Secțiunea Proză/Eseu
Cântecul
inimii frânte
Anul 1890. Satul Băntești din comuna Mădulari era atunci un loc pierdut între dealuri şi păduri, unde oamenii trăiau simplu, muncind pământul şi ridicând biserica și clopotnița drept martore ale credinței lor. În acest sat s-au născut două suflete care aveau să scrie o poveste nemuritoare: Gena și Mitrigel.
Ea, o fată de țărani sărmani, cu ochi limpezi și mâini arse de soare, dar cu o inimă blândă și curată. El, fiul unui gospodar înstărit, cu minte ageră și suflet de artist, căci știa să cânte la vioară cum puțini mai știau. Fericirea lor avea însă un pret. Gena, slăbită de boala iernii, a rămas toată viața firavă, având uneori suflul greu șí pașii obosiți. Dar în fiecare dimineață, Mitrigel îi cânta la vioară lângă fereastra mică a casei lor, iar ea zâmbea cu lacrimi în ochi.
Se întâlneau adesea pe drumul ce lega satul de pădure. Gena venea cu coșul de lemne pe spate, iar Mitrigel cobora cu vioara într-o desagă, căutând liniştea printre copaci. Privirile lor se aprindeau ca două făclii, iar dragostea s-a născut simplu, fără vorbe mari, ca o floare care crește fără să fie semănată
Însă satul nu era orb. Oamenii șopteau: ,, Cum să fie feciorul lui Călin boiernașul cu fata sărmană a Nelei?" Și tatăl lui Mitrigel, mândru și dur, îi pregătea deja o logodnă cu fiica unui negustor din Drăgășani, pentru a ridica averea familiei.
Astfel,
iubirea lor curată a început să fie umbrită de interes și suspans. Mitrigel se
zbătea între glasul inimii și glasul datoriei, închisă, prinsă-n altă poveste.
Într-o seară de toamnă, sub clopotul
bisericii din Băntești, Mitrigel i-a spus Genei cu ochii plini de lacrimi:
- Gena, dacă te aleg pe tine, pierd tot ce au clădit ai mei. Dacă te pierd pe tine, nu mai am pentru ce să trăiesc.
Gena și-a strâns mâinile crăpate la
piept și i-a răspuns:
- Mitrigel, dragostea noastră e ca vioara ta: chiar dacă i se rupe o coardă, ea tot mai cântă... Nu mă uita, chiar dacă lumea ne desparte.
În acea iarnă, Gena a dispărut. Plecase din sat, dorind să nu fie piedică între el și datoria lui. A lăsat doar un biletel, scris stângaci: ,,Te iubesc mai mult decât pe mine. Uită-mă dacă trebuie, dar nu-ți uita sufletul."
Și oamenii din sat, care odinioară șoptiseră cu răutate, acum tăceau cu respect: pentru că iubirea Genei și a lui Mitrigel devenise dovada că nimic nu e mai puternic decât un suflet curat și o inimă care alege să iubească până la capăt.
Astfel, prin suspans, dramă și
sacrificiu, iubirea lor a biruit timpul și prejudecățile. Și chiar dacă viața
le-adat și suferință, finalul a rămas fericit: două inimi unite sub cântecul
viorii și sub clopotul bisericii din Băntești. Mitrigel a cutreierat săptămâni
întregi pădurile și satele vecine, căutând-o. Și într-o noapte geroasă, a
găsit-o la marginea drumului, bolnavă, aproape fără puteri, sprijinită de o
troiță.
A ridicat-o în brațe și a plâns:
- Mai bine pierd tot pământul, mai
bine mă dezmoștenește tata, dar fără tine n-am viață!
Satul întreg a rămas uimit când
Mitrige a rupt logodna aranjată și a dus-o pe Gena la biserică. Nunta lor a
fost simplă, cu lumânări sărace și colaci făcuţi din grâu împrumutat, dar cu
clopotele bătând puternic, ca pentru o mare biruință.
Miraj
Mărioara în timpul comunismului în Mădulari
Dimineața începea devreme. Pe
ulițele din Mădulari se auzea câte un cocoș iar oamenii ieșeau în curte să dea
drumul la animale. Fiecare familie avea măcar o capră, câteva găini, uneori o
vacă. Așa, puteau supraviețui pentru că de la CAP nu venea cine știe ce câștig.
Dar ce să vezi, mai erau și lepre de oameni...
- Mărioară...! Mărie, adă, fa
cizmele că acuș mă strigă la poartă, că în sat a murit Gena lu Zapuc, să mă duc
la groapă...
