Pe data de 01 Decembrie, de Ziua Națională a României a avut loc într-un cadru festiv, premierea câștigătorilor fazei locale a Concursului județean de creație ,,Vâlcea, colț de rai”.
Secțiunea Proză scurtă/ Eseu
Premiul I
Aventura surorilor
A fost odată un tărâm unde oamenii și zânele se înțelegeau foarte bine. Într-o dimineață de primăvară, două fetițe s-au născut pe acel tărâm minunat. Pe una dintre ele o chema Ana iar pe cealaltă o chema Anastasia. Ana avea ochii albaștri ca marea și părul blond ca aurul, iar Anastasia avea ochii verzi ca smaraldul și părul roșcat ca sângele. Anastasia era foarte prietenoasă, își făcea repede prieteni și lumea o admira, iar Ana era mai retrasă și lumea nu comunica cu ea foarte mult. Când au împlinit paisprezece ani, o vrăjitoare rea și malefică pe nume Zara, a răpit-o pe Ana.Vrăjitoarea a dus-o într-un castel îndepărtat peste mări și țări. Anastasia a căutat în multe cărți sfaturi cum să o ajute pe sora sa, dar fără nici un rezultat. Atunci, a apărut zâna cea bună care a sfătuit-o să ceară ajutorul zeilor. Ea a mers la zei dar aceștia nu au fost de acord să o ajute, doar unul dintre ei pe nume Zeus a acceptat provocarea de a o găsi pe sora ei. Şi a început căutarea. Drumul era foarte periculos. Anastasia nu se gândea la pericolele la care se expunea, ci doar îşi dorea să o salveze pe sora sa de vrăjitoarea Zara. Din nefericire un zeu a lovit-o pe Anastasia. Când Zeus a observat că biata fată zăcea la pământ. Cu puterile lui miraculoase, Zeus, zeul cel bun, l-a pedepsit pe zeul cel rău și a salvat-o pe Anastasia. A trecut o lună și Anastasia a pornit pe drumul plin de primejdii care ducea la castelul unde locuia sora ei. Ea a trecut printr-o pădure întunecată și nu-și imagina la ce pericole se expune. În această călătorie Anastasia s-a întâlnit cu o vrăjitoare malefică care făcea echipă cu cealaltă vrăjitoare, pe nume Zara. Speriată, fata a încercat să fugă din calea ei dar vrăjitoarea fiind expertă în a face fapte rele, profitând de neatenția fetei a reușit să o prindă și să o vrăjească. Printr-o magie, nu știu de unde, pe acea cărare a apărut Zeus deghizat într-un bătrân prietenos care a găsit-o pe fată, a îngrijit-o și a condus-o pe drumul cel bun pentru a ajunge la sora ei. Dar ce să vezi, peripețiile nu s-au terminat. Bătrânul s-a întâlnit cu un balaur care avea puteri primite de la vrăjitoarea Zara dar care în ciuda aparențelor nu era chiar așa de fioros precum îl arăta chipul și i-a ajutat să ajungă mai repede la Ana. Deși drumul era presărat cu spini otrăvitori, balaurul care avea şapte capete i-a luat pe Anastasia și pe Zeus pe aripile lui fermecate pentru a ajunge mai repede la palat. Reîntâlnirea dintre cele două surori a fost magică. S-au îmbrățișat, și-au povestit întâmplările prin care au trecut și au făcut un jurământ prin care și-au propus să nu se despartă niciodată. Între timp a apărut și vrăjitoarea Zara, care prin puterile ei s-a transformat în bunica lor și au trăit fericite până la adânci bătrâneți.
Cod D.A.2025
Premiul I
Livada bunicilor
Într-o dimineață senină de vară, când soarele se făcea văzut printre ramurile bătrânilor meri, m-am trezit cu inima plină de emoție. La șapte ani, fiecare zi părea o mică aventură, iar acea dimineață avea să rămână în mintea mea ca o amintire de neuitat. Bunicul mă aștepta în fața porții cu zâmbetul său cald și coșul pregătit pentru cules."Hai, măi, ne așteptă livada!" mi-a spus. Atunci am simțit cum picioarele mele mici, aproape zburau până la livadă. Pentru a ajunge la livadă, trebuia să parcurgem un drum prin sat. Drumul era destul de liniștit: câteva găini alergau pe pietrișul rece, iar câțiva copii se jucau pe uliță. Văzându-i am vrut să mă alătur jocului, dar pofta de mere era mai intensă decât orice tentație. Livada era un tărâm magic pentru mine . Fiecare copac avea o poveste:unul era locul unde bunicul mă învăța să culeg cele mai mari și coapte fructe,altul făcea umbre răcoroase unde ne ascundeam atunci când soarele lovea nemilos pământul. Eu și bunicul mergeam la fiecare pom, culegând cele mai arătoase fructe, râzând de fiecare dată când un măr ne cădea accidental în cap. Peste câteva minute, bunica a venit cu o sacoșă mare de pâine proaspătă și o sticlă de lapte proaspăt muls. Ne-am așezat sub un măr mare și am mâncat în liniște, auzind doar ciripitul păsărilor și foșnetul melodios al frunzelor. Atunci simțeam cum fericirea mea se amestecă cu un sentiment ciudat, pe care nu știam să îl recunosc, era un dor mic de aceste clipe, știind că nu vor mai dura mult și nu se vor mai întoarce niciodată. După masă bunicul mi-a arătat o mică broscuță de râu care tocmai ieșise din apă, iar eu o urmăream cum alunecă pe pietre înapoi în râu. Când a venit ora să mergem acasă, m-am uitat încă odată la livadă. Simțeam un sentiment de fericire, tristețe și nostalgie în același timp. Am înțeles mai târziu că nostalgia nu vine doar din amintiri pierdute, ci și din bucuria venită din momente petrecute cu cei dragi. Acea zi petrecută cu bunicii în livadă a rămas în inima mea ca un colț de rai. Chiar și acum când îmi amintesc de momentele frumoase petrecute alături de bunici, îmi trezesc un mic zâmbet în colțul gurii.
Cod V.V.M.2025
Premiul I
„Drumul către mine însumi”
Îmi aduc aminte cu nostalgie, vremurile în care întrebarea ”Cine sunt cu adevărat?” mă bântuia oriunde mergeam. Problema adevărată nu era întrebarea în sine, ci, mai de grabă, răspunsul la aceasta. Fiind un copil timid, pot spune că de multe ori m-am simțit mai mult sau mai puțin marginalizat de cei din jurul meu, deși, dacă stau să mă gândesc, nici eu nu mă străduiam în a interacționa și în a înțelege persoanele din jur. Mereu am crezut că lumea este un loc rece, în care fiecare are propriile interese. În acel moment, nu-mi dădeam seama cât de mult pot face față, de aceea mentalitatea mea era, pe măsură ce trecea timpul, din ce în ce mai distantă, ceea ce mă făcea o persoană nu tocmai plăcută celorlalți. Din fericire, nu toți mă considerau așa, deoarece am avut un grup mic de prieteni care mă făcea să mă simt eu însumi, fiecare zi cu ei era o nouă etapă în descoperirea mea ca persoană. Dar, într-un final, cu toții am luat-o pe drumuri separate. La începutul liceului a trebuit să ne mutăm în centrul orașului, după ce am vândut casa în care am copilărit. În momentul acela, cel mai mare regret al meu a fost faptul că nu am prețuit tot ceea ce aveam. Casa aceea era singurul loc unde mă simțeam cu adevărat eu însumi. Satul acela era totul pentru mine. Nu o să uit niciodată diminețile reci de toamnă în care eu și prietenii mei mergeam la școală. Acum totul este doar o pată a trecutului... Mutarea la oraș nu a reprezentat doar schimbarea casei pentru mine, ci mai de grabă, o lume nouă, unde nu cunoșteam terenul, unde toată lumea avea o privire rece ce îți dădea fiori pe spate. Cel mai greu capitol din perioada în care ne-am mutat la oraș, a fost desigur noua școală. O clădire de două ori mai mare ca vechea mea școală, era plină ochi de copii care mai de care. Prima săptămână a fost groaznică, simțeam că toată lumea se holbează la mine, aveam o stare de nervozitate ridicată, îmi petreceam toate pauzele afară, citind o carte de dezvoltare personală care din păcate nu prea mă ajuta în a îmi face prieteni. Dintr-o dată simt o mână caldă pe umăr. Era un băiat înalt ce avea o privire care mă intimida. Părea că vrea ceva de la mine. Acesta mă invita să petrec pauza alături de prietenii săi. Auzind asta, am fost puțin sceptic, dar dorința mea de a mă integra într-un grup era mult mai puternică. Aceasta a fost prima mea interacțiune cu copii de vârsta mea de când am venit la noua școală, și cea mai bună parte este că de data asta chiar reușisem să port o conversație obișnuită. Pe măsură ce zilele treceau, am realizat că vechiul eu era aproape inexistent, starea mea anxioasă era din ce în ce mai slabă atunci când petreceam timpul cu aceste persoane. Era o zi liniștită de luni, mirosul de hârtie si de pastă de pix se simțea profund în clasă, toată lume se pregătea pentru prima oră cu doamna profesoară de română, o fire blândă care nu lăsa nicio problemă nerezolvată, o fire aparte care rezolva totul cu calm. Ea a fost singurul profesor în care aveam încredere din toată școala aceea, deoarece a fost acolo când nu știam pe nimeni și m-a ghidat pe drumul cel bun. În această dimineață, doamna profesoară era prea încântată pentru o zi plictisitoare de luni, avea zâmbetul până la urechi, nu sunt sigur de ce, dar zâmbetul acela îmi dădea fiori pe șira spinării. Dânsa ne-a explicat despre un concurs de dezvoltare personală a cărui scop este cunoașterea elevilor ce abia s-au transferat, alături de școala noastră mai participau alte șase școli și evenimentul avea loc abia vineri. Sincer să fiu, mi s-a părut ceva absurd și nu doream să particip, chiar dacă îmi mai atenuasem frica de alte persoane, dar la insistențele noilor mei prieteni m-am înscris, cu condiția ca ei să fie prezenți în ziua respectivă. După școală am mers direct acasă. Eram foarte obosit, picioarele mele mai aveau puțin și cedau, deoarece am avut sport la ultima oră. După ce mi-am făcut toate temele mi-am adus aminte de cea mai neplăcută experiență din viața mea. Mi-am adus aminte de un moment jenant din gimnaziu, în care a trebuit să joc într-o piesă de teatru a școlii, unde din păcate am avut parte de cel mai mare blocaj al vieții mele. Această întâmplare a avut un mare impact asupra dezvoltării mele pe plan social, făcându-mă să mă închid în mine. Toată ziua am stat și m-am gândit cum aș putea să experimentez din nou acest blocaj. De atunci am început să-mi schimb comportamentul, nu mai era social și vesel cum obijnuiam să fiu cu prietenii mei. Așa m-am comportat toată săptămâna, îi evitam cât puteam de mult și dădeam vina pe ei pentru simplul fapt că m-au băgat în asta. Pe chipul prietenilor mei puteai citi îngrijorarea pe care mi-o purtau, toți încercau să vadă ce am, dar era în zadar. Purtam atâta ură și teamă pentru un lucru care cel mai probabil nici nu avea să se întâmple. Era vineri. Deși eram în luna noiembrie, soarele radia o căldură puternică, holurile școlii erau mai pline ca de obicei, atmosfera din sala unde concursul avea loc era una tensionată. Eram reprezentantul liceului, eram alb ca varul, tremuram mai rău ca niciodată, îmi vedeam prietenii acolo, dar gândul meu era în altă parte, mă tot gândeam la cum mă voi face iar de râs în fața unui colectiv întreg. După cinci minute toată lumea era deja în sală. Într-o secundă, toată zarva aceea se transformase într-o liniște profundă, îmi puteam auzi inima bătând cu disperare. Tot liceul se baza pe mine. Ca și reprezentant trebuia să vorbești despre trecutul și școala ta, dar cel mai important despre tine și despre calitățile tale, iar apoi să le compari cu noua ta viață. La prima vedere pare foarte ușor, dar în moment în care te vezi într-o sală mare cu aproape două sute de oameni și mai ești și filmat pentru site-ul școlii, toată încrederea pe care o ai se duce pe apa sâmbetei. Îi vedeam pe ceilalți reprezentanți povestind despre ei și am realizat că sunt foarte diferit, și nu-mi dădeam seama dacă este bine sau rău. În timp ce le auzeam poveștile, în mintea mea se forma un nor negru de sentimente negative care mă loveau precum niște tunete și-mi spuneau că o să eșuez. Am simțit regretul precum o palmă, regretam faptul că am evitat singurii mei prieteni, care îmi doreau binele. După tot ce le-am făcut ei tot au venit să mă susțină, ceea ce spune multe despre ei. Vrând, nevrând, venise și rândul meu. Urcând pe scenă îmi simțeam picioarele ca niște greutăți ce mă țineau în loc, toată aura corpului meu se prelingea încet către extremități, făcându-mă să simt că plutesc în aer. Din palme și din frunte îmi curgea sudoarea, precum un pârâu pe munte, mă simțeam aruncat într-o mare de gânduri negre unde eșecul , regretul și frica erau precum mareea, ele mă trăgeau din ce în ce mai adânc în mare, loc unde mă lăsam pradă tristeții. Aproape scufundat în propria mare de gânduri, am auzit un strigăt de speranță de la persoanele de la care mă așteptam cel mai puțin, prietenii mei. În momentul acela am simțit cum aceștia îmi aruncă un colac de salvare al speranței care mă trage înapoi pe pământul în care ne-am întâlnit prima oară. Cu această urmă de speranță am reușit să înot direct prin eșec, să plonjez prin regret și să-mi înving frica. Într-un final, ajungând să-mi pot spune povestea publicului copios care mă asculta cu poftă, devorând fiecare cuvânt pe care îl scoteam pe gură de parcă erau plăcintele bunicii care venise să mă vadă. Fiecare cuvânt pe care îl scoteam mă făcea și mai puternic împotriva fricilor mele, începusem să vorbesc mecanic, fiecare frază făcându-mi imaginația să zboare din ce în ce mai sus. La finalul concursului am aflat că fiecare prezentare a fost premiată, un lucru pe care l-au omis de la început. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că eu am reușit să iau premiul întâi, făcându-mă fericit din cale afară. În ziua aceea am sărbătorit cu prietenii la mine acasă, loc unde le-am povestit adevăratul motiv pentru care i-am evitat, deși nu mă așteptam. M-au înțeles, și pe măsură ce discutam am aflat că toți aveam câte ceva pe suflet. Așadar, am discutat cu fiecare și pot spune că i-am ajutat. În acel moment am făcut tot ce eu doream să fie făcut pentru mine, să fiu înțeles. Cu timpul, am înțeles că toată lumea are problemele sale, indiferent de cum se comportă și am realizat că nu trebuie să judecăm fără să știm cu adevărat situația. Revenind la întrebarea pe care am pus-o mai devreme „Cine sunt eu cu adevărat?”, țin să menționez că am găsit un răspuns pe măsură. Sunt o persoană care cu timpul a învățat să asculte și să prețuiască pe toată lumea, o persoană care dorește să se perfecționeze și să încerce lucruri noi și nu în ultimul rând, sunt o persoană care a reușit să-și învingă fricile, ba chiar să-i ajute și pe ceilalți să o facă, ceea ce denotă faptul că nu mai sunt eu cel vechi și că m-am schimbat. Sunt o versiune nouă care încă greșește, dar nu se mai lasă înecat de marea eșecului, regretului și fricii, ci mai mult a învățat să înoate în ea. Astăzi am realizat că mi-am găsit drumul către mine însumi, drumul către lumină.
Cod D.Ț 2025
Premiul II
Prietenia
Prietenia este ca o punte luminoasă între oameni, o legatură profundă, afectivă și de cooperare, care se naște dintr-un sentiment de simpatie, respect și prețuire față de cealaltă persoană. Fără aceste sentimente, prietenia nu poate exista și nu poate funcționa, fiind ca o floare uitată, care nu poate înflori. În afară de familie, prietenul este una dintre persoanele cele mai importante din viața mea, pentru care aș fi dispus oricând să-i fiu alături. Confirmarea acestor cuvinte este exprimată și în proverbul: ,, Prietenul la nevoie se cunoaște”, ceea ce arată că prietenul adevărat iți este alături atât în toate momentele grele, cât și cele frumoase. A avea un prieten înseamnă să poți să te destăinui în fața unei persoane care are mereu ușa inimii sale deschisă pentru tine. Un prieten adevărat este omul pe care te poți baza, omul care te încurajează spre fapte mărețe. Pietenia este o artă care se formează în timp între două persoane, o balanță echilibrată între a primi și a dărui. Așa s-a construit prietenia dintre mine și David. Ne cunoastem din prima zi de grădiniță, iar de atunci suntem de nedespărțit, ca două stele care strălucesc una lângă alta. Avem aceleași pasiuni, îi place să joace fotbal și este pasionat de jocurile pe calculator. Pe lângă sport, ne petrecem timpul împreună, construim obiecte din lego, ne imaginăm lumi noi, și facem diferite activități care ne aduc zâmbetul pe buze. David este întotdeauna sincer și corect. Este un băiat foarte inteligent, vesel și gata să mă ajute tot timpul. De multe ori învățăm împreună, ne împrumutăm cărțile preferate, împărțim gustările și dulciurile, ca doi frați buni. Pentru mine, prietenia cu David înseamnă bucurie, încredere și multe amintiri frumoase petrecute împreună. Fiecare amintire petrecută cu el strălucește ca o mică stea în sufletul meu. Îmi doresc ca această prietenie să fie pentru toată viața.
Cod V. D.2025
Premiul III
Iarna ca un colț de rai
Iarna sosește ca un miracol care atinge lumea cu o liniște luminoasă. Din clipa în care primii fulgi încep să cadă, se simte cum peste tot se așază o pace deplină, ca un colț de rai. Zăpada coboară ușor, ca și cum cerul ar înveșmânta pământul într-o haină albă, iar lumea întreagă capătă o frumusețe de nedescris. Totul devine mai divin, mai calm, ca și cum timpul ar încetini lăsând natura să-și spună povestea în tăcere. Casele sunt acoperite cu un strat neted de omăt. Copacii încărcați cu pulbere de gheață, stau drepți și tăcuți, ca niște păzitori ai iernii. Fulgii își fac apariția peste tot fiind purtați de un vânt blând. Peisajul se transformă într-o imagine divină, aproape ireală. În acest decor alb, copiii aduc bucurie și veselie.Pentru ei, iarna este un joc nesfârșit, un colț de rai sau un tărâm unde fiecare fulg devine un motiv de veselie. Și totuși, printre toate jocurile lor se simte un freamăt tainic, adevăratul spirit al Crăciunului. Iarna nu este doar despre cadouri sau povești cu Moș Crăciun.Adevărata ei lumină vine din amintirea nașterii lui Iisus Hristos, un moment care a adus speranța lumii întregi.Zăpada albă, liniștea serilor, colindele care răsună blând în case, toate par să aducă ecoul acelui miracol, ca și cum fiecare fulg ar purta cu el un strop de binecuvântare. Când se lasă seara, cerul se umple de stele care strălucesc mai puternic pe fondul rece.Luna își întinde lumina peste zăpezi, iar lumea pare să respire altfel, cu mai multă pace.În astfel de clipe, înțelegi de ce iarna este numită ,,Un colț de rai”: pentru frumusețea ei pură, pentru liniștea ei blândă și pentru lumina sfântă pe care o păstrează în sine.
Cod P.D.2025
Premiul III
Vacanța de toamnă
Vacanța de toamnă a acestui an a fost una deosebită, plină de culoare, voie bună și aventuri. Împreună cu părinții mei și câțiva prieteni am plecat într-o excursie la munte, într-un mic sat aflat la poalele Munților Bucegi. Era o dimineață răcoroasă, iar soarele răsărea leneș printre norii albi, luminând frunzele galbene și arămii care se legănau în adierea vântului. Aerul curat și mirosul de brad ne-au înviorat imediat. După ce ne-am cazat într-o pensiune primitoare am pornit într-o drumeție pe o potecă îngustă ce urca ușor prin pădure. Pe jos, covorul de frunze uscate foșnea la fiecare pas, iar razele soarelui se jucau printre ramuri ca niște dâre aurii. Din când în când se auzea câte o pasăre ciripind. Era o liniște plăcută ca o muzică a naturii. După o oră de mers am ajuns la o poiană largă, de unde se vedeau crestele munților acoperite de un strat subțire de zăpadă, acolo unde am făcut un mic popas. Tata a aprins un foc mic, iar mama a scos din rucsac sandvișuri și ceai fierbinte. Am râs, am povestit și am făcut multe poze. Totul era perfect: cerul albastru, aerul rece, mirosul de fum și frunzele colorate care cădeau ca niște fulgi ruginii. După amiază ne-am întors la pensiune, obosiți dar fericiți. Seara am stat în jurul șemineului și am jucat cărți. Afară, ploaia bătea ușor în geam, iar vântul fluiera printre brazi. Mă simțeam ca într-o poveste de toamnă, plină de căldură și liniște. Acea zi de toamnă a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. M-a făcut să înțeleg cât de important este să petreci timp în natură, alături de oameni dragi. De fiecare dată când închid ochii, îmi amintesc de foșnetul frunzelor, de mirosul pădurii și de bucuria simplă de a fi împreună.
Cod M.R.2025
Mențiune
Iarna, tărâm de poveste
COD D.M.E.2025
Secțiunea Poezie
Premiul I
Curcubeu de toamnă
În toamnă, curcubeul se arată,
Cu frunze aurii și roșii în ogradă.
Pădurea se îmbracă în culori vibrante,
Iar vântul șoptește povești fermecate.
Sub razele calde, frunzele dansează,
Curcubeul de toamnă, ne îmbrățișează.
În paleta de culori, timpul se oprește,
Cu un zâmbet blând,toamna ne grăiește.
În straie de sărbătoare,
Se îmbracă mereu,
Cu roade pline de culoare,
Toamna e un curcubeu.
...............................................
Curcubeul de toamnă, în culori de foc,
E o clipă de vis,ca un dulce joc.
COD R.V.N.2025
Premiul I
Lumina care coboară
În noaptea albă, liniștea veghează,
Iar cerul își deschide tainic zarea,
Un fulg coboară,altul îl urmează,
Și-n mijlocul ninsorii stă chemarea.
Se-aude-n depărtare un colind,
Atât de blând încât topește iarna
Din fiecare vers se naște-un gând,
Iar peste lume se așterne harul iernii.
O stea străpunge norii fară teamă,
Și luminează drumul către iesle.
În leagăn simplu, fară tron și ramă,
S-a născut Pruncul ce mântuiește.
Iar peste oameni, viața prinde formă,
Căci harul Lui rămâne neclintit.
În iarnă, totul capătă o normă:
Să fii mai bun, mai cald, mai dăruit.
COD P.D.2025
Premiul I
Fecioara Maria
În cerul plin de străluciri,
Se-nalță rugi și mulțumiri,
Că Maica Sfântă ne iubește,
Și-n orice clipă ne ocrotește.
Din pruncie învățăm,
Pe Maica Sfântă s-o lăudăm,
Să-i aducem mulțumiri,
Pentru iubire și ocrotiri.
Pe brațul cald ea a purtat,
Un Prunc, un Mare Împărat,
La sânul ei L-a alăptat,
Și-n mângâiere L-a-nfășat.
Cu ochii mari, ca două stele,
Alungă gândurile rele,
Ne dă speranță, pace, putere,
Și ne luminează către stele.
Și-n ceasul greu de încercare,
Ea ne ridică spre salvare,
Ne umple sufletul de soare,
Și ne îndrumă spre cărare.
Când peste noapte frica pică,
Ea ne veghează și ne ridică,
Cu mâna blândă ne alină,
Și-n suflete pune lumină.
Cu mâna ei ne poartă pașii,
Spre lumina unde-s îngerașii,
Și ne îndeamnă zi de zi,
Pe Domnul Sfânt a-L prețui.
Acum din cer ne ocrotește,
Cu dragoste ne însoțește,
Pe calea dreaptă ne călăuzește,
Și-n rugăciune ea strălucește.
Cod P.A.Ș.25
Premiul II
Colindătorii și Pruncul Sfânt
E noapte peste sat și cerul plin de stele
Trimite-n lume raze blânde și rebele.
Prin geamuri pâlpâie, lumini, încet,
Și-n pragul fiecărei case se așteaptă colindători.
Îi aud cum bat la poartă, cu glasuri tremurânde,
Și-n inimă se naște o pace minunată.
Copiii-n straie albe, cu steaua lor strălucitoare,
Vestesc că s-a născut Iisus, în ieslele de paie.
Pe ulițe răsună colinde de credință,
Și-n fiecare suflet coboară biruință.
Se simte-n aer sfântul har, din cerul luminat,
Că Domnul s-a născut umil, în grajdul înfrigurat.
Am ieșit în prag, zâmbind, cu ochii în lacrimi moi,
Simțind că noaptea asta ne apropie mereu,
Căci, Doamne, printre fulgi și vântul legănat,
Mi-am amintit de tine și tot ce mi-ai iertat.
Colindătorii trec și lasă-n urma lor iubire,
Cuvinte dulci ca mierea, și sufletul de jertfire,
Ei poartă-n glas speranța ce vine din Bethleem,
Și-n fiecare gând se simte iubirea.
Cod M.D.A.25
Premiul II
Toamna
Vara iară s-a sfârșit,
Toamna din nou a venit.
Florile de toamnă au înflorit,
Iar frunzele s-au îngălbenit.
Frunzele zboară în vânt
Și se unduiesc ușor spre pământ.
Păsările se pregătesc,
Spre țările calde pornesc.
Toamna este o poveste...
Ce ne aduce bogăție
Are fructe coapte, aromate,
Și tot felul de legume
De nu le mai ști pe nume.
Coșulețul îl pregătesc
După provizii eu pornesc.
Cu glas voios și pas ușor
Mă unduiesc spre acel decor.
Câmpia verde acum e tristă
Norii vin ușor, ușor.
Plouă blând, încetișor,
Toamnă ești visul din poveste!
COD D.A.2025
Premiul II
Toamna în sat
Coboară toamna peste sat,
Cu vânt ușor și cer curat.
Pe drumuri frunze ruginii,
Se joacă-n vânt ca niște fii.
Copacii poartă straie noi
În roșu, galben și apoi,
Când norii vin ușor pe cer,
Se-aude vântul ca un ger.
Se duc spre cer rândunele,
Cu aripi fine, subțirele,
Iar timpul curge domol, lin,
Ca un parfum de struguri plin.
Și toamna lasă peste sat
Un dor frumos, nemăsurat.
Cod P.I.D.25
Premiul III
Primăvara, un nou început
De sub pătura de nea
Stă pitit un ghiocel.
Vrea să iasă dar nu poate
Căci este timid de fel.
O zambilă îndrăzneață
Iese din pământ cu viață
Și îndeamnă ghiocelul
Primăvara să vestească.
Păsările ciripesc,
Floricele înfloresc.
Natura iar prinde viață
Pimăvara o răsfață
Cu zâmbete de copii
Și cu culori mii și mii.
Din adâncul inimii.
Cod C.L.A 25
Premiul III
Steaua care a coborât
O stea din cer s-a întrebat:
De ce tot strălucesc departe?
Aș vrea să simt și eu păcat,
Și inimi care s-au iertat.
A coborât spre lumea noastră,
Pe-un fir de vânt, mister,
Și-a învățat că viața-i aspră,
Dar plină-n taină de puteri.
Când s-a reîntors la stele,
Nu mai era la fel ca ele,
Stălucea cu o căldură și un dor sfârșit,
Cuprinsă parcă de farmecul de pe pământ.
Cod P.C.E. 2025
Mențiune
Toamnă blândă
Frunzele cad lin pe drum,
Vântul suflă rece acum
Soarele, cu raze pale,
Mângîie livezi domoale.
Mere roșii strălucesc,
Sub copaci, copiii cresc,
Strugurii se coc în vie,
Toamna ne aduce bucurie.
Pe câmpie-i aur mult,
Zilele încet se scurg,
Norii plâng ușor, apar în cale,
Vine toamna, în frumoasele-i zale.
Cod D.M.25
Mențiune
Actriță
Eu vreau să devin actriță
Să joc în filme de fiță.
Să devin actriță mare,
Să joc și să cânt de sărbătoare.
Să apar la televizor,
Când îmi vine timpul pe vizor,
Zi de zi lucrez cu spor...
Pentru al meu viitor.
Acum sunt în clasa a patra
O să învăț cum este cu arta...
Să devin mare actriță
Să nu mai fiu o fetiță.
Cod E2015
Secțiunea desen/pictură
Premiul I
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu