architecturală, datorită stilului ei brâncovenesc. Niciodată nu m-am săturat ascultând legendele acestei mănăstiri! Iar bunicul avea atâtea amintiri despre aceasta! Locuitorii zonei au considerat-o întotdeauna un refugiu sufletesc, dar și concret, istoric, în vremuri de restriște.

De multe ori îmi povestea bunicul câte o istorie despre mănăstire, căci mereu îmi spunea că trebuie să ținem minte, să nu uităm niciodată că face parte din ființa nostră! Îmi povestea cu un zâmbet larg pe buze, însă eu vedeam în ochii lui acea teamă care i-a rămas întipărită în suflet, în acele momente grele din tinerețea lui. Tăcerea care ne cuprinsese era una neobișnuită, așa că am dat grai liber gândurilor și vorbelor:

- Bunicule, vrei să îmi povestești despre haiduci, despre cei care se ascundeau aici, în pădurile Vâlcii?

- Cu nespus drag! Privirea bunicului s-a ațintit asupra mea cu o notă de blândețe, care m-a făcut să aștept cu nerăbdare istorisirea lui.

- Uită-te la mânăstirea aceasta, care e atât de frumoasă! Nu a adăpostit doar sfințenie, ci și dreptate. Aici, în codrii Olteniei, unde timpul nu se măsoară în ore, ci în veacuri, a trăit cel mai mare haiduc al nostru: Iancu Jianu.

- Am citit despre el la școală! Dar chiar a fost aici? De ce se ascundea un haiduc tocmai la mănăstire? am întrebat eu, fixându-mi privirea către intrarea în lăcașul de cult.

- Acesta lupta împotriva boierilor lacomi. Își organiza cetele și ataca transporturile de bani, ca să le dea săracilor ce le fusese luat. Când era încolțit, știa un singur loc unde potera nu avea curajul să intre.

- Mânăstirea Hurezi, am zis eu în șoaptă.

- Exact! Jianu știa că zidul de piatră al lui Brâncoveanu nu era doar o construcție, ci un sanctuar. Călugării nu-l ajutau pe față, dar închideau ochii. Mănăstirea îi oferea un refugiu pentru credința că oamenii necăjiți trebuie ajutați, ei sunt păstrătorii credinței în bine. Aici, liniștea și rugăciunile erau un zid de salvare mai puternic decât orice armată.

- Deci, mănăstirea l-a ajutat să lupte pentru dreptate!

- Așa este. Și nu doar l-a salvat, dar se spune că Iancu Jianu a lăsat o parte din aurul recuperat la mănăstire, ca o răscumpărare pentru cei săraci. De aceea, când admiri mănăstirea, să știi că nu e doar despre istorie. E și despre curajul lui Iancu Jianu și despre credința că dreptatea trebuie să găsească mereu un adăpost.

- E o lecție extraordinară, bunicule. Acum înțeleg de ce Horezu nu înseamnă doar a admira un stil arhitectural, în care se îmbină tradiții locale, valahe, bizantine, orientale și occidentale, importate mai ales din arhitectura italiană. Am învățat despre ele la istorie și la arte plastice.

- Da, dragul meu! Acesta este esențialul! Mânăstirea Hurezi este un tezaur de valori culturale și spirituale care o fac unică și i-au găsit locul în Patrimoniul Mondial UNESCO.

- Acum, bunicule, ai vrea să îmi povestești de unde a venit denumirea acestei mânăstiri?

- Cu siguranță, sunt sigur că ai mai auzit-o, dar fiecare moment petrecut împreună înseamnă bucurie.

- Numele mănăstirii de Hurezi vine de la denumirea unor păsări care se numesc huhurezi, fiind niște păsări de noapte cu un penaj deosebit de frumos și colorat. Conform legendei locale, meșterii care au lucrat la construcția mănăstirii, din cauza turcilor, au muncit mai mult noaptea când se auzeau aceaste păsări.

- De fiecare dată când ascult această istorisire, îmi dau seama parcă și mai mult că Mănăstirea Hurezi are o atât de mare importanță culturală și istorică. Aici, nu doar frescele și coloanele vorbesc, ci întregul așezământ este o mărturie a acelei trăsături nobile a spiritului uman redată prin dorința de înălțare prin credință.

Treptat afară începea să se însereze, iar atmosfera devenea și mai misterioasă. Picturile frumoase, elementele de pietrărie cu detalii în relief deveneau mai puțin vizibile. În schimb tema iconografică unde apar Sfinții Împărați Constantin, mama sa Elena și bogata familie a lui Brâncoveanu este luminată de candelabre. Tâmpla din lemn e fin sculptată și decorată cu aur și culori, aproape tot așa de vii, cum a fost inițial. Mânăstirea Hurezi reprezintă un adevărat tezaur sufletesc, ea reușește să lege generații, așa cum încă o dată ne-a făcut pe mine și pe bunicul să petrecem timp împreună! Nu este doar un simbol abstract, coboară în viața noastră și trăiește odată cu noi.

SBM

În excursie la bunica

Într-o zi de vară călduroasă un copil pe nume Dan a decis să meargă la bunica lui acasă. Bunica, văzând că Dan stă lipit de telefon a decis să-i arate minunățiile județului Vâlcea, și i-a zis așa:

- Dan, mai lasă si tu telefonul!

- Bunico, lasă-mă! Nu vezi că am treabă?

- Bine, te las! Dar nu vrei să mergi cu mine să-ți arăt județul Vâlcea?

- Ba da, unde mergem?

- O să vezi!

După ce au făcut bagajele, au și plecat.

Mai întâi au vizitat Mănăstirea Cozia, o mănăstire situată aproape de stațiunea Călimănești. Aceasta este o clădire care are zidurile înalte ca o cetate și este ctitoria lui Mircea cel Bătrân.

După ce au vizitat mănăstirea au vizitat râul Olt care izvorăște din Carpații Orientali și se varsă în Dunăre. El trece prin mai multe județe ale țării: Harghita, Covasna, Brașov, Sibiu, Vâlcea, Olt și Teleorman. După ce au terminat de vizitat râul Olt, s-au oprit la un restaurant.

- Bunico, mi-e foame și somn! Putem să mergem acasă?

- Adică acasă? întreabă bunica nelămurită. Nici măcar nu am vizitat cele mai frumoase locuri!

- Păi da, dar eu vreau acasă să stau pe telefon!

- Of, nepoate! Dacă îți cumpăr ceva, promiți că mai rămâi?

- Da!

- Bine, batem palma?

- Da.

După ce au terminat de mâncat, au plecat spre Horezu.

Orașul Horezu este un oraș din județul Vâlcea, cu o istorie lungă: de la mănăstirea Hurezi până la olărit. Ceramica de Horezu este un meșteșug străvechi care a intrat în Patrimoniul UNESCO și este cel mai frumos lucru făcut de mâna omului.

Ajungând acasă, Dan i-a zis bunicii că a fost cea mai frumoasă expediție de până acum și că data viitoare va lăsa telefonul cu cea mai mare plăcere, dacă asta înseamnă că bunica îi va arăta mai multe din minunățiile județului Vâlcea.

DDG

Călătoria în Țara Vrăjitoarelor

Era vară. Vuietul metalic al trenului se auzea în depărtare ca o melodie stranie, cântată de Munții Căpățânii.

Ada, o fata blondă, scundă, cu niște ochi rotunzi și verzi, în vârstă de 13 ani, avea să își petreacă vara în satul Olari, la bunicii ei. Ada era foarte entuziasmată, iar spiritul ei de aventură apărea odată cu răsăritul soarelui. Odată coborâtă din tren, Munții Căpățânii aduceau o priveliște și o liniște minunată. Fata se simțea atrasă de aceștia, nu știa de ce, dar simțea că acolo, era ceva important, un mister pe care trebuia să îl rezolve, pe care trebuia să îl vadă cu ochii ei plini de curaj și speranță.

După ceva timp de mers cu taxiul, Ada a ajuns în sfârșit la casa bunicilor săi. Aceasta a deschis poarta făcută din lemn și vopsită colorat. Munții nu o părăseau nici acolo. Brazii înalți păreau niște gardieni ce îi protejau. Fata era fascinată, manipulată de puterea acestora. Deodată, un cântec liniștit și plăpând, aproape stins, se auzea din depărtare și spunea: ,,Vino Ada, vino! Găsește-ți inima, gasește-ți adevărul!!!”. Acest glas a fost întrerupt de voce răgușită a bunicii Adei. Bătrânica a luat-o în brațe și a condus-o în camera sa. Ziua era pe sfârșite, așadar, copila a coborât la parter pentru a le spune bunicilor ,,Noapte bună!” și pentru a mai vedea încă o dată munții.

Mai apoi, Ada a urcat la etaj și încerca să adoarmă, dar nu putea. Chemarea munților o ademenea din ce în ce mai mult, iar vocile din capul fetei nu încetau să o copleșească. Nemaiputând rezista, Ada s-a hotărât să plece către munți. A coborât încet scările și și-a luat geaca pe ea. A deschis ușa și a ieșit afară. Vocile continuau, din ce în ce mai puternic, așadar, Ada le-a urmat. Cu cât era mai aproape de ele, cu atât inima îi bătea mai tare și curajul îi pierea. Tocmai în clipa în care voia să se întoarcă, o lumină stranie, de o culoare purpurie a apărut după copaci.

Fata a alergat spre acea lumină ce se dovedea a fi un portal ascuns într-o peșteră învăluită de întuneric. Luându-și inima în dinți, Ada a trecut prin portal. Pădurea dispăruse, iar în fața Adei se afla acum un castel sumbru, stăpânul umbrelor și al temerilor.

Fata a înaintat. Se gândea dacă să intre sau nu, însă, Ada s-a aruncat cu capul înainte, negândind prea mult. Așadar, a intrat. Înăuntru era o liniște tulburătoare și un întuneric sumbru. O ușă enormă s-a ivit din întuneric. Cu o mică ezitare în piept, Ada a deschis ușa. Acolo, la o masă mare se afla o fată. Aceasta purta ochelari, avea părul aranjat într-un coc elegant și purta o rochie de o culoare mov, uimitoare.

- Bună! a zis Ada suav.

- Salut! i-a răspuns o voce înapoi.

- Cine ești ? a întrebat Ada.

- Mă numesc Claudia! Tu?

- Ada!

- Ce te aduce pe aici? Se vede că nu ești o vrăjitoare! a spus Claudia.

- O vrăjitoare? a zis speriată Ada.

- Da! Mai demult, acum sute de ani, trăiam la poalele munților Căpățânii. Odată cu venirea comuniștilor, locul nostru sacru a fost distrus de către aceștia și ne-am ascuns aici, în Munții Căpățânii, în această lume misterioasă și uitată de lume, în interiorul munților, izolați de societate și de amenințările oamenilor.

- Interesant! Chiar aș vrea să aud povestea ta, dar trebuie să mă întorc acasă!

- Cum de ai ajuns aici?

- Am auzit o voce misterioasă din munți ce mă chema. Am dat de un portal și am ajuns aici.

- Înțeleg! a spus gânditoare Claudia. Cred că trebuie să mergem la tatăl meu, regele Roland.

Ar fi minunat! Îți mulțumesc! a spus încântată Ada.

Cele două fete au mers de-a lungul unui coridor uriaș, până au dat de o ușă mult mai mare decât cea văzută de Ada înainte. Claudia a pășit în față și a deschis ușa. Acolo, stând pe un tron, regele Roland o privea pe Ada cu o față de oțel, ce nu îi inspira deloc încredere Adei.

- Cine este ea ? a întrebat-o regele pe Claudia.

- Este o fată din cealaltă lume, a spus ea zâmbind. Vrea să se întoarcă înapoi.

- Vai!!...a spus regele zâmbind profund. Va dura ceva. Duceți-o în temniță! a poruncit regele și doi soldați au venit către Ada.

Înainte ca aceasta să fie capturată, Claudia i-a înmânat un bilețel. Ada l-a deschis și pe el scria ,,Tic-tac, tic-tac!”. ....

PMA

Secțiunea poezie:

Poveste-n sat

În satul meu, la țară,

Se-aude-n fiece seară

O vorbă veche, o poveste

Ce prin copii crește, vorbește...

Bătrânii stau sub teiul mare

Și spun cu dor și încântare:

Casa-i satul și familia,

Bunătatea și credința!

De peste dealuri lin coboară

Lumina blândă de cu seară

Și parcă tot pământul spune:

Atâta frumusețe nu-i nicăieri în lume.

NSA

Secțiunea legende:

Legenda Horezului

Se spune că, demult, pe meleagurile unde azi se află orașul Horezu, trăia un cioban bătrân, vestit pentru cântecul fluierului său și pentru hărnicia sa.

Iernatul se terminase dar natura parcă refuza să se trezească la viață. Animalele îi slăbeau, iar mieluții începuseră să-i moară.

Într-o dimineață își luă oile și plecă pe cărarea munților în căutarea unui loc mai bun. În timp ce mergea cu turma sa, obosit și abătut, auzi cântecul ciudat al unei păsări, pe care o zări printre crengile fagilor bătrâni. Era o pasăre mare cu ochi pătrunzători și negri. Aceasta zbură înaintea lui îndemnându-l să o urmeze. Trecând prin munți și trecători, pasărea îl îndrumă către o vale înverzită cu iarbă crudă. Aici ciobanul își sătură turma, dar gândul lui era tot la dealurile înverzite și liniștite, la prietenii săi olari și la căsuțele lor pline de ornamente ceramice.

Cum primăvara venise iar freamătul pădurii dădea în clocot, ciobanul făcu cale întoarsă către meleagurile sale. Mergea agale și cânta încet la fluier, atât de frumos încât se spune că până și vântul s-a oprit să-l asculte. În umbra dimineții ciobanul ajunse acasă urmat de turmă, dar și de pasărea cu ochi pătrunzători și negri.

Legenda spune că pasărea nu a mai plecat niciodată din acel loc, ba mai mult s-au înmulțit, iar cântecul lor a răsunat noapte de noapte, ca o binecuvântare a naturii. Oamenii au numit locul „Horezu”, inspirându-se din horă, simbol al bucuriei și al legăturii dintre oameni și din cântecul păsărilor ce salvează turma ciobanului.

Mai târziu, locul a devenit un sat, apoi un oraș, dar cântecul Ciuhurezilor se mai aude și astăzi printre dealuri și păduri. Iar olarii din Horezu spun că, atunci când modelele prind viață pe vasele lor, mâinile le sunt parcă ghidate de aceeași armonie care a fermecat odinioară pădurile Horezului.

Pe roata lutului, cu grijă

Se-nvârte timpul în tăcere,

Iar meșterii, cu mâna sfântă

Zidesc din lut o mângâiere.

PRV

Legenda podului Loviștei

Se spune că pe vremuri, în zona Vâlcii exista un pod vechi peste râul Loviștea pe care oamenii trebuiau să-l traverseze pentru a putea ajunge în satul de peste râu. Podul era însă extrem de nesigur și mulți călători se temeau să-l treacă.

Legenda spune că, în nopțile cu lună plină, apărea un bărbat misterios care păzea podul. Dacă cineva încerca să treacă fără respect, podul se clătina, scârțâia și chiar părea că se prăbușește. Cei care respectau tradițiile și îi făceau semn bărbatului misterios reușeau să treacă în siguranță. În rest se vorbea că acest bărbat era sufletul unui străvechi constructor al podului care veghea asupra celor care îl traversau, iar oamenii îi spuneau „Paznicul Podului”.

Se spune că podul era construit din lemn, iar fiecare scândură scârțâia sub pașii călătorilor. Oamenii din sat spuneau că în vremurile vechi, cine trecea pe pod cu sufletul necurat sau cu gândurile rele, simțea cum podul îi apăsa picioarele și aproape că îl scufundă în apă. Mulți spuneau că noaptea, de sub pod, se auzeau șoapte sau plânsete ale celor care nu au respectat regulile. Legenda spune că bărbatul misterios, numit Paznicul Podului, purta haine vechi și se mișca silențios. Cei care îl vedeau spuneau că ochii străluceau ca doi licurici, iar vocea lui răsuna ca ecoul apei. Îl avertizau pe oamenii neascultători: „Respectă podul sau vei rămâne aici pentru totdeauna”.

Astăzi podul nu mai există în aceeași formă, dar legenda a rămas ca un avertisment al străbunilor despre respectul față de locuri și tradiții.

SM6

Legenda satului blestemat de Brâncoveanu și Marele Mitropolit

Când se clădea mănăstirea de la Hurezi, un mic grup de muncitori, care veneau de departe și care erau baza construirii mănăstirii, dormeau în biserica din actualul sat Bălănești, dată în acest scop de către vătaful de plai al Hurezilor.

Într-o seară din luna iunie a anului 1694 când lucrările mănăstirii erau abia la jumătate, micul grup de 50 muncitori se îndreptau spre Bălănești, fără să știe primejdia care îi pândea. Un grup de 150 de hoți le puseseră gând rău. La miezul nopții, hoții înconjoară biserica, intră în aceasta și încep măcelul, ucigând toți muncitorii. Motivul era răzbunarea unui boier față de Brâncoveanu, pentru că cel din urmă îi luase 200 de robi la construcția mănăstirii, cu promisiunea că îi va elibera pe cei care vor veni de bună voie. După ce hoții îi ucid pe bieții muncitori, jefuiesc biserica și o ard. Vine dimineața. Dar nimeni nu observă lipsa muncitorilor, toți fiind ocupați cu pregătirile pentru sosirea lui Constantin Brâncoveanu, vătaful de plai știind cât de dragi îi erau cei 50 de muncitori, așa că ia zece călăreți și pornește grăbit după ei. Ajung cei unsprezece la biserici, doar ca să o vadă arsă, și înăuntru corpurile muncitorilor, dar hoții care îi pândeau, îi atacă.

Se luptă vitejește cei unsprezece, dar cad toți în afară de unul singur, care pornește spre mănăstire. Cât timp cei unsprezece se luptau la Bălănești, Brâncoveanu ajungea cu 300 de străjeri de elită la Hurezi. Muncitorii, preoții și robii erau aranjați, dar Brâncoveanu observă lipsa celor cincizeci și întreabă: „Unde sunt cei 50?” A treia oară, lovește tare cu pumnul în masa de ospăț, dar ajunge acel tânăr soldat la mănăstire, strigând „Foc la Bălănești!” și „Muncitorii sunt morți!”. Brâncoveanu strigă: „Pe cai” și pornește spre Bălănești. Lupta începe, Brâncoveanu luptă vitejește. Hoții ajung la doar 40 m și se ascund în biserică, chiar dacă încă arde. Brâncoveanu strigă: „Pe cel ce se predă, îl voi cruța! Da sau ba?” și ies vreo zece hoți din biserică, după ei, alți cinci, restul ard sau se sufocă în fum. Cei cincisprezece hoți sunt torturați să recunoască cine a făcut toate acestea, cine a ordonat. La aflare, Brâncoveanu de supărare îl prinde pe boierul trădător și îl pedepsește împreună cu cei cincisprezece hoți.

A despăgubit familiile celor morți și i-a eliberat pe robii boierului trădător. Apoi, de mânie a blestemat satul, pământul și casewle acelui pământ. Iar astăzi, satul este mic, câteva case, puțini oameni, puțină viață.

RO7

Legenda cocoșului de Horezu

Se spune că demult, în satul Olari din orașul Horezu, trăia un olar pe nume Dumitru. Acesta era foarte priceput în atelierul în care făcea ceramică. Din păcate, meșterul era singur, fără o nevastă sau măcar un copil de care să îi țină grijea. Într-o noapte, Dumitru a visat că făcea o farfurie, iar dintr-o dată a mai visat încă unul. În acesta, meșterul a văzut o pasăre albă. Pasărea i-a zis așa: „Meștere, pune chipul pe ceramica ta, iar aceasta va fi plină de viață!” și pasărea a dispărut. A doua zi, a luat un pumn de pământ, a învârtit roata și în câteva clipe a făcut un bol. A desenat înăuntrul bolului pasărea pe care o visase și a ars-o în cuptor. Culorile au prins o strălucire nemaivăzută până atunci. De atunci, toți meșterii din satul Olari au pictat pe farfuriile și strachinile lor pasărea cea albă pe care noi, astăzi o numim „Cocoșul de Horezu”.

Legenda spune că atât timp cât cocoșul veghează de pe ceramica din casele oamenilor, pacea, bucuria și norocul nu pleacă niciodată de acolo.

LDG6

Legenda orașului Horezu

Se spune că demult, pe meleagurile unde astăzi se află orașul Horezu, era o pădure mare, plină de stejari bătrâni și izvoare limpezi. În acea pădure trăiau mulți cocoși de munte, numiți „hurezi” pentru cântecul lor ciudat, dar frumos în același timp. Dimineața ecoul cântecului lor se auzea peste dealuri și văi, iar oamenii din satele alăturate știau că răsare soarele atunci când se auzea „hora” cocoșilor.

Într-o zi, domnitorul Constantin Brâncoveanu care călătorea prin aceste locuri a fost plăcut surprins de cântecul păsărilor. A hotărât să ridice acolo o mănăstire și un sat, spunând că locul merită să fie cunoscut pentru frumusețea și liniștea lui. Așa a apărut Mănăstirea Hurezi, iar în jurul ei s-a dezvoltat orașul Horezu.

Legenda mai spune că și astăzi, dacă te plimbi prin pădurile din jurul ei, poți auzi în zori un cântec slab, ca un ecou al hurezilor de odinioară. De aceea, oamenii din Horezu sunt mândri de numele orașului lor, care amintește de frumusețea naturii și de legătura lor cu tradiția.

ITM