- Offf, Gheorghe, când ți-am spus,
aranjează-te, dracu, , l-ai văzut pă Marian a lu Gena din colțul satului, dar
se vede că semeni cu tac-tu, bețâv!
- Taci, făii, că acuși se face ceasu
să plec, adă cizmele alea și ia de-aici cartela și du-te sî iei ulei, să-mi
faci o tocaniță mare când mă întorc.
Își luă Gheorghe cizmele și plecă.
Marioara nu mai stătu pe gânduri și hop la Leana lu Bebe la poartă.
- Leană, făi, răspunde făii, nu
auzi?
- Da, fa, Mărioară?!
- Mă, Leano, te rog frumos, acu
plecă Gheorghe la muncă și nu-mi lăsă bani, te rog eu mult, dă-mi fa și mie 50
până vine Gheorghe.
- Ia, fa de aici dar dacă nu mi-i
aduci, ne supărăm!
- Mulțumesc, zise Mărioara și o luă
la goană către Lenuța lu Gogoloi
- Lenuță, Lenuță, haide la poartă!
-Da, fă, Mărioară, ce mai vrei?
- Uite acuși îți adusei banii, dă
litra aia de țuică...
După ce Mărioara își luă litra de
țuică, o băgă în sân și plecă grăbită la magazin. Acolo era o coadă mare,
fiecare aștepta să-și ia zahăr, ulei, pâine... Stând la coadă mai scotea sticla
și lua câte un gât până îi veni rândul. Se căută în buzunare și își dădu seama
că pierduse cartela. Bani nu mai avea că plătise datoria Leanei și de restul,
luase țuică. Plecă dezamăgită spre casă și se gândea ce să facă. Se auzi un
clopot, altul după altul și își aduse aminte că în urmă cu două zile murise
Gena lu Zapuc. Repede trase izmenele și fugi la înmormântare. După ce se
termină slujba, începu să jelească:
- Genăăăă, să trimiți vorbă lu
mămica și lu tăticu că Gheorghe a băgat divorțul de mineeee! După ce termină de
jelit, hop, repede să prindă „pachetul”. În pachet era de obicei fasole și
colivă pusă peste, nu ca acum colivă cu bomboane la pahar și popa în capul
mesii... Fugi acasă să nu o vadă Gheorghe și puse mâncarea pe farfurie.
- Fă, ce făcuși de mâncare?
Mărioara, mâncând ultima înghițitură de colivă fără să o vadă, îi spuse:
- Ei, Gheorghe, ia uite ce-ți
făcui...
- Făsui, ca la pomană!
- Da, Gheorghe, zise ea mândră.
După ce termină Gheorghe de mâncat
se auzi la poartă:
- Mărioară, Mărioară!
Mărioara plecase la o vecină și ieși
Gheorghe.
- Da, fă, Lenuță, ce strigi așa?
- O caut pe muierea ta că-mi dădu
mai puțini bani când îi dădui țuica.
- Aha, deci îi dăduși țuică! Lasă,
fă, ți-am spus să nu-i mai dai de băut... Se întoarse să plece.
- Gheorghe, stai mă un pic să-ți dau
vinul lu nevastă-ta că iute mai plecă.
Luă Gheorghe vinul și se duse în
casă. Se așeză pe un scaun în odaie să o aștepte pe Mărioara.
- Așa, făcuși, fă de mâncare? Repede
la pomană..
- Nu, Gheorghe, că io făcui...
- Taci, făii din gură, ia-ți zestrea și du-te de unde ai venit!
Nea Mărin
Vara
si timpul meu liber
Mi
se spune Matematiciana și sunt un copil care împreuna cu prietenii mei mergem
vara, în vacanță, la bibliotecă. Aici ne petrecem timpul liber, organizam
concursuri, rezolvăm teste de perspicacitate, folosim calculatoarele, tabletele.
Citim cărțile primite la premii dar și cărți din bibliotecă, rezolvăm probleme
din culegeri și temele de vacanță. Vin și verișorii mei care sunt: Evelin,
Filip și Andrei. Nu sunt la școală dar noi îi ajutăm să cunoască literele și
cifrele și multe alte taine. Ne jucăm și cu cei mari: Cristina, Adina, Izabela
mare și lzabela mică.
Imi
place mai mult matematica și sunt mai tăcută dar aici nimeni nu observă asta și
mă pot desfășura.
Fac
parte din formația de dansuri și din formația de teatru. Avem scenete pe care
le prezentăm pe scenă și la concursuri. Am prezentat ,,Comedii cu olteni" și
am fost aplaudați de spectatorii care au ras in hohote. Bunicii mei au venit
din judetul Olt să ne vadă.
larna
mergem cu colinda la biserică, la festivaluri, la noi pe scenă. Improvizăm și
mici scenete inspirate din viața noastră și, să știți, suntem foarte aplaudați.
Pot spune, cu mândrie, noi suntem cei care ducem mai departe tradițiile românești.
Cu desenele mele am luat premii la concursuri naționale și acum am început să scriu despre activitatea mea. Cineva va citi asta și poate îi va plăcea să afle că noi ne petrecem timpul și fără să stăm doar în fața calculatorului,.
MatematicianaDin
Jurnal
Dragă
Jurnalule,
De astăzi începe
Săptămâna Mare. Începând de azi, mam-mare cred că ține post.O să fiu foarte
atentă dacă mănâncă din ciocolata primită, o văd cum pleacă cu ceva în mână.
Oare unde se duce? Ia uite! Se pune sub un mărăcine și murmură ceva.
- Luași viermilor și ciorilor, și
mâncați și ne lăsați nouă puii! Ea lasă bucăți de mămăligă, coji de ouă și firimituri
de brânză.
O întreb de ce face asta? Ea
răspunde că este Lunea Ciorilor, prima zi din Săptămâna Mare și așa se face din
bătrâni. Îmi mai spune că aseară a pus o cloță pe 21 de ouă pentru că e sigură
că vor ieși toți puii.
Floare de Cireș
O zi cu Gena și Milian la București!!!
Era o zi de luni, iar străbunica mea, Gena
a plecat la București cu soțul ei, Emilian să cumpere țoale de la un magazin.
Gena a zis :
- Bă,
omule, nu mergem să îmi cumpăr și eu
niște țoale ?
- Ce îți trebuie, fă, ție, țoale? Nu
ți-am cumpărat când te-am luat de la mă-ta de acasă? Nu avem bani la noi ca să
cumpărăm țoale.
- Hai, Miliene, că vreau și eu o
pereche de ismene noi.
- Bine, Genă, hai, da să nu te mai aud
că nu ți-am cumpărat nimic.
- De parcă mi-ai și cumpărat tu,
vreodată, ceva mie?
- Taci din gură, Genă, când te-am luat
de la mă-ta de acasă nu știai nici mămăligă să faci.
- Miliene, ba știam, dar mă încurcam
de gura ta.
- Taci, fă, din gura aia, am venit
aici să ne facem de râs la oamenii ăștia? Uită-te bine aici. Taci odată din
gura aia.
Și uite așa și-au petrecut ziua Gena
și cu Milian la București.
După ce au cumpărat Gena și cu Milian
țoale s-au dus la tren într-o gară mare. S-au urcat în tren.
- Miliene, mie, mi s-a făcut foame.
- Scoate fă și tu mămăliga aia din
geantă.
- Nu am luat cu noi mămăliga, că doar
nu veneam cu ea în geantă la București.
- Păi de ce nu o luași fă în
geantă ? Că eu nu am bani să îți iau de-ale gurii.
- Bine,Miliene, hai că mai avem trei ore
și ajungem acasă.
- Bine, fă.
Ajunși acasă, Gena cu Milian probară
țoalele.
- Uite, Miliene, cum îmi vin
ismenele ?
- Îți vin bine, fă!
Uite așa a trecut ziua aceasta, în
care Gena și Milian au petrecut o zi frumoasă la București.
Acum avem amintiri, doar amintiri, cu Gena și Milian.
Maya
Secțiunea - Democrație
Democratia
de la Școala Mădulari - ediția 2025: „Stat în stat, catedră în catedră"
La
Școala Mădulari din anul 2025, democrația s-a instalat ca un afiș lipit strâmb
pe ușa de la intrare. Scria cu majuscule „VOCEA ELEVILOR CONTEAZĂ!" dar
literele se mai dezlipeau pe la colțuri, exact ca principiile dascălilor care
le-au pus acolo. Profesorii, așezați confortabil pe scaunele lor roase de
generații, așteptau, schimbări din partea elevilor". Adică să citească, să
gândească, să aducă plus valoare... Dar când deschideai „manualul de cultură generală”,
îţi dădeai seama că plus valoarea era minus inspirație. „Ce să le dăm
noi?", păreau să spună, „noi avem salariul mic, dar pretențiile
mari". Şi astfel, elevii erau ca niște hamsteri pe roată: aleargă, dar nu
ajung nicăieri.
Adevărata
democrație de la Mădulari nu era la oră, nici la consiliul profesoral, nici în
notele „pe merit" - ci pe grupul de WhatsApp al clasei, unde elevii scriau
liber, fără cenzură: „- Diriga ne vrea disciplinați ca în 80, directoarea vrea
să creadă că râdem la glumele ei, iar profii ne cer schimbări, dar ei nu-și
schimbă nici pointerul de la 2002. „Diriginta, o doamnă nostalgică după, vremurile
bune", își începea fiecare oră cu aceeași frază: ,,-Pe vremea mea, elevii știau ce-i respectul!"
Și-I rostea cu atâta patos, încât te-ai fi așteptat ca după ea să ntre
tovarășul Ceaușescu în clasă și să împartă carnete de pionier. Elevii, însă, se
întrebau în șoaptă: ,,Doamna, dar atunci n-aveați Wi-Fi... cum ați
supravieţuit?"
Directoarea,
un monument viu al diplomației de fațadă, știa să zâmbească impecabil la
fiecare adunare, ca un emoji corporate, dar imediat după ieșire își suna „sursele":
,,-Ai văzut ce papuci avea profesoara de mate? De la second, sigur! Și elevii...
vai, dacă mai aud de „creativitate, mă ia durerea de cap!"
Asta
era democrația de la Mădulari: zâmbete în PowerPoint și bârfe în culise. Și
uite aşa, în 2025, Școala Mădulari era un mic parlament rural: fiecare vorbea despre
viitor, dar toți trăiau în trecut. Elevii? Ei au învățat cea mai importantă lecție:
că democrația la școală e ca tema la matematică - teoretic există, practic nu o
face nimeni.
Interviu despre democratie
Persoane intervievate: Moșu' Bibi și soția sa, Baba Tanța.
Reporter:
Buna ziua, doamnă! Sunt reporter la ziarul școli și aș vrea să vă iau un
interviu despre cum întelegeți dumneavoastră democrația. Dorim să ne spuneți
cum era viața pe yremuri și cum e acum?
Baba Tanța:
Să trăiți, dragi copii! Eu nu sunt doamnă, că nu sunt învățată așa, zi-mi Tanța,
că așa mă știu oamenii de aici.
Moș Bibi:
Bine ați venit, luați aici loc, pe bancă, să stăm de vorbă, nu ne grăbim, Îmi pare
bine că ne mai întreabă cineva și pe noi de sănătate. De când cu democrația
asta, mulți au uitat să dea și bună ziua.
Reporter:
Spuneți-mi cum era munca pe vremuri? Cum vă descurcați zi de zi?
Tanța:
Offf, Doamne! Viața era grea, Ce să mai zic? Ne sculam cu noaptea-n cap,
mergeam pe câmp, la sapă, la prăsit, în vie.. nu erau
atâtea mașini sau lucruri ușoare ca acum. Totul era pe umerii noștri.
Moș Bibi:
Asa e! Eu am muncit mulți ani la pădure. Tăiam lemnele, încărcam, le duceam cu căruța.
Și iarna și vara… n-aveai timp să te plângi. Și daca te durea spatele, ce? Tot
te duceai.
Tanța:
Dar să știi ceva... era greu, dar parcă era altă viață. Nu știu cum să vă zic.
Acum ne mișcăm mai greu, dar atunci eram mai prinși cu munca și n-aveam timp să
ne văităm.
Reporter:
Cum vă descurcați cu gospodăria?
Tanța:
Ei, trebuia să ai de toate, că de, copiii cereau mâncare, haine, ghiozdane. În
gospodărie aveam animale, grădina, laptele era lapte,
oul era ou... dimineața cu gospodăria și ziua la colectiv să avem și noi o
pensie.
Moș Bibi:
Și nu te plângeai că nu te ascultă nimeni. Dacă nu munceai, n-aveai ce pune pe masă.
Reporter: Și
vecinii? Era mai multă înțelegere înainte?
Moș Bibi:
Daa! Daca îți rămânea căruța împotmolită în șant, sărea cineva: „Hai, nea Bibi
că te scot eu!" Acum... stă lumea și se uită parcă nici nu te cunosc.
Tanța:
La noi, când scoteai turta din cuptor dădeai și la vecini o bucată. Și când
aveai nevoie de o cană de zahăr sau făină ne împrumutam unii cu alții. Nu zicea
nimeni „nu am", acum parcă nu au suflet.
Moș Bibi:
Da' să nu credeți că nu mai sunt oameni buni și acum! Doar că mai puțini.
Reporter:
Cum era satul în tinerețea dumneavoastră?
Tanța:
Satul era plin de copii, femeile cu furcile în brau, bărbații la un pahar, prietenește.
