Biblioteca Publică „General Nicolae Ciobanu”
Secțiunea - Proză/Eseu
Eroul meu, eroul României
Născut în anul
1923, destinul lui Dumitru Chipurici,
străbunicul meu, la frageda vârsta de 18-20 ani, a fost pecetluit de cea
mai mare dramă a secolului: cel de-al doilea Război Mondial. Frontul nu a fost
o simpla misiune, ci o agonie prelungită, singurul scop era supraviețuirea de
la o zi la alta. Hrana era o iluzie, o rație infimă, insuficientă pentru un
corp extenuat. Mai cumplită era setea, o arsură constantă, pe care o potolea cu
apa rareori curată, riscând boala. Bătăliile erau puncte de vârf ale terorii,
urmate de odihna precară și furată. Străbunicul meu nu a fost un general, ci un
simpu soldat care a văzut cum moartea lovea la întâmplare și care a învățat să
prețuiască aerul respirat ca pe cel mai mare dar.
Acesta, asemenea miilor de români, a
fost smuls din anonimatul vieții civile și aruncat în vâltoarea frontului de
Est. Acolo, pe câmpuri însângerate, sub steagul Armatei Regale Române, a
cunoscut calvarul de la stepa Basarabiei și cernoziomul Ucrainei până la
cotloanele de foc de la Stalingrad, înfruntând gerul și inamicul în campaniie
crâncene ale retragerii. Călătoria sa sub gloanțe s-a putut întinde până în
inima Europei, atingând culmile aspre ale Munților Tatra, pe teritoriul de azi
al Cehoslovaciei. Toate acestea fiind o confruntare nu doar cu inamicul, ci și
cu limita însăși a condiției umane.
Întorcându-se acasă, el nu a găsit
nici pace, nici statornicie. A fost martor, cu ochii saă de supraviețuitor, la
schimbările dramatice ale regimului politic, trecând de la o monarhie în colaps
la lunga și cenușia noapte a comunismului. Apoi, după 1989, a apucat să vadă
cum țara se ridică pe propriile-i picioare, devenind o Republică independentă și
cum s-au așezat bazele sistemului prezidențial. Cu o minte încă limpede, a trăit
și marea bucurie a integrării în marea familie europeana, fiind martorul
momentului solemn în care România a intrat în Uniunea Europeană.
Dar peste toate aceste etape
istorice, în anii săi de bătrânețe, inima i-a fost rănită de coșmarul
Mineriadelor. Pentru străbunicul meu, Dumitru, omul care știa ce înseamnă
violența dirijată, spectacolul din București a fost o lovitură neașteptată. A
privit cum haosul și furia dezbinau un popor abia ieșit din temniță, cum bâtele
loveau în numele unei ordini false. A fost o trădare amară a păcii pentru care
el și generația sa plătiseră cu sânge, o ultimă neașteptată dezamăgire care i-a
întunecat bucuria libertății.
Acesta a plecat dintre noi la
onorabila varsta de 93 de ani. El a fost un simbol a tăriei, un om care a
trecut prin foc, frig, dictatură și dezbinare, refuzând să fie frânt. Ne-a lăsat
moștenire, pilda, că demnitatea și forța pot învinge orice problemă. Sufletul
lui rămâne o lumină a rezistenței românești, care a văzut totul și nu a cedat
niciodată.
Sânziana
Costești
Comuna Costești se odihnește în leagănul
Olteniei de sub Munte, acolo unde crestele Builei, ca niște străjeri de calcar,
coboară să întâlnească apele repezi ale Bistriței, țesând o așezare străveche
pe firul de mătase al drumului care leagă Vâlcea de ținutul gorjenesc.
Se spune că în vremuri de mult
uitate, de când Muntele Buila-Vânturarița își arunca umbra uriașă peste văile
Olteniei, la poalele sale a coborât un cioban tare bogat și cu suflet mare. El
stăpânea acele plaiuri sălbatice și avea patru fii, fiecare cu un nume ce avea
să devină peste veacuri, un punct de hotar: Costea, Bărbat, Dobre și Bodea. Când
părintele a simțit că i se apropie sfârșitul, nu a lăsat fiilor sai averi strălucitoare,
ci a făcut cel mai de preț dar: le-a împărțit pământul, spunându-le că locul
unde își vor întemeia casa va purta pe vecie numele lor. Astfel, frații s-au
despărțit, fiecare ducând cu el o parte din turmă.
Costea, cel cu inima blândă și ochii
ageri, s-a oprit pe valea râului Bistrița, locul unde trovanții îi arătau cel
mai clar drumul. Acolo și-a ridicat vatra, dând naștere satului Costești.
Ceilalți frați și-au întemeiat, la rândul lor, așezările Bărbătești, Dobriceni și
Bodești, împlinind astfel destinul muntos pe care tatăl lor li l-a croit. De
aceea, satul Costești nu este doar o înșiruire de case, ci moștenirea primului
fiu, un loc unde piatra, legenda și credința s-au împletit, devenind o mărturie
vie a unui legământ făcut între om și munte.
Costeștiul poartă, așadar, numele
celui care a găsit echilibrul perfect între sălbăticia culmilor și dulceața văii.
Localitatea Costești, tărâmul unde sufletul
Munților Căpățânii se așează în vale, dând naștere unor pietre misterioase,
Trovanții. Aceste pietre vii nu sunt doar roci, ci comori rotunde ale naturii,
ieșite din nisipuri vechi al văii, ca niște semințe uriașe care așteaptă o
ploaie magică pentru a-si dezvălui misterul creșterii.
Sfințenia se naște din stâncă prin mânăstirile
Bistrița și Arnota, fiind o chemare necontenită în inima Olteniei de sub Munte.
Mânăstirea Bistrița a fost ridicată
ca un legământ de credință de către marii boieri Craiovești în secolul al XV-lea
la poalele muntelui. Zidurile sale au purtat povara rivalităților domnești
fiind dărâmate cu furie până la temelie de Mihnea Vodă cel Rău. Însă sub aripa
protectoare a lui Neagoe Basarab ea a renăscut devenind un simbol al izbăvirii,
o mărturie că rădăcinele credinței sunt mai adânci decât orice distrugere. Adevăratul
har al Bistriței este legat de Moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, aduse
aici de banul Craiovescu.
Comoara cea mai sfântă și sursa celei
mai mari legende este trupul intreg al Sfântului Grigorie Decapolitul. Când
Banul Barbu Craiovescu a dorit să aducă moaștele de la Constantinopol, turcul,
lacom, a cerut aur cât greutatea Sfântului. Însă, la momentul solemn al cântarului,
s-a petrecut un miracol de neînțeles: o forță nevăzută a făcut ca trupul să se
ușureze iar balanța s-a echilibrat cu o sumă infimă de galbeni. Se spune că Sfântul
și-a ales singur lăcașul de veci, refuzând să fie vândut la prețul lumii. De
atunci, Moaștele sunt faimoase ca izvor de tămăduire și se roagă pentru a aduce
ploaia dătătoare de viață în vreme de secetă, făcând din Bistrița cel mai vechi
loc de pelerinaj al Olteniei.
Mânăstirea a fost, altarde rugăciune
și un far al culturii. Sub egumenul Macarie, în Bistrița a funcționat, în 1508,
prima tiparniță din Țara Românească, dăruind poporului, Liturghierul slavon.
Astfel, Bistrița nu doar că a înălțat rugăciuni, dar a și răspândit lumina
scrisului și a cărții pe întreg pământul românesc.
In inima muntelui, chiar sub
privirile vigilente ale mânăstirii, se deschide Peștera Sfântului Grigorie. Ea
nu este o simplă grotă, ci un altar unde omul pătrunde pentru a întâlni tăcerea
absolută.
Mânăstirea Arnota, ctitoria
ilustrului Matei Basarab (1633-1634), nu este o simplă biserică, ci un gest
solemn de memorie, ridicat pe o culme înaltă ruptă de lume. Povestea înălțării
sale este o lecție de onoare și de loialitate. Înainte de a urca pe tron, Matei
Basarab se afla în primejdie de moarte, urmărit de dușmani. Scăparea i-a venit
de la un arnăut din garda sa, care i-a propus următorul gest de devotament:
pentru a îl salva, soldatul și-a convins Domnul să facă schimb de haine. Astfel
arnăutul a îmbrăcat veșmintele domnești, atrăgând asupra sa furia urmăritorilor
în timp ce Matei Basarab a reușit să fugă. Soldatul sacrificându-și astfel viața.
Mișcat profund de acest sacrificiu,
voievodul a jurat că va ridica pe acest loc de izbăvire o mânăstire. Numele de
Arnota este, astfel, o datorie împlinită în piatră, ecoul etern al curajului
care a schimbat soarta unui neam. Matei Basarab a ales mânăstirea Arnota drept
loc de odihnă veșnică, preferând liniștea acestui munte, lăsând ca mormântul său
să fie păzit de zidurile pe care el însuși le-a înălțat.
Liniștea care veghează peste Mânăstirea Arnota nu este o tăcere goală; ea este plină de istorie, de rugăciuni vechi și de lecția perenă a rezistenței în fața timpului. De la piatra sfințită la sufletul neclintit, legătura dintre măreția unui loc și măreția unui om este vizibilă.
Sânziana
Costesti, un loc din povesti
Există pe harta lumii locuri care nu
se pot povesti, ci doar trăi. Costeștiul este unul dintre ele, un colț de rai
pe care Dumnezeu l-a pictat cu grijă, amestecând în culorile sale lumina,
muntele, izvorul și cântecul inimii.
Când răsare soarele peste munții
Căpățânii, pare că cerul își lasă
aripile peste păduri. Razele se așază cuminți pe acele brazilor, iar aerul
miroase a iarbă verde, a flori de munte și a curățenie. Râurile Costești și
Bistrița chicotesc ca niște copilași.
Mănăstiriile bătrâne dar
nemaipomenit de frumoase, își sprijină zidurile pe istorie. Acolo, parcă se simte umbra lui Dumnezeu. La
mânăstirile noastre de piatră rămâi fără grai, iar liniștea e atât de adâncă,
încât ai impresia că și timpul se oprește o clipă să se roage.
Dar Costeștiul nu înseamnă doar
mănăstiri și munți. Înseamnă și oameni, oameni blânzi, harnici, cu sufletul
luminat de dragoste. Aici, în sat, bătrânii încă mai stau pe prispă și
povestesc, iar copiii aleargă desculți prin iarbă, râzând cu toată inima.
Casele au ferestre albastre și mușcate la geam, iar poarta din lemn e ca o
carte care se deschide spre o lume curată.
Toamna, pădurea se aprinde în culori
, roșu, arămiu, auriu, ca un tablou viu pictat de un pictor talentat, numit
Natura. Iarna, zăpada se așterne ușor peste sat, și totul devine alb și
liniștit, ca o poveste spusă în șoaptă. Iar primăvara, când pomii înfloresc și
râurile își umflă apele, simți că tot județul respiră odată cu tine.
Pentru mine, Costești nu e doar
locul unde m-am născut. E locul unde învăț să iubesc, să visez și să cred în
frumusețe. E un loc care te învață că adevărata bogăție nu stă în aur sau
argint, ci în cântecul rândunelelor, în clipocitul apei, în zâmbetul oamenilor
dragi și în pacea care ți se așază în suflet când privești cerul senin de
deasupra munților.
Costești este o poezie scrisă cu
cerneală de lumină și cu parfum de floare de crin. E o poveste care nu se
termină niciodată, pentru că în fiecare zi descopăr în ea altceva frumos: o
rază, o adiere, o taină.
Și poate, cine știe, atunci când Dumnezeu a împărțit frumusețea lumii, peste Costești a scăpat din greșeală un strop în plus.
Floare de munte
Comuna
Costești, o fărâmă de rai la poalele munților
În
inima județului Vâlcea, acolo unde dealurile verzi se împletesc cu cerul senin,
se află comuna Costești, o localitate dragă sufletului meu, un colț de rai
ascuns, un loc unde timpul pare să încetinească și unde sufletul se umple de
liniște și bucurie. Aici, în această vatră străveche, istoria și legenda se
împletesc, creând o atmosferă magică, unică.
Comuna Costești, cu satele sale
pitorești, Pietreni, Bistrița, Văratici, Pietreni și Costești, este o
destinație de vis pentru cei care caută să evadeze din agitația urbană și să se
conecteze cu natura. Așezată la poalele munților Căpățânii, comuna este o zonă
turistică înfloritoare, un loc unde aerul curat și peisajele spectaculoase te
îmbie la relaxare și aventură. De-a lungul timpului, Costeștiul a fost martor
al unor evenimente importante, iar
poveștile trecutului încă mai pot fi auzite în șoaptele vântului și în cântecul
izvoarelor.
Cu mult timp în urmă, spune legenda,
trăiau oameni harnici și gospodari care și-au construit viețile în armonie cu
natura. Costești a fost întotdeauna un loc al ospitalității unde vizitatorii
erau întâmpinați cu brațele deschise și cu bucate alese. Aici, tradițiile se
păstrează cu sfințenie iar obiceiurile străvechi sunt transmise din generație în
generașie. Fiecare sat are farmecul său unic, cu case vechi, grădini înflorite
și oameni calzi care te fac să te simți ca acasă.
Astăzi comuna Costești este un loc
viu, în continuă dezvoltare dar care își păstrează cu mândrie identitatea și
valorile. Aici tradiția și modernitatea se îmbină armonios oferind
vizitatorilor o experiență de neuitat. Dacă vrei să te relaxezi, să te
conectezi cu natura și să descoperi un loc plin de farmec, Costești este
destinația perfectă.
Vino să te bucuri de frumusețea acestui colț de rai!
Seraphina
Bistrița, satul meu
În inima județului Vâlcea, acolo
unde munții îmbrățișează cerul, se ascunde satul Bistrița, o bijuterie a
comunei Costești. Este un loc al amintirilor, un tărâm unde timpul pare să încetinească
lăsând loc sufletului să se bucure de frumusețe.
Satul Bistrița se întinde ca o pânză
pictată de natură. Râul, ca o panglică argintie, șerpuiește din inima muntelui,
purtând cu sine secretele și farmecul locului. Țărîna îmbogățită de secole, respiră
viață iar mirosul de fân cosit și flori sălbatice te îmbie la relaxare. Casele
cu obloane vopsite în culori vii par a zâmbi sub soare, iar grădinile pline de
flori și legume, sunt o mărturie a hărniciei oamenilor.
Platoul Stog, o terasă naturală, este
locul unde tradițiile prind viață. Aici în fiecare an se adună oameni de toate
vârstele pentru a sărbători, a dansa și a cânta. Mâncarea pregătită cu dragoste
încântă simțurile, iar poveștile spuse la focul de vatră le poartă în trecut.
Mânăstirea Arnota, veghetoare peste
sat, este un loc de liniștire și rugăciune. Coborând pe drumul șerpuitor și plin de viață, ajungem la
mânăstirea Bistrița, așezată mai jos, unde se află și moaștele sfântului
Grigorie Decapolitul, care își așteaptă credincioșii.
Sfântul Grigorie a fost un om cu o
credință puternică, un om care a trăit pentru a-i ajuta pe ceilalți.
Cum intri în mânăstire, pereții
colorați, pictați cu scene religioase îți atrag atenția. Icoanele și racla
argintie a sfântului Grigorie strălucesc, chemându-te să te apropii.
Aici în Bistrița am crescut și am
învățat să prețuiesc viața. Acest loc este un dar, un loc unde sufletul meu
este acasă. Fiecare piatră, fiecare copac, fiecare om are o poveste de spus.
Bistrița este locul meu, locul unde
inima mea se regăsește.
Seraphina
Secțiunea - Poezie
Vâlcea, tărâm de vis
În Vâlcea, țară de
poveste
Unde munții-nalță
creste
Orașul Vâlcea,
inima-i mereu deschisă
Cu oameni buni și
viață-nfloritoare veșnică.
Horezu, orașul
olăritului vestit,
Cu culori vii, un
farmec nesfârșit,
Ceramica-i un vis,
un dar ales,
Și sufletul se
bucură nespus.
Bistrița, satul cu
izvoare limpezi,
Unde-am crescut,
copilăriei mele-i ești martor,
Amintiri dragi, în
suflet le port,
Un loc de suflet,
un vis de aur.
Drăgășani, cu vii
bogate,
Legenda pădurii,
povești ne-ncetate
Vinuri alese, gust
divin
Un paradis, un
farmec deplin.
Brezoi, cu munți
falnici
Aventuri și
peisaje fantastice
O
natură-nfloritoare, mereu,
Un loc de vis, un
paradis viu.
Călimănești, cu
ape termale,
Un loc de
vindecare, un vis curat
Relaxare și voie bună,
Un loc de suflet,
pe veci să-l adun.
Govora, un loc
renumit
Un loc de odihnă,
suflet liniștit
Sănătate și
bunăstare
Un loc de vis,
mereu, sub soare.
Tomșani,
Bogdănești, Oteșani
Sate dragi cu
oameni buni
Tradiții vechi,
obiceiuri sfinte,
Vâlcea mea, mereu
înainte!
Vâlcea mea, locul
meu de-acasă
Unde inima-mi găsește
oază
Te iubesc nespus,
cu drag mereu
Și-ți cânt de dor,
cu inima mea, eu.
Seraphina
Prieten
doar cu numele
Unii prieteni vin
cu vorbe dulci,
Dar pleacă primii
când ți-e greu,
Zâmbesc frumos,
dar în adânc se vede
Că tot ce spun e
fals și rău.
Nu oricine e
alături de tine la greu,
Și nu oricine
zice, „știu, te înțeleg”,
Așa că-nvață: nu
da încrederea oricui,
Că nu toți merită
– și viața singură te-alege,
Nu spune, „prieten”, orișicui!
Magda3M
Secțiunea - Democrație
Democrația în Costești
Când privesc
comuna Costești din județul Vâlcea, o văd ca pe o hartă mică, dar densă, a unui
univers democratic în miniatură. Aici, între munți care par martori tăcuți ai
timpului și ulițe care poartă urmele pașilor generațiilor trecute, democrația
nu este doar un principiu abstract, ci o realitate trăită, respirată și
modelată de oameni obișnuiți. În Costești, ideile nu sunt pierdute în mulțimi
imense; ele se adună, se ating, se ciocnesc și cresc, asemenea izvoarelor care
se unesc într-un râu.
Aleșii noștri joacă un rol esențial în
acest ecosistem al comunității. Ei sunt punți între nevoile oamenilor și
soluțiile posibile, între tradiție și schimbare, între planurile de azi și
visurile de mâine. Uneori cred că responsabilitatea lor seamănă cu aceea a unui
arhitect: trebuie să vadă nu doar ceea ce este, ci și ceea ce ar putea fi, dacă
fiecare locuitor ar contribui cu un gând bun și o acțiune sinceră.
În ședințele publice, unde fiecare voce
contează, am observat ceva uimitor: democrația nu are vârstă. Chiar și un elev,
ca mine, poate formula o idee care să stârnească discuții serioase. Poate
pentru că, în Costești, oamenii înțeleg că progresul începe cu ascultarea. Când
primarul sau consilierii iau o hotărâre, aceasta nu este doar rezultatul unor
proceduri, ci al unei colaborări reale. Fiecare întrebare , despre drumuri,
parcuri, tradiții, educație , devine un fir într-o țesătură mai mare, numită
„binele comun”.
Sigur, democrația nu strălucește mereu
fără umbre. Există momente în care soluțiile nu apar imediat, sau proiectele
cer mai mult timp decât ne-am dori. Dar tocmai aceste mici sincope sunt dovada
că democrația este vie: un proces, nu un rezultat bătut în cuie. Ea cere
răbdare, participare și o doză de înțelepciune pe care, uneori, chiar și
adulții uită să o folosească.
Ceea ce mă impresionează cel mai mult
este faptul că în comuna noastră, deciziile nu sunt luate de figuri
îndepărtate, ci de oameni pe care îi vedem la magazin, la biserică, pe poteci
sau în fața primăriei. Asta dă democrației o frumusețe aparte: ea nu este rece,
nu este anonimă, ci poartă chipurile tuturor celor care trăiesc aici.
În final, pot spune că democrația din Costești nu e doar un sistem, ci o lecție continuă despre responsabilitate, dialog și speranță. Este dovada că și o comunitate mică poate avea un suflet mare, iar acest suflet bate prin aleșii noștri, prin bunicii de la poartă, prin profesorii din școală și chiar prin copiii care visează să schimbe lumea, începând cu locul în care s-au născut.
Floare de Munte
DEMOCRAȚIE
Etimologia cuvântului democrație provine din limba greacă veche și este format prin alăturarea a doua elemente distincte: demos, care înseamnă popor și cratos care înseamnă putere, autoritate sau guvernare.
Democrația este un sistem de guvernare în care puterea suprema rezidă în popor care o exercită fie direct, fie prin reprezentanți alesi în mod liber și periodic, în baza principiului majoritatii, dar cu respectarea drepturilor minorităților și a statului de drept.
Percepția publică a politicienilor și a aleșilor noștri este adesea marcata de neîncredere și dezamăgire. Ideal, un om politic ar trebui să fie un vizionar dedicat serviciului public, capabil sa echilibreze interesele diverse ale societatii. Însă, realitatea ne arată, frecvent o clasa politică percepută ca fiind mai degraba preocupată de menținerea propriei puteri, doar de orgolii personale și de jocuri de culise.
Politica se transformă dintr-un domeniu al strategiei și dezbaterii în unul al marketingului electoral și al atacului constant. Când promisiunile nu sunt onorate, când transparența este înlocuită de opacitate, iar legile par a fi croite pentru a servi interese de grup, cetățeanul de rând își pierde orientarea.
Adevarata democrație nu se consumă într-o singură zi, la urne. Ea este un exercițiu zilnic care presupune: responsabilitatea din partea aleșilor, luarea deciziilor bazate pe date și fapte, asumarea răspunderii pentru greșeli, implicare din partea cetățenilor și acceptarea diversității de idei.
Cel mai mare test al unei democrații este egalitatea în fața legii, însă adeseori ne lovim de practici care distorsionează complet acest principiu. Un mecanism semnalat ca fiind o fragilitate sistemică este cel al prescrierii forțate a dosarelor mari. Prin mutarea, promovarea sau detasarea repetată a judecătorilor unui complet, chiar în fazele finale ale unui proces, se impune reluarea administrării probelor și audierilor. Aceasta întârziere artificială extinde nejustificat durata cazului, permițând, în cele din urmă, ca dosarul să ajungă la prescriptia răspunderii penale, în consecință persoanele acuzate obțin scutirea de pedeapsă, ceea ce determină distrugerea întregului complet democratic.
În concluzie, România este reprezentată de o democrație fragilă, pe alocuri viciată, dar care încă ne aparține. Viitorul ei nu depinde doar de bunul simț al celor puțini aflați la putere, ci și de vigilența, implicarea și cererea de verticalitate din partea celor mulți care sunt guvernați.
Secțiunea - Desen/Pictură
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu