Biblioteca Publică "Antim Petrescu" Păușești-Măglași/ Concursul de creație "Vâlcea, colț de rai” 2025-2026 - faza locală

Biblioteca  Publică "Antim Petrescu"-Păușești-Măglași-Concursul de creație "Vâlcea,colț de rai,2025-2026-faza locală

Secțiunea Pictură/Desen

Iza

 

BRV-2025

                                                  

   

Any

 Kati

                                                         

Sofy

Secțiunea Pictură pe temă religioasă/Icoană

Gaby

MaryAna

Flory

Secțiunea Poezie

Maia B

 

                                                   Recunoștință

În mijlocul satului nostru,

Sub cerul senin, liniștit

Numele eroilor noștri

Sunt scrise pe foi de granit.

 

Că-n lupte prin neguri și codru,

Sub ceru-norat,obosit

Sângele eroilor noștri

S-a scurs pentru ăst, sfânt  pământ.

 

Pentru acest neam al nostru,

Pentru al său destin încercat

Eroii noștri dârji și viteji

Au luptat, au învins, au murit.

 

Sunt vii în sufletul nostru

Și-i pomenim ne-ncetat

Căci ne-au dat ale lor primăveri

Cu chip frumos , cu suflet împăcat.

 

În mijlocul satului nostru

Sub cerul senin, liniștit

Numele eroilor noști

Sunt scrise pe foi de granit.

                                                              Democrația

Democrația e a mea  voce,

Și a ta, curajoasă voce e,

Din mulțimea de glasuri sonore

Care alungă umbre  și  probleme .

 

Democrația este-al tău drept:

Să fii auzit,să fii respectat,

Să poți spune”da”, să poți spune “nu”

Cu demnitate, fără frică, viu.

Democrația e acceptarea

Că nimeni  nu-i săpân, oricât ar vrea

Și nimeni nu e slugă în vreun fel,

Că pentru toti e-o lege ,drept model.

 

Democrația este o scară

Pe care o urcăm împreună,

Cu speranță -ntr-o lume mai bună

În care putem sta împreună.

 

Democrația-simplu, neconfuz-

E libertatea fără vr-un abuz,

E votul nostru mic, dar prețios

Ce-l face pe om mai drept ,mai frumos.

 

Magia copilăriei

 

În zori de zi, când soarele se naște,
Pe văi de vis, copilăria crește.
Cu pași voinicești pe pajiști de mult  dor,
Mă pierd în jocuri, ca un mic izvor.

 

În briza caldă a lumii de poveste,
Rădăcini  am căpătat făra veste.
Sub  imensul cer fără urmă de nor
Tărâmul meu e plin de soare și zbor.

 

Aripi de înger mă poartă în zare
Spre văi  unde nu-i abis sau durere.
Pe înălțimi de lumini mă înalț în zbor
Căci îmi e  copilăria , viu izvor.

 

Cu zâmbete și jocuri în privire
Copilăria e un tărâm de amintire.
În sufletul meu, rădăcini prind contur,
Iar aripile mele se înalță în  zbor.

 

Și când în piept mă strânge mare dor
Mă întorc în timp pe-un fermecat covor.
În lumea mea de poveste și  de dor,
Copilăria rămâne al meu far și zbor.

 

 

 Secțiunea Proză scurtă/eseu

Iris

Cu bucurie,despre copilărie

   Mama mea e unică, e cea mai frumoasă poveste din marea de povești din care e alcătuită lumea.Și nici nu ar putea fi altfel,pentru că mama mea e întruchiparea a tot ce e frumos într-o poveste:zâne  ireal de frumoase, feți -frumoși , ireal de viteji, elemente magice cu ireale puteri vindecătoare, cu personaje  justițiare, dar ireal  de empatice, de iertătoare, tinerețe fără bătrânețe și viață făra de moarte…

  M-am întrebat uneori, cum de e mama ,cea mai frumoasă poveste din  câte există .N-am căutat, însă, cu lumânare răspuns la această  întrebare pentru că, găndeam eu, e mai de folos să-ti petreci timpul  bucurându-te de ceva minunat care  există în viata ta ,decât să pierzi timpul căutând explicatia existenței acelei minunății. Răspunsul  a  venit , însă, într-o zi  în care , după o călătorie lungă , am ajuns în locurile copilăriei mamei,locuri mirifice , animate  doar de fosnetul frunzelor,de drumurile sălbăticiunilor și uneori de oamenii locului ,strămutații la oraș în vremuri istorce tulburi pentru lumea satului românesc.

   Înspre  orele serii din ziua plimbării noastre prin  satul micuț, învăluit de lumina caldă a apusului în care și-a petrecut mama primii ani din viață,am ajuns în fața unei  case vechi,   cu feronerie  din vremuri de demult, unde timpul părea că se oprise.  Ne-am oprit și noi osteniți de urcușul  pe uliciorele  înguste, străjuite de păduri seculare de fag și ne-am așezat  pe trunchiul unui  copac îngenunchiat de  furtuni, de vânt si de ani.  Mama a cuprins în privire căsuța  si locul de basm în care ne aflam și , cu strălucitoare lumină în ochi  și cu un strop de nostalgie,  a început  a depăna o filă din povestea ei:

   Această casă este  locul unde copilăria mea și-a întins  aripile, ca un zbor ușor și curat, fără frică de vânt sau furtuni. Aici, printre gardurile acoperite cu iederă și flori multicolore, am învățat să privesc lumea ca pe o mare de povești.Fiecare colțișor al satului a fost  pentru mine  un tărâm de vis, unde rădăcinile părinților mei se împleteau cu pământul acesta, aducându-le amintiri care înfloreau în fiecare colț. Mama îmi spunea mereu că oricat de mult și-ar întinde un copac ramurile spre cer, dacă nu are rădăcini adânci în pământ, nu va putea să se înalțe niciodată. Atunci când alergam desculță prin curte,după o ploaie de vară,piciorele mele micuțe pătrundeau în pământul umed ca niște pași fragili ce  lăsau în urmă urme  magice, de aur. Știți e o simțire pe care doar copii o pot înțelege cu adevărat.Fiecare zi era o poveste nesfârșită, în care viața era simplă și frumoasă, asemenea unei păduri fermecate, unde nu aveam nevoie de niciun motiv să fiu fericită.

  Îmi amintesc cum bunicul mă învăța să privesc cerul și să găsesc aripi invizibile. „Fiecare stea este o aripă care ne poartă mai departe, chiar și atunci când nu vedem drumul”, îmi spunea el cu un zâmbet jucăuș. Astfel, copilăria mea nu avea margini, iar învățămintele părinților și bunicilor mă învăluiau în iubire și înțelepciune.

  Pădurea  de peste  pârâiașul din spatele casei  , în care îmi petreceam după-amiezile de vară, erau un tărâm magic unde fiecare copac părea să îmi spună o poveste. În acele păduri, am învățat să ascult liniștea, care mi se părea la început o tăcere adâncă, dar care, de fapt, era un dialog al naturii. Fiecare frunză care cădea pe pământ era o lecție despre trecerea timpului, iar fiecare floare care înflorea îmi aducea aminte că frumusețea e efemeră și trebuie să o prețuim cât este prezentă.

  Dar ceea ce am învățat cel mai mult în acei  frumoși ani ai copilăriei  a fost despre aripile ce se nasc din iubire și visuri. Copilăria este momentul în care îți pui aripi pentru prima dată, iar acele aripi te poartă oriunde îți dorești, chiar și în cele mai înalte culmi ale imaginației tale.

 „Ai rădăcinile adânci, dar să nu uiți niciodată să îți dai drumul în zbor”, îmi spunea mama, și am înțeles, cu fiecare zi a vieții mele,cât adevăr era in cuvintele sale.

  În fiecare dimineață, când răsăritul soarelui colora cerul în nuanțe de portocaliu și roz, copilăria mea se trezea dintr-un vis adânc. Lumea era un loc de poveste, iar eu eram eroul unei fabule nescrise, zburând dintr-o poveste în alta, cu aripi de vis, ancorate în rădăcinile iubirii și ale tradiției…

  Prinveam  cu uimire și bucurie căsuta veche,spațiul misterios  în care se afla, chipul senin al mamei și  ,în mintea mea, se desluseau neînțelese lucruri, cândva.Dacă altădată , după un astfel de discurs al mamei aș fi spus:”mama -poveste și minunatele ei povești de altădată!”, atunci, însa mi-am spus:” poveștile mamei din copilărie ,baghete magice care au transformat-o pe mama   în cea mai frumoasă poveste din marea de povești din care e alcătuită lumea.”

  În timp ce gândul meu era la radăcinile copilăriei care pregătesc aripi pentru zboruri înalte, mama  mă privea  cu toată dragostea din lume și concluziona ca pentru sine, ca pentru mine:

  “Indiderent  de drumul pe care îl vom alege în viață , trebuie să păstrăm mereu legătura cu rădăcinile noastre, dar să nu uităm niciodată să visăm și să ne lăsăm purtați de aripile imaginației.  În aceste aripi, vom găsi tărâmul de poveste care ne așteaptă la fiecare colț al vieți”

Democrația  …din pauza mare

 

  Săptămâna trecută am avut parte de cea mai ciudată, amuzantă și educativă lecție despre democrație… și nici măcar nu eram la ora de educație civică, ci în pauza mare, pe terenul de sport. De obicei, pauza mare, la scoala în care învăț eu,e ca un fel de “junglă” controlată: toată lumea  sare, râde, aleară, iar profesorii se prefac că nu văd chiar tot. Dar în ziua aceea, lucrurile au scăpat un pic de sub control.

 Totul a pornit de la o minge de fotbal. Da, o singură minge uitată în curtea școlii de elevii clasei a VII-a care  tocmai terminaseră  ora de sport ! Era ca și cum mingea aceea era un obiect magic, mai prețios decât orice test amânat.  Colegii mei , împărțiți în două grupuri -după pasiuni și …”năzbâtii”- au pus ochii pe ea în același timp și , fiecare grup  a zis că are mai mult „drept” asupra ei. Cei din grupul “sportivilor” sustineau ,cu voce tare,că au prioritate pentru că , în urmă  cu  două zile,la ora de sport „au alergat mai repede”si au prins-o,înainte de a trece peste gard  în curtea vecinilor școlii, ceilalti  strigau cât îi tinea gura că ei ar trebui sa se joace cu ea în pauza mare pentru că ,ei s-au obosit să o ia de la vestiare la ora  de sport din acea săptămâna .... Argumente foarte științifice din partea fiecărui grup, după cum se vede!

 În două minute, terenul s-a transformat într-o dezbatere “politică”. Toți strigau, toți voiau să conducă, parcă eram într-o campanie electorală unde promisiunile erau de tipul: „Așadar, pentru că mingea e a noastră în această pauză, vă lăsăm să vă jucați , si voi, mâine, cu ea!” sau „Ba, ne vom juca noi cu ea, astăzi  și săptâmâna viitoare , la meciul de fotbal ,vă lăsăm să executați un corner,”gratuit”…” Între timp, mingea stătea pe jos abandonată, de parcă și ea aștepta  să  înceteze vacarmul.

Când lucrurile începuseră să dea semne că se transformă într-un meci de “cine țipă mai tare”, a apărut Alexandra, colega noastră care are mereu idei  magistrale (nu degeaba spune că vrea să se facă avocat !)de parcă e într-o reclamă educativă. Ea a  ridicat  mâinile ca un arbitru profesionist și  a spus :
„Gata, opriți circul! Votăm!. Asta e democrația: fiecare spune ce vrea, dar decizia finală o luăm împreună , ca oamenii mari… doar că noi nu avem costume.”

Unii au râs, alții au zis că n-au chef, dar până la urmă toți au acceptat, pentru că nimeni nu voia să “piardă”mingea. Am improvizat un sistem de vot: frânturi de hârtie smulse dintr-un caiet de mate, scrise pe genunchi, apoi aruncate în penarul lui Andrei, care a devenit brusc „urnă de vot”.

Am stabilit două opțiuni:

“Joacă primul grup acum, al doilea în următoarea pauza mare “și “Decide profesorul de sport “(varianta care ne speria pe toți).

 Votul a fost secret, deși unii  au scris  atât de mare încât puteai vedea opțiunea de la doi metri. Apoi am numărat bilețelele cu seriozitatea unui comitet electoral. Rezultatul: varianta 1 a câștigat.

  Și partea cea mai amuzantă? Singurul care a protestat a fost Radu, dar nu pentru că pierduse votul, ci pentru că și-a scris numele pe bilețel și apoi a uitat pentru ce votase. Am râs toți cu poftă, inclusiv el.

 La final, fiecare și-a văzut de joc, ca și cum nu ne certaserăm cu cinci minute înainte. Dar, adevărul e că toți am învățat ceva, chiar dacă nu am recunoscut-o pe loc: democrația nu e despre cine vrea mai tare sau cine țipă mai mult, ci despre a lua o decizie în care fiecare are o voce, chiar dacă votăm pentru ceva banal… cum ar fi cine se joacă primul cu mingea.

 Și poate că nu suntem noi adulți încă, dar în  acea pauza  mare am fost, fără să vrem, un mic parlament… în adidași.

 

 

 

 Elly

                                                        Prin sat cu colindetul

 Sărbătorile de iarna sunt un prilej de bucurie și încantare pentru toata lumea, toți ne bucuram de nasterea Domnului și de darurile lui Moș Craciun.  În familie vorbim despre colindătorii care vor veni, despre pregatirile pe care la va face mama, dar și despre un obicei frumos pe care l-am descoperit de curând. La noi în comuna, Pausesti Maglasi, este o traditie care a unit sătenii, în seara de 23 decembrie a fiecărui an, atunci când se tine Colindetul. Anul trecut  au participat la Conideț foarte mulți oameni, aproape tot satul. Eu am mers cu toata familia, care are cinci  membri:eu, sora mea, mama , tata și bunica. Așadar, în seara de 23 decembrie ne-am dat întâlnire  în capul satului, la nenea Bebe Banicioiu, așteptând sa ne adunăm în numar cât mai mare. Apoi am intrat voiosi în curtile sateanilor nostri, să stigam cu  voci de copii, parinti si bunici urarea de colindet: ” Buna dimineata la Moș Ajun!” Dupa ce am strigat de trei ori, toți colindătorii  s-au  așeazat la iesirea din curti să primeasca rasplata: eugenii, mandarine sau portocale, covrigi, napolitane sau cornuri cu ciocolata, în functie de ce poate  omul sa ofere. Unde este o casa noua și nu au mai fost colindatori înainte, toata lumea prezentă, da ocol casei de trei ori si abia apoi primește rasplata.În timp ce colindam satul ,mama și bunica îmi spuneau ca, pe vremea copilariei lor, oamenii dadeau doar covrigi, nuci sau mere, dar acum oamenii sunt  moderni și ofera daruri mai bogate. Am avut o seara obositoare și ma dureau picioarele de la cat am mers, dar când ne-am întors acasa și am vazut câte lucruri am primit , am uitat de oboseala și împreuna cu sora mea și mama, am inceput să selectam dulciurile și fructele primite. Am avut ” o captura” pe masura oboselii încat parintii nu ne-au mai cumparat dulciuri trei săptămâni. Mi-a placut mult aventura din seara de 23 decembrie pentru că oamenii erau veseli, râdeau și glumeau mult, iar noi copiii am avut ocazia să vedem o bucățica din tradiția noastră, care sper să nu se dea uitarii niciodată.

Calătorie în trecut, pe dealurile Cheii

 

   Anul trecut am avut parte de o experientă,la care mă gândesc mereu  cu bucurie. E vorba de o reuniune de familie la căsuța unde a crescut și a  copilărit bunica mea, un loc pierdut undeva în liniștea din Dealul Cehii. Destinația era una specială pentru bunica mea, o căsuta veche, cu o singura încapere și o prispă din lemn, umbrită de viță de vie , unde în urmă cu cincizeci și cinci  de ani traiau șapte persoane.

      Astfel, într-o după-amiază senină de vară ne-am adunat vreo cincisprezece  membri ai familiei noastre ,acasă la unchiul  Radu, care este fratele mai mic al bunicii mele, pregătind tot ce aveam nevoie pentru aventura noastră. Printre altele, adulții  grupului nostru ,discutau și câte drumuri vor fi nesesare  pentru a ajunge toata gașca noastră  la destinație cu o singură mașină. La mașina de teren a unchiului era atașată și o remorcuța, care ar fi trebuit să care bagajele, însa aceasta s-a umplut imediat cu trei  fete neastâmpărte, mama și verisoara tatalui meu.Toate fetele grupului au strigat în cor ca doresc să meargă în remorcuță, făra să -și  dam seama că fiecare hurducătură a drumului va fi plină de emoții. În acest mod, în loc de trei drumuri pentru transport s-au făcut  două.

Odată ce motorul mașinii a fost pornit și roțile s-au pus în mișcare, am simțit cum remorcuța a început să se legene usor, iar râsetele noastre au umplut aerul după-amiezii și ulita satului. Pe masură ce urcam spre destinatie prin izlazul de la marginea satului Valea Cheii și apoi prin pădurea de fag  și mesteacan, drumul a devenit tot mai îngust și mai șerpuit printre copacii înalti și umbroși. Gropile și denivelările făceau călatoria noastră tot mai haioasă , iar noi țipam si râdeam cu poftă  la fiecare  zdruncinătură a remorcii ținandu-ne strâns de marginea acesteia, simtindu-ne ca într-un carusel rudimentar. Când drumul devenea mai abrupt, masina se chinuia să-si traga povara: cinci oameni în interior ,plus remorca plină cu înca cinci  persoane, așezate ca sardinele într-o conservă. Mama radea si ne spunea că astfel  drumul ne va face să apreciem mai mult ceea ce ne asteapta la destinație. Când am terminat de urcat dealul, am ajuns într- un luminiș de unde se vedeau munții Buila și văile care coboară spre satele: Zmeuratu și Cheia.

Apoi, sub un deal, la umbra unor tei bătrâni,am gasit casa bunicii, acum locuită ocazional doar în timpul verii. O casă mică construită din bârne, lipită cu pământ , văruită în  alb și cu un pridvor din lemn deteriorat  de timp și  de ploi. În curtea micuța ne aștepta un covor de iarbă verde care mirosea a proaspăt si  a pământ umed.

 Când ușa casei a fost deschisă m-a surprins  cât de simple erau puținele obiecte de mobilă veche , acoperite cu  țesaturi tradiționale. Într- un colț era soba micuța cu plită și cuptor,pereții albi erau  încarcati cu tablouri alcatuite   din  multe fotografii micuțe, îngalbenite de timp, ale rudelor care au locuit acolo, mărturii ale generațiilor trecute și o dovadă a existentei lor. Mirosul de var, naftalină și țesaturi din lână învechită ne-au   transportat înapoi în timp.   Când  bunica ne spunea cine sunt persoanele din fotografii, acestea păreau că  prind viață și ne zâmbesc  din negura vremii. Am privit cu atenție fiecare imagine, căutând asemănări între mine si personajele  din tablouri , am admirat toate obiectele cusute sau țesute  manual și mă întrebam ,cum au putut să  facă asemenea frumuseti oamenii de altădată și  cand au avut timp să le facă.

Am iesit în curte ,fiind strigată la adunat de flori prin livadă , la adunat  de uscături și  la adus de apă pentru mâncare. Apoi au fost puse la foc în tuci pe pirostrii,  tocanița și mămăliguța care au umplut burtici flămânde  .

Când s-a lăsat seara, am aprins cu toții un foc mare în vatra amenajată cu piatră, iar bunica și fratele ei ne-au spus povești din copilaria lor ,despre cum cărau  apă si lemne cu măgarul, despre cum culegeau floare de tei din teii care, acum  umbreau tot dealul de deasupra casei sau, despre  cum megeau prin zăpda pâna la brâu pentru a ajunge la scoală.

            Ne-am lăsat purtați de farmecul amintirilor și al nopții liniștite, în timp ce licuricii dansau în întunericul livezii făcând să danseze  și imaginatia noastră când auzeam povestile care ,cândva erau vii  ,la fel ca rudele din imaginile din interiorul căsuței. În sfarșit am înteles de ce mama  ne-a zis că tot drumul acela, plin de zdruncinături la fiecare obstacol ,ne va face să apreciem destinația. Așa, am înteles cum călătoreau și trăiau rudele din generatiile trecute, care în loc de masină și remorcută aveau căruțe și cai.

Acea seară ,pe care am petrecut-o la lumina caldă a focului, m-a facut să înțeleg cine  sunt, ce legatură am cu căsuța de sub teii umbroși în care se afla  acea încapere plină cu amintiri și trăiri din alte vremuri. Am înteles cât de importante sunt legaturile de familie, mai ales daca ai una numeroasă , deoarece tot timpul vor fi aventuri si povești de spus generațiilor care vor urma.  

 

 

Floricica 

Tradiții care se uită…

 Tradițiile fac ca locuitorii dintr-o regiune sau comunitate să își lase amprenta peste veacurile care vor urma. Tradiția este identitatea unui popor, definește rădăcina și etnia acestuia, făcând ca urmașii să-și amintească cu drag de străbunii lor.

O tradiție care se uită treptat, în comuna mea, Păușești-Măglași, din cauza perioadei și a preocupărilor tehnologice, este Aolica Mare. Acest obicei marchează începutul Postului Mare sau Lăsatul Secului. În seara respectivă, cu mic, cu mare, bunicii și părinții noștri mergeau la cel mai înalt deal din sat și făceau un foc uriaș pentru a arde relele și a purifica comunitatea. Toată această manifestare era și o întrecere între satele din comuna noastră, legată de mărimea focului, dar și un mod de a afla știrile recente din comunitate.

 Spun acest lucru deoarece, cu această ocazie, erau „strigate”: viitoarele nunți, recentele logodne, cine a trecut în lumea celor drepți sau cine calcă strâmb în familie. Un adevărat buletin de știri, pe vremea când nu aveau Pro TV și știrile de la ora 17:00. Totul începea cu: „Aolica Mare, baaaa…”, și urmau informațiile reale sau închipuite, care erau auzite, în liniștea nopții, de toată comuna.

 Din comoditate și indiferență, obiceiurile de acest fel se uită treptat și, odată cu dispariția lor, apare și distanțarea între locuitorii unei comunități. Interacțiunile de acest fel îi țineau pe tineri aproape (șezătorile de cusut sau claca de curățat porumb, datul de veri sau surate), legau prietenii pe viață și, în acest mod, comunitatea își înfigea rădăcinile mai adânc în istoria timpului.

Sper ca și eu să mă pot bucura de astfel de tradiții, pentru că vreau să îmi pot povesti trăirile când voi fi matură, așa cum mama îmi povestește mie…

„Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori de om și viață.” — Nicolae Iorga

Gaby

Legenda Mănăstirii Dintr-un lemn

 

Prin părțile Vâlcii, acolo unde pădurile încă își leagănă vârfurile în vânt ca niște valuri verzi, oamenii povestesc o întâmplare veche, legată de Mănăstirea Dintr-un Lemn. Spun bătrânii că demult, tare demult, un călugăr pe nume Gherasim cutreiera țara în lung și-n lat, căutând un loc care să-i aducă liniștea sufletului. Se călugărise de tânăr, dar niciuna dintre mănăstirile în care poposise nu-i dăduse pacea pe care o căuta. Simțea că undeva, Dumnezeu îl așteaptă cu o lucrare mare.

Ani întregi a umblat așa, doar cu o cruce de lemn, o mică icoană a Maicii Domnului și cu nădejdea că, mai devreme sau mai târziu, va găsi locul rânduit pentru el. Într-o zi toridă de vară, sleit de puteri, a ajuns într-o pădure deasă, unde s-a așezat la umbra unui stejar uriaș. Copacul era atât de mare, încât trei oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele. Acolo, sub răcoarea frunzelor, Gherasim s-a rugat din toată inima: „Doamne, arată-mi unde să mă opresc!”

A adormit și a visat o lumină puternică, iar în mijlocul ei chipul Maicii Domnului. Vocea Ei, blândă dar hotărâtă, i-a spus: „Aici să ridici o mănăstire, Gherasim. Ia lemnul acestui stejar și fă din el un lăcaș pentru oameni. Eu voi fi cu tine.”

Când s-a trezit, era încă noapte, dar în locul unde atinsese trunchiul stejarului se vedea o lumină slabă. S-a apropiat și a văzut o icoană săpată direct în lemn, ca și cum o mână nevăzută ar fi lucrat acolo. Atunci a înțeles că visul fusese adevărat.

A doua zi dimineața, s-a dus în satul din apropiere și le-a povestit oamenilor ce i s-a întâmplat. La început, sătenii nu l-au crezut, dar când au mers cu el la stejar și au văzut icoana, n-au mai avut îndoieli. Cu credință, au început să taie stejarul, iar lucrarea a durat trei zile. Lemnul era tare ca fierul, dar nimeni nu s-a plâns.

Din trunchiul lui au făcut grinzile și pereții bisericii, din ramuri – acoperișul, iar din bucățile mai mici – altarul și catapeteasma. Așa cum spusese Fecioara în vis, nu s-au folosit decât lemne din acel singur stejar.

Când biserica a fost gata, oamenii au rămas uimiți de cât de frumoasă ieșise. Lemnul păstra o culoare caldă, iar icoana găsită de Gherasim a fost pusă la loc de cinste, pe altar.

La sfințirea mănăstirii, spun bătrânii, s-a întins prin aer un miros dulce, de tămâie și flori, deși nimeni nu aprinsese nimic. De atunci, au început să circule povești despre minuni: o femeie oarbă care și-ar fi recăpătat vederea, un om bolnav care s-ar fi însănătoșit după ce s-a rugat cu credință, și multe alte întâmplări pe care oamenii le povestesc și azi.

Gherasim a rămas acolo toată viața, călugăr și părinte duhovnicesc pentru toți cei care veneau la mănăstire. Când s-a apropiat ceasul plecării sale, le-a spus ucenicilor: „Locul acesta nu e al meu, ci al Maicii Domnului. Aveți grijă de el, pentru că aici cerul coboară mai aproape de oameni.”

După moartea lui, peste mormânt i-a crescut un stejar mic, ca un semn că sufletul călugărului se odihnește acolo unde trebuie.

Astăzi, când treci pe sub umbra pădurii din jurul mănăstirii, parcă auzi frunzele șoptind povestea aceea veche. Iar oamenii care vin să se roage simt o liniște adâncă, ca și cum ar păși pe un petic de cer.

Amy                                         

                                               Prima zi de școala și prima carte citită

 

Pe o vreme senină, când frunzele dansau ușor, am plecat spre școală îmbrăcată frumos, cu codițe împletite. Era prima zi din  clasa întâi, un moment plin de emoție: îmi revedeam prietenii și pe doamna învățătoare. Drumul spre școală mi s-a părut mai scurt ca niciodată, iar inima îmi bătea repede, ca și cum ar fi vrut să cânte de bucurie.

Ajunsă la școală, m-am îndreptat spre copiii din  clasa mea,care erau aliniati frumos pe terenul de sport.  Șușoteau nerăbdători, părinții zâmbeau emoționați, atmosfera era plină de murmur spart de  clopoțelul  scolii care urma să anunțe începutul unei noi etape in viața mea. Ne-am strâns cu toții, iar doamna director a început discursul rostit cu ocazia  deschiderii noului an școlar. În jurul elevilor  se aflau profesorii, părinții, preotul satului și domnul primar. Era o adevărată sărbătoare a comunei noastre.

După festivitate, copii fiecărei clase, împreună cu  profesorul coordonator au  intrat în școală pentru a merge în sălile de clasă. În clasă am fost așteptați cu baloane colorate, bomboane și suc. Am primit orarul și cărțile de la doamna învățătoare, apoi, cu inima plină de entuziasm, ne-am îndreptat spre casele noastre.

A doua zi am mers la școală plină de emoții. Când am ajuns, m-am jucat cu prietena mea cea mai bună, Rebeca, jocul „Cine desenează mai frumos?”. Începuse ora, iar doamna învățătoare a intrat în clasă cu o carte în mână. Era rândul meu să citesc. Cartea era colorată, cu imagini vii și atrăgătoare. Mă simțeam prinsă între paginile ei, ca într-o lume magică. Timpul trecea, dar eu nu îl mai simțeam. Doamna învățătoare a observat că sunt captivată de carte  și s-a hotărât să mi-o împrumute.

Ajunsă acasă, nu am mâncat,  am fugit  în camera mea să citesc. Pagina după pagină, povestea mă purta departe de realitate. Când am ajuns la pagina 100, oboseala m-a învins și am adormit cu cartea în mână. Mama, îngrijorată că nu ieșisem toată ziua din cameră, a intrat să vadă ce fac și m-a găsit dormind. Când m-am trezit, m-am apucat de teme, dar gândul îmi rămăsese tot la carte. Peste o oră, mama m-a chemat la masă, iar eu am povestit cu entuziasm doar despre întâmplările fascinante pe care le descoperisem în carte.

Dimineața, mi-am pus cartea în ghiozdan și am plecat la școală. Prietena mea,Rebeca, mă aștepta să ne jucăm și să râdem împreună, dar eu nu mă mai puteam desprinde de poveste. Am început să citesc și, fără să îmi dau seama, am terminat cartea. Nerăbdătoare să citesc o altă aventură, am mers la bibliotecă pentru a împrumuta o noua carte.

De atunci, lectura a devenit pentru mine o ușă deschisă  spre lumi necunoscute, pline de mister și frumusețe. Prima zi de școală și prima mea carte citită vor rămâne mereu în amintirea mea, pentru că atunci am înțeles cât de minunată este aventura cunoașterii și cât de departe  te pot duce cuvintele.

 

Aniela

Curaj pe front

 

   Al Doilea Război Mondial a fost o perioadă foarte grea. Mulți oameni au suferit și au luptat pentru viața lor , pentru țară lor.Pentru concursul “Vâlcea ,colț de rai “ am ales să povestesc două întâmplări adevărate de pe front pe care le știu de la tatăl meu și el le stie de la tatăl lui care a fost martor al acestor întâmplări.

   Prima întâmplare a avut loc în Rusia, unde o unitate din Vâlcea lupta pe front. Soldatii nu mai aveau apă și mâncare, iar ordinul de atac sau retragere întârzia. Singura sursă de apă era o fântână aflată chiar în mijlocul frontului, între români și ruși. Mulți soldați  care încercaseră să ajungă târâș acolo nu s-au mai întors. Rușii si romanii trăgeau imediat ce vedeau mișcare lânga fantana, iar drumul era foarte periculos.

   Un sergent și-a făcut curaj. A luat 3–4 bidonașe militare de la camarazi săi și s-a târât până la fântână. Printre  gloanțe a  reușit să ajungă la fântână. A umplut bidonașele cu apă ,apoi s-a întors târâș, cu grija și a adus apa pentru grupa din care facea parte. Le-a spus ostașilor  să bea, chiar dacă era murdară și amestecată cu sânge, de la cei căzuți în luptă, români și ruși deopotrivă, pentru că era singura șansă să supraviețuiască. Fiecare înghițitură le-a dat putere să reziste și le-a dat speranță.

   O altă întâmplare arată curajul aceluiaș sergent într-un moment diferit. Fiind trăgător pe mitralieră, se afla mai sus decât camarazii din tranșee și vedea mai bine câmpul de luptă. A observat cum rușii se apropiau târâș, încercând să atace soldații din tranșee. Camarazii nu vedeau nimic, dar el a început să tragă cu mitraliera. La început părea că trage fără motiv, dar după câteva rafale și-au dat seama că nu trage fara motiv. Focurile lui i-au încetinit pe ruși, iar camarazii din tranșee au avut timp să se salveze și să se organizeze. Astfel, atacul inamic a fost oprit, iar viața multora a fost salvată.Sergentul a primit cea mai înaltă decorație pentru faptele lui. Dar mai important decât o medalie este curajul lui și modul în care și-a ajutat camarazii să rămână în viața.

   Aceste întâmplări arată că, și în cele mai grele momente, un om poate face diferența. Curajul și hotărârea sergentului au salvat vieți și au dat speranță celor din jur. Poveștile lui ne arată cât de mult contează să ai curaj și să ai grijă de cei din jur.

    

Un Tărâm de Poveste

 

   Mă gândesc la primi  mei ani de viață ca la un tărâm de poveste, unde fiecare zi aducea o nouă aventură, iar imaginația transforma cele mai simple lucruri în minuni.

   Îmi amintesc zilele lungi de vară, când soarele ne încălzea obrajii, iar noi alergam desculți prin iarbă, crezând că suntem eroii unor basme nescrise. Râsetele noastre se împleteau cu adierea vântului, iar pădurile din spatele casei deveneau regate secrete, unde copacii erau turnuri, iar păsările erau mesagerii unei lumi ascunse.

   Sunt vii în sufletul meu serile în care priveam stelele, visând la necunoscut. Aceste amintiri sunt temelia sufletului nostru, acea parte din noi care nu se pierde niciodată.

   Când era micuță ,credeam că  pot ajunge pe lună sau că într-o zi voi descoperi comori ascunse.

   Chiar dacă timpul trece, magia primilor ani din viață râmâne cu noi,are un farmec aparte. Când oboseala își făcea loc pe pleoapele mele, mergeam la bunica care îmi spunea povești despre copilăria ei. Îmi  povestea cum, pe vremea aceea, copiii nu aveau telefoane sau calculatoare, dar găseau mereu ceva de făcut. Mergeau la râu să se scalde în zilele toride, construiau mori de apă din crenguțe și pietre sau își făceau săbii din bețe și carton.

    Fiecare poveste a bunicii este ca o fereastră deschisă spre trecut, spre un timp în care lucrurile simple erau cele mai de preț.Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

    În lumea celor mici, nimic nu este imposibil. Un băț poate deveni o sabie fermecată, o pătură întinsă pe jos se transformă într-o corabie care străbate oceanele, iar norii capătă forme de animale fantastice. În mintea unui copil, realitatea și fantezia se împletesc într-un dans armonios, dând naștere celor mai frumoase povești.

   Pe măsură ce creștem începem să explorăm lumea dincolo de curtea casei, să ne dorim să descoperim orizonturi noi. Dar, oricât de sus am ajunge, există momente în care ne întoarcem cu gândul la locurile dragi ale copilăriei, la glasul blând al bunicii, la zilele fără griji în care singura noastră preocupare era să visăm.

   Poate că, într-o zi vom regăsi jocurile de altădată în zâmbetele copiilor noștri. Poate că vom reînvăța să privim lumea cu ochii plini de curiozitate și mirare. Pentru că, în adâncul sufletului, copilăria nu dispare niciodată.

AnaVIII

Un nou început

 

   Copilăria mea a fost una simplă, dar frumoasă.Zâmbetul îmi era pur și sincer și , fără să îmi dau seama , eram fericită alături de familia mea.Nu găseam fericirea în haine de firmă, în produse de machiaj sau în telefoane scumpe.Fericire pentru mine era  să stau aproape  de tata si de bunici , să povestim fiecare cum ne e sau cum  ne-a fost ziua,familia  să îmi fie aproape , să-mi  aline  orice durere cu un sărut și cu o vorbă bună.

   Multe amintiri am din vremea copilăriei,amintiri care mi-au fost rădăcini si aripi în viată.Una dintre aceste amintiri este primul an de scoală.Îmi amintesc ce emotie m-a cuprins în prima zi de școală când am pășit pe poarta școlii,în lipsa unei mame,de mână cu tata , cu  mare frică, dar si cu  mare fericire că sunt si eu la școală.Frica îmi era provocată de teama  că nu o să fac față scolii și ,pentru a scăpa de acest sentiment care mă coplesea , am încercat să fiu veselă, să fiu activă , să vorbesc cu tata  si cu  bunicii despre temerile mele.Clasa pregătitoare a fost una de neuitat, una care va rămâne întotdeauna vie în sufletul meu.Învățătoarea  ne  aștepta cu un balon și cu  o bombonică ,puse pe băncuța  fiecărui elev.Colegii mei au început să se joace cu baloanele , eu, însă ,cuprinsă de o mie de emoții și de teama de a nu greși cu ceva,nu am ieșit din bancă și am privit cuminte  jocul colegilor mei,în timp ce părinții prezenți în clasa noastră, mă încurajau din priviri să merg si eu la joacă.Nu am îndrăznit ,eram foarte timidă și mă simțeam fără rădăcini .În primele zile de școală mă plimbam singură pe holurile școlii , priveam elevii din clasele mai mari pe care îi admiram  anii trecuții , cum treceau încrezători , cu ghiozdanele în spate, spre școală și nu-mi venea să cred că sunt și eu la scoală  .Incet, încet, cu răbdare și înțelegere din partea învățătoarei mele am simțit că am rădăcini  de sustinere, lucru care m-a încurajat să muncesc mult, să învăț cu drag si cu răbdare să scriu și să citesc.Lunile primului an de școală au trecut repede și coronița de premiantă pe care mi-a pus-o doamna invâțătoare pe cap la finalul clasei prgătitoare mi-a dat aripi să visez,să sper să intru fără teamă în jocul colegilor mei , să îmi fac prieteni alături de care am petrecut o vară minunată…

   Copilăria are farmecul ei ,înseamnă sevă și flori  care te ajută să trăiești frumos.

 

 

Ioana Goran-bibliotecar,Biblioteca Publică"Antim Petrescu"-Păușești-Măglași