Seara se auzea muzica și ne bucuram toți.
Moș Bibi:
Acum e prea multă liniște. Unii s-au dus, alții au plecat în țări străine, case
goale... Nu mai e gălăgia aia de te face să te simți acasă.
Reporter:
Vă mulțumim! Ne-ați spus povești frumoase și cu siguranță vă vom aduce
revista să citiți și dumneavoastră.
Tanța:
Poze nu-mi faci? Tare ne bucurăm că ne mai întreabă și pe noi cineva de
vremurile de demult.
Moș Bibi:
Vă așteptăm să vă mai povestim și altele…
Secțiunea - Poezie
„Încercarea moarte n-are"
S-au
găsit din întâmplare printr-un ecran străin,
Cuvinte
simple, zâmbete – un drum spre un destin.
E.a
cu inima închisă, prinsă-n altă poveste,
El
– un visător tăcut, cu dor ce nu se vestejește.
Timpul
a trecut ușor, două luni şi-un pic.
Dar
sufletul ei simțea ceva adânc, unic.
Și-ntr-o
zi de sărbătoare, cu inima curată,
a
pornit spre el - lumina ei lăuntrată.
El
fusese la biserică, s-a rugat încet,
,,Pentru
noi doi, mă rog", a spus – și totul a-nflorit discret.
Cuvintele
lui au ars în pieptul ei curat:
„Încercarea
moarte n-are" – un jurământ uitat.
S-au
privit și parcă lumea s-a oprit în loc,
Două
inimi ce s-au prins dintr-un singur foc.
S-au
iubit nebunește, fără frică, fără vină,
De
parcă s-ar fi știut dintr-o altă lumină.
Dar
apoi - distanța, tăcerea, dorul greu,
Ea
simte focul, el parcă e mai rece-n rău.
Si
totusi, speranta-n suflet încă-i tresare
Decembrie
o cheamă cu zăpadă-n priviri,
Ea
vrea să plece iar, să rupă amintiri
Sau
poate să le lege să le dea un rost,
Să
vadă dacă-l mai are, dacă mai e-un post.
Și
când va ajunge, sub cerul înghetat,
Îl
va privi în ochi, cu sufletul curat.
Va
ști atunci, fără teamă, fără vínă,
Dacă
iubirea lor a fost doar o lumină....
Sau
dacă, dincolo de tăcere și greșeală,
Mai
arde-n ei o flacără reală.
Căci
timpul trece, dar dorul-niciodată,
El
rămâne viu, ca o rană curată.
Dar
apoi - distanța, tăcerea, dorul greu,
Ea
simte focul, el parcă e mai rece-n rău.
Și
totuși, speranța-n suflet încă-i tresare:
,,
Poate-n decembrie, totul se-ndreaptă iarăşi la soare."
Va
merge iar spre el, cu inima deschisă,
Să
vadă dacă dragostea mai e aprinsă.
Căci
uneori iubirea, chiar dacă doare,
Se
naște din credință – şi încercarea moarte n-are.
Dorul
nu se uită, nu pleacă, nu tace
Doar
așteaptă clipa în care totul se face.
Miraj
Dunăre…
Cu
apele tale dulci
Cu
trecutul tău tumultuos
Cu
brațele tale frumoase…
Când
soarele apune ușor
Peste
munți și sesuri
Te
aseamăn unei prințese.
Cu
păsările tale pe care le găzduiești
În
noaptea rece ce tu o iubesti.
Cu
forma ta frumoasă
Cu
apa ta lucioasă.
Cu
istoria ta frumoasă
Încerc
să scriu o frază
Despre
tine Dunăre,
despre tine, fluviule drag.
Nea Mărin
Anotimp
Iată iarna a sosit
Și tot cerul s-a
albit
Țipete și clopoței
Se aud de peste
văi.
Sus în deal pe
derdeluș
S-a făcut alunecuș
Țipete și voie
bună,
Toți copiii se
adună.
Din văzduh neaua
se-așterne
Peste dealuri și
poiene.
Țipete și bucurii,
Hai la săniuș,
copii!
Prima
zăpadă
Iarna
în zori a sosit
Și
Crăciunul a venit,
Bucurie,
sărbătoare,
Astăzi
este o zi mare.
Toți
copiii se grăbesc
Să
se ducă pe un deal
Să
se dea cu săniuțe –
Și
mai mari și mai micuțe.
Câmpul
plin e de copii
Să
se bată cu zăpadă,
Parcă-i
plin de mielușei
Peste
tot!
Floare de Cireș
Secțiunea - Desen/ Pictură
Cri-P
